Warranty against eviction for share sales in privatization: liability of state authority and damages calculation based on asset book value

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 6120 din 15.07.2014, Tribunalul Bihor a respins cererea având ca obiect litigii cu profesioniştii formulată de reclamanta S.C. A. S.A în contradictoriu cu pârâţii AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (A.V.A.S.), şi STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - prin Ministerul Finanţelor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, că reclamanta este titulara Contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 26.09.2003, încheiat în cursul procesului de privatizare, în temeiul Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, contract în temeiul căruia a dobândit de la antecesorul pârâtei AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (A.V.A.S.), respectiv A.P.A.P.S dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.164.629 acţiuni nominative, libere de orice sarcini, având valoarea nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77.79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al societăţii, transferul dreptului de proprietate având loc în schimbul preţului de cumpărare al acţiunilor de 2.650 RON pentru fiecare acţiune, respectiv de 3.086.266.850 RON pentru toate acţiunile, stabilit conform clauzei prevăzute la art. 4 din Contract.

Reclamanta nu a dovedit în mod valabil că a dobândit dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale ale societăţii supuse privatizării, respectiv asupra imobilelor pentru care s-au emis titluri de proprietate în favoarea unor terţe persoane şi care au format obiectul unor litigii de fond funciar, iniţiate de societatea privatizată, S.C. B. S.A. Ştei, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei Beiuş, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 59/2009 precum şi în cadrul dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, având ca obiect acţiune în constatare, dosar soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1129 din 3 iulie 2012 pronunţată de Judecătoria Beiuş, menţinută în urma respingerii ca nefondat a recursului prin decizia civilă nr. 568/2014-R al Curţii de Apel Oradea, reclamanta fiind titular al dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile incorporale, acţiuni nominative purtătoare de valoare.

Nefiind titular al dreptului de proprietate asupra activelor imobiliare, deţinute de societatea supusă privatizării în temeiul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/1998 şi seria x nr. x/1998, emis de Statul Român - Ministerul Industriilor şi Comerţului, reclamanta nu se poate prevala în privinţa activelor menţionate, de dreptul corelativ obligaţiei de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii, consacrat de art. 1337 din vechiul C. civ., deoarece evicţiunea constă în pierderea proprietăţii lucrului (în total ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Or, reclamanta în cauză nu a dobândit niciodată în mod efectiv dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, în termen şi legal timbrat, a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A. solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, criticând faptul că deşi s-a reţinut faptul că reclamanta este titulara contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/26.09.2003, încheiat în cursul procesului de privatizare, în temeiul căruia a dobândit de la antecesorul pârâtei AVAS dreptul de proprietate asupra unui nr. de 1.164.629 acţiuni nominative, libere de orice sarcini, având valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al societăţii, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată motivat de faptul că reclamanta nu ar fi dovedit în mod valabil că a dobândit dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale ale societăţii supuse privatizării, respectiv asupra imobilelor pentru care au fost emise titluri de proprietate în favoarea unor terţe persoane.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că S.C. B. S.A. a dobândit terenurile pe care le avea în administrare cu titlu gratuit, lipsind situaţia premisă: transmisiunea cu titlu oneros, prin urmare nu se poate reţine obligaţia de garanţie în sarcina statului pentru un bun transmis cu titlu gratuit.

Raportat la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., a apreciat că, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, iar raportat la dispoziţiile art. 1337 C. civ., că răspunderea pentru evicţiune nu poate fi discutată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ci cu AVAS, aceasta fiind instituţia ce reprezintă statul român în contractul nr. x/2003. În acest sens, intimata face trimitere şi la sentinţa nr. 1129/2012 pronunţată de Judecătoria Beiuş şi la decizia nr. 277/2013, pronunţată de Tribunalul Bihor. A mai arătat că acţiunea reclamantei este prescrisă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata AAAS a solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că instituţia, în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în procesul de privatizare nu are calitate de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitate de acţionar în numele statului la acele societăţi.

