Competence of consumer's domicile court over abusive bank jurisdiction clause; negative conflict resolved in favor of plaintiff

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, la data de 05 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. Bucureşti, pentru constatare caracter abuziv al unor clauze inserate în contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 18.04.2008 şi restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de acordare, diferenţa între dobânda contractuală şi DAE, cu stabilirea DAE la nivelul dobânzii contractuale, modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract şi restituirea sumelor reţinute în temeiul clauzelor abuzive.

La data de 08 august 2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei instanţei de judecată, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita sumele pretinse a fi fost încasate în plus de către pârâtă în mod abuziv, pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10943, pronunţată la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Potrivit art. 13.5 din contractul de credit încheiat între părţi s-a convenit ca eventualele litigii să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti din municipiul Bucureşti.

Cum competenţa teritorială la data încheierii contractului de credit, 18.04.2008, era reglementată prin norme de la care părţile puteau deroga, s-au apreciat prevederile contractuale ca având putere de lege în temeiul art. 969 C. civ.

Astfel, în considerarea prevederilor art. 19 C. proc. civ. [corespundent al art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ..], părţile, la data incheierii contractului de credit au stabilit o competenta teritoriala convenţionala, in cazul apariţiei oricărui litigiu. Potrivit dispoziţiilor art. 13.5 din Contractul de credit "Orice litigiu in legătura cu prezentul Contract care nu s-a putut soluţiona amiabilă intre parti, va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti competente din Bucureşti."

Prin urmare, a reţinut instanţa, prin contractul de credit, părţile, având in vedere prevederile art. 19 C. proc. civ. 1865 (in vigoare la data încheierii Contractului de credit), in baza acordului de voinţa exprimat, au încheiat o convenţie atributivă de competenţă prin care au convenit o prorogare convenţională de competenta teritoriala. Astfel, prin convenţia atributiva de competenta, părţile au stabilit ca in cazul declanşării oricărui litigiu, in legatura cu contractul de credit, instanţa care va avea competenta teritoriala sa judece litigiul sa fie instanţa (competenta din punct de vedere material si teritorial) din Bucureşti.

Potrivit prevederilor art. 107 alin. (1) noul C. proc. civ., regula generală o constituie competenta de la sediul paratului. Or, sediul (social) al paratei este in Bucureşti, astfel incat competenta teritoriala de drept comun este cea de la sediul pârâtei.

Mai mult, s-a reţinut, în ceea ce priveşte competenta convenţionala, dispoziţiile art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ. (corespondent al art. 19 C. proc. civ. 1865), prevăd că, in litigiile privitoare la bunuri, părţile pot să dispună să fie judecate si de alte instanţe (decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa judece).

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanţa a reţinut că, în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, prevederile evocate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a codului. Instanţa a subliniat faptul că legea sub incidenţa căreia a fost încheiat contractul în discuţie permitea părţilor să realizeze o astfel de alegere de competenţă, deoarece, este vorba despre competenţa reglementată de norme de ordine privată.

Mai mult decât atât, instanţa a remarcat faptul că nici din cuprinsul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu rezultă faptul că ar fi interzisă alegerea de competenţă, ci, în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, a fost condiţionat dreptul părţilor de a opta în acest sens de naşterea dreptului la despăgubire.

Prin urmare, atât prorogarea convenţională de competentă, cat si competenta teritoriala de drept comun, indică o singura instanţa competenta teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanţa competentă material si teritorial de la sediul social al paratei.

În prezenta cauză, s-a reţinut, este dedus judecăţii un litigiu determinat de executarea unui contract încheiat cu un consumator, ceea ce face să devină deplin aplicabile dispoziţiile art. 3 şi art. 6 ale Directivei nr. 93/13/CEE, implementată la nivel naţional prin Legea nr. 193/2000. Însă, niciunul din normativele menţionate nu justifică prezumţia de abuz ca planând asupra clauzei atributive de competenţă într-un contract de acest gen, ci, în acord cu dispoziţiile acestora se impune verificarea dacă aceasta este inserată în contract fără negociere, cu încălcarea bunei-credinţe şi dacă este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, pentru a putea fi declarată abuzivă.