Totodată, a învederat că pretenţiile apelantei sunt ulterioare încheierii contractului nr. x/2003, constituind un motiv în plus pentru susţinerea inexistenţei obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.

Prin decizia nr. 227/C/2016 - A din 15 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu intimaţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 6120/COM/2014 din 15.07.2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta AAAS Bucureşti şi în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 519.127 RON, reprezentând daune - interese. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantei formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost obligată intimata pârâtă AAAS Bucureşti la plata sumei de 28.399,04 RON, cheltuieli de judecată în favoarea apelantei reclamante.

Curtea de apel a reţinut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă, reclamanta apelantă S.C. A. S.A Bucureşti a solicitat instanţei obligarea pârâţilor AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI Bucureşti şi STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în solidar, la plata de despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune privind imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 41 din data de 26.09.2003 încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) un număr de 1.164.629 de acţiuni nominative la S.C. B. S.A, având valoarea nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al S.C. B. S.A. La art. 8.5 - 8.6 din contractul de privatizare s-a arătat că terenul specificat în certificatele de atestare a dreptului de proprietate este inclus în capitalul social al S.C. B. S.A. Prin acelaşi contract s-a garantat cumpărătorului că vânzătorul şi societatea privatizată nu au cunoştinţă despre existenţa unor pretenţii din partea vreunei persoane fizice sau juridice asupra terenurilor şi clădirilor societăţii privatizate, cu excepţia celor prevăzute în anexa 1 a contractului.

Societatea B. S.A. ale cărei acţiuni au fost cumpărate de către reclamantă, a dobândit imobilele terenuri în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1213/1990, în favoarea societăţii fiind emise două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/1998 şi seria x nr. x/1998 de către Ministerul Industriei şi Comerţului.

Imobilul cuprins în certificatul de atestare seria x nr. x a făcut obiectul mai multor litigii iar ca efect al acestor litigii, terenul în suprafaţă de 15869 mp inclus în patrimoniul societăţii la momentul privatizării ei a ieşit din proprietatea sa, societatea reclamantă fiind evinsă câtă vreme echivalentul patrimonial al participaţiei reclamantei la capitalul social al societăţii privatizate s-a diminuat cu echivalentul valoric al bunurilor care au ieşit din patrimoniul societăţii, fiind incidentă obligaţia de garanţie contra evicţiunii reglementată de art. 1339 şi următoarele C. civ.

Această garanţie împotriva evicţiunii operează de drept în orice vânzare, chiar dacă părţile nu au prevăzut expres în contract nicio referire cu privire la acest aspect, obligaţia având drept scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane. Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, ci şi evicţiunea care se realizează, indirect, prin intermediul unui terţ, răspunderea intervenind chiar în cazul în care cauza evicţiunii este ulterioară vânzării. Aceasta deoarece garanţia faptului personal reprezintă un element esenţial al contractului, vânzătorul fiind ţinut să se abţină de la orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a ameninţa proprietatea, folosinţa sau detenţia cumpărătorului asupra bunului vândut, obligaţia fiind apreciată ca fiind una perpetuă, ce subzistă indiferent cât timp ar fi trecut de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul personal vizat de art. 1339 C. civ., reprezintă orice fapt sau act anterior vânzării ascuns faţă de cumpărător sau orice fapt sau act ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător de natură a-1 tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului, indiferent dacă este vorba de o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În speţă, societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1213/1990 de la statul român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a vândut reclamantei acţiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al societăţii, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003. Evicţiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terţilor persoane fizice în condiţiile în care anterior imobilele au fost atribuite şi societăţii privatizate B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate.

În acest caz se poate reţine ca fiind îndeplinite condiţiile legale pentru intervenirea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune câtă vreme există o tulburare de drept, intervenită prin emiterea titlurilor de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra imobilelor atribuite B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate, cauza tulburării este anterioară vânzării deoarece titlurile de proprietate au fost emise în considerarea titlurilor antecesorilor beneficiarilor, iar cumpărătorul nu a cunoscut cauza evicţiunii, apelanta nefiind înştiinţată de către A.P.A.P.S. cu privire la existenţa unor terţi care pretind un drept de proprietate asupra imobilelor.