În acelaşi sens se impune şi concluzia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunţată în procedura hotărârii preliminare, în cauza C137/08, privind pe VB Penzugyi Lizing Zrt. vs. F.Schneide, în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună chiar din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie o competenţă jurisdicţională exclusivă inserată în contractul dintre furnizor şi consumator, contract care face obiectul litigiului, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE şi, în caz afirmativ, să aprecieze, eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Instanţa a remarcat faptul că, în prezenta cauză, analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei atributive de competenţă, constituie un demers care poate fi întreprins numai de către instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor procedurale şi în concordanţă cu alegerea de competenţă efectuată de părţi, a cărei validitate se prezumă până la o concluzie contrară care ar putea fi reţinută doar de către instanţa învestită în temeiul ei.

Prin urmare, dat fiind faptul că sediul pârâtei este situat în Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 23 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 400, pronunţată la data de 16 ianuarie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamanţi; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti, în favoarea Judecătoriei Timişoara; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele motive:

Instanţa a constatat că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acţiunea formulată de reclamanţii-consumatori A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/18.04.2008 referitoare la modificarea unilaterală a procentelor de dobândă şi la comisionul de acordare.

Instanţa a reţinut că regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în afara acestei instanţe, reclamantul consumator mai poate sesiza, la alegerea sa (conform art. 116 C. proc. civ.), şi instanţa de la domiciliul său, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Astfel, instanţa a apreciat că prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă norme de drept procedural, din moment ce sunt înscrise în C. proc. civ., acestea fiind aplicabile tuturor proceselor şi cererilor introduse începând cu 15.02.2013, indiferent de momentul încheierii contractului dintre părţi.

Instanţa a mai reţinut şi dispoziţiile art. 126 C. proc. civ. potrivit cărora părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. Aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, numai după naşterea dreptului la despăgubire, iar orice convenţie contrară este considerată nescrisă.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE .

În cauza menţionată, prin intermediul întrebării adresate Curţii, instanţa de trimitere urmăreşte să determine responsabilităţile care îi revin, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă. Instanţa naţională întreabă în special dacă, într-o astfel de situaţie, are obligaţia de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt şi de drept necesare pentru aprecierea existenţei unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul naţional nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părţi.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

De asemenea, Curtea a statuat că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Pentru a asigura protecţia urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract.

Astfel, în cadrul atribuţiilor care îi revin în temeiul dispoziţiilor directivei, instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanţa menţionată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

În ceea ce priveşte prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanţa naţională, rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecţiei consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanţa naţională trebuie, prin urmare, în toate cazurile şi indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.

În ceea ce priveşte o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanţei naţionale în acţiunea principală, la fel ca şi o clauză care are ca obiect conferirea competenţei, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanţei în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, aşadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 lit. q) din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenţei jurisdicţionale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are reşedinţa consumatorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menţionat în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.

Concluzia Curţii sub acest aspect a fost în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Analizând contractul de credit nr. x/18.04.2008, strict prin prisma competenţei teritoriale, instanţa a reţinut că, potrivit art. 13.5, "litigiile rezultate din prezentul contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti."

În primul rând, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 13.5 din contractul de credit dedus judecăţii nu determină competenţa teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, întrucât nu conţin o determinare neechivocă a instanţei competente, sintagma "instanţele judecătoreşti din Bucureşti" nefiind suficientă pentru alegerea instanţei. Cu toate acestea, având în vedere că sediul pârâtei se află în Bucureşti, instanţa a constatat că a fost stabilită astfel o competenţă exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul furnizorului de servicii profesionist.

În al doilea rând, având în vedere că actul juridic a cărui nulitate parţială se solicită a fi constatată a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ. (15.02.2013), sancţiunea considerării clauzei privind alegerea de competenţă ca nescrisă, prevăzută de art. 126 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu este aplicabilă.