Sub acest aspect, Curtea a observat că în mod eronat a reţinut prima instanţă contrariul pe considerentul că apelanta a cumpărat prin contractul de privatizare acţiunile societăţii şi nu imobilele din litigiu câtă vreme este evident că prin achiziţionarea unei părţi din capitalul social al societăţii privatizate aceasta a dobândit şi cota parte aferentă din patrimoniul acesteia deoarece acţiunile au un corespondent valoric în patrimoniul societăţii, în cauză intervenind evicţiunea reclamantei prin efectul diminuării patrimoniul societăţii la care reclamanta deţine majoritatea capitalului social prin pierderea în întregime a dreptului de proprietate asupra imobilelor restituite în temeiul legii fondului funciar persoanelor fizice.

În această situaţie, apelanta cumpărătoare are dreptul la daune-interese potrivit dreptului comun, vânzătorul trebuind să plătească diferenţa dintre patrimoniul societăţii privatizate la momentul la care a intervenit vânzarea şi valoarea patrimoniului societăţii după data deposedării efective de imobilele din litigiu.

În acest sens, instanţa de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de evaluare a imobilelor ieşite din patrimoniul societăţii şi a unuia contabil în vederea stabilirii diferenţei de valoare între patrimoniul societăţii privatizate când avea în patrimoniu imobilele şi patrimoniul societăţii rămas după pierderea dreptului de proprietate asupra imobilelor, respectiv echivalentul cu care patrimoniul reclamantei a fost diminuat raportat la cota sa de participare la capitalul social al societăţii privatizate.

Potrivit concluziilor celor două rapoarte de expertiză şi a răspunsului la obiecţiunile formulate de către părţi, valoarea patrimonială a terenului şi clădirilor aflate pe acestea pierdute de către societatea privatizată este de 551.466 RON, iar cu această sumă se reduce valoarea activelor imobilizate aflate în bilanţul contabil al societăţii la data de 31.12.2014, valoarea patrimoniului societăţii după scăderea valorii imobilelor fiind de 7.462.810 RON. De asemenea, valoarea patrimonială cu care se diminuează patrimoniul apelantei prin raportare la cota sa de participare la capitalul social al societăţii este suma de 519.127 RON, sumă cu care este îndreptăţită apelanta a fi despăgubită pentru pierderea suferită.

În ce priveşte persoana obligată la plata despăgubirilor cuvenite apelantei reclamante Curtea a reţinut că este pârâta AAAS Bucureşti, vânzătoare în contractul de privatizare încheiat cu apelantă prin raportare la prevederile art. 1339 şi următoarele C. civ. şi dispoziţiile cuprinse în prevederile actelor normative speciale ce reglementează privatizarea societăţilor la care statul deţinea majoritatea capitalului social, respectiv art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 29 alin. (1) şi 30 din Legea nr. 137/2002. Potrivit acestor prevederi legale s-a instituit răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari.

În această situaţie, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei de rândul 2, respectiv a statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor a fost găsită întemeiată câtă vreme potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la momentul formulării acţiunii prevede că statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanţelor Publice doar dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop. Or, câtă vreme în cuprinsul legilor speciale s-a instituit răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari, această instituţie are calitate procesual pasivă în cauză, respectiv pârâta intimată AAAS Bucureşti. Drept urmare, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului de rândul 2, respectiv a Statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, situaţie în care analizarea excepţiilor şi apărărilor invocate de acest pârât apare ca fiind superfluă câtă vreme cel care le invocă nu are calitate procesual pasivă.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. instanţa a dispus obligarea pârâtei intimate AAAS Bucureşti la plata sumei de 28.399,04 RON cheltuieli de judecată în favoarea apelantei reclamante, reprezentând taxă timbru, cheltuieli de transport, onorariu experţi şi avocaţial, dovedite prin înscrisurile justificative depuse la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 227/C/2016 - A, pronunţate de Curtea de Apel Oradea în data de 15.09.2016, în dosarul nr. x/2010 - A, au formulat recurs recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. şi recurenta - pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