Cu toate acestea, a considerat instanţa, este de reţinut că, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre şi că, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional fiind o condiţie sine qua non a integrării. În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa CJUE anterior menţionată, instanţa de judecată este obligată din oficiu să procedeze la analizarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind alegerea de competenţă exclusiv la sediul băncii.

Astfel, instanţa a analizat în continuare dacă alegerea competenţei instanţei de la sediul furnizorului poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din înscrisurile depuse rezultă că domiciliul reclamantei A. se află în raza de competenţă a Judecătoriei Timişoara, în timp ce domiciliul reclamantului B. se află în raza de competenţă a Judecătorie Deva, la o distanţă vădit considerabilă de instanţa stabilită ca fiind competentă. Dată fiind distanţa mare dintre localitatea de domiciliu a reclamanţilor şi instanţa apreciată ca fiind competentă teritorial se creează o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Instanţa a apreciat că un indiciu în acest sens este şi faptul reclamanţii nu s-au prezentat la termenul de judecată din faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe.

Mai mult decât atât, noua reglementare din C. proc. civ. a preluat principiile ce s-au conturat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia consumatorilor, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează în mod expres ineficacitatea unei clauze atributive de competenţă prevăzute anterior naşterii dreptului la acţiune, acest text de lege constituind preluarea în dreptul intern chiar a interpretării date de Curte dispoziţiilor Directivei.

În consecinţă, instanţa a apreciat că nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competenţă care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 lit. q) din anexa la directivă, sancţiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulităţi absolute şi parţiale care trebuie invocată de instanţă din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei prin notele scrise depuse la 24.02.2015.

Astfel, s-a reţinut, clauza atributivă de competenţă este considerată abuzivă şi nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti neputându-şi astfel întemeia competenţa pe această clauză, atâta timp cât voinţa reclamanţilor a fost să sesizeze instanţa de la unul dintre domiciliile acestora.

În acest sens, s-a mai reţinut că, din jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), instanţa a reţinut că, s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

În speţă, opţiunea reclamanţilor-consumatori a fost în sensul soluţionării cauzei de instanţa de la domiciliul reclamantei A., respectiv de Judecătoria Timişoara, la care a introdus iniţial cererea de chemare în judecată, de vreme ce şi această instanţă este competentă, opţiune susţinută de prevederile art. 116 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, ca instanţă de la domiciliul consumatorului.

Faţă de dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente, instanţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

În esenţă, conflictul de competenţă s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Timişoara, ambele instanţe declarându-se necompetente teritorial să soluţioneze cauza, după cum au dat sau nu efecte clauzei atributivă de competenţă inserată în contractul de credit încheiat cu C. S.A. Bucureşti, de consumatorii A. şi B..

Mai este de observat că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive şi plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte constată că naşterea conflictului între cele două judecătorii este determinată de competenţa teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., potrivit cu care, "În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8.instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Înalta Curte observă că, prin art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x încheiat de părţi la data de 18 aprilie 2008, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti".

Această clauză care conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea lor la această instanţa ar putea avea un caracter disuasiv şi i-ar putea determina să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, împrejurare invocată şi de aceştia.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. şi nu poate justifica alegerea instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul central al băncii. Prin urmare, nu se poate considera că instanţa a procedat la aplicarea unei prezumţii de nulitate, prin simpla constatare a existenţei unei clauze atributive de competenţă într-un contract încheiat cu un consumator.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Judecătoriei Timişoara, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanţilor, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

În raport de toate aceste criterii, competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul reclamanţilor, instanţa competentă potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.. În speţă, aşa cum s-a mai arătat, domiciliul reclamanţilor se află situat în circumscripţia Judecătoriei Timişoara.

Examinând competenţa şi sub aspect material, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanţa învestită prin declinare.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă-, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia reclamanţii îşi au domiciliul este Judecătoria Timişoara, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei judecătorii şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) şi alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2017.