Recursul S.C. A. SA

Recurenta solicită admiterea recursului propriu şi modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii apreciind recurenta că, în mod greşit, a dispus instanţa de apel admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în ceea ce priveşte persoana obligată la plata despăgubirilor solicitate, instanţa de apel a reţinut că AAAS Bucureşti, în calitate de vânzătoare în contractul de privatizare încheiat cu reclamanta, deţine calitatea de pârât. În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 1339 şi următoarele C. civ. şi dispoziţiile cuprinse în prevederile actelor normative speciale ce reglementează privatizarea societăţilor la care statul deţinea majoritatea capitalului social, respectiv art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 29 alin. (1) şi 30 din Legea nr. 137/2002.

Conform interpretării instanţei, potrivit acestor prevederi legale s-a instituit răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari.

Arată recurenta că prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 96/22.12.2012 privind stabilirea unor masuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, trece în coordonarea ministrului economiei, schimbându-şi denumirea în Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. La rândul său, AVAS a fost înfiinţată în baza O.U.G. nr. 23/2004, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, fiind succesoare în drepturi a Fondului Proprietăţii de Stat, Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare.

De asemenea, potrivit art. 1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare AAAS, este organizată şi funcţionează potrivit prevederilor O.U.G. nr. 23/2004, cu modificările şi completările ulterioare, O.G.. nr. 837/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 329/2009.

Potrivit art. 2 din cuprinsul aceluiaşi Regulament, AAAS este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 din Regulament, AAAS îndeplineşte atribuţiile prevăzute la art. 5 şi 51 din O.U.G. nr. 23/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi orice alte atribuţii stabilite prin acte normative speciale. Din analiza dispoziţiilor enunţate anterior, se poate observa că AAAS nu deţine, printre atribuţii, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate, respectiv, asumarea răspunderii din punct de vedere al suportării prejudiciilor pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari.

Prin dispoziţiile speciale indicate inclusiv de instanţa de apel în cuprinsul motivării deciziei recurate, respectiv, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv, art. 29 alin. (1) şi 30 din Legea nr. 137/2002, se instituie răspunderea statului prin instituţia publică implicată în privatizare pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari, aşadar aceste dispoziţii nu atrag răspunderea exclusivă a instituţiilor publice implicate în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată a despăgubirilor.

Legiuitorul a recunoscut răspunderea Statului prin instituţia publică implicată prin art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Mai mult decât atât, potrivit art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 Statul este cel care garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în acest articol. În acelaşi sens, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, Statul garantează plata de către instituţiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1).

Câtă vreme instituţia publică implicată (în speţă, AAAS) nu deţine, printre atribuţii, şi aceea de a executa, în numele Statului român, obligaţiile de plată a despăgubirilor cauzate pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari, aceasta nu poate fi ţinută drept unica răspunzătoare pentru repararea prejudiciilor astfel cauzate.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la momentul formulării acţiunii, Statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanţelor Publice doar dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop. Or, câtă vreme în situaţia de faţă se pune problema executării obligaţiei de plată a despăgubirilor cauzate pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari apreciază recurenta că în speţă, răspunderea instituţiilor este solidară, Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice fiind direct răspunzător, alături de instituţia publică implicată, AAAS, de repararea prejudiciilor cauzate câtă vreme, aceasta din urmă nu deţine printre atribuţii şi executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Printr-o altă critică se arată că decizia civilă pronunţată încalcă dreptul la un proces echitabil şi la repararea integrală a pagubei deoarece soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice aduce atingere dreptului reclamantei la îndestularea creanţei căci amânarea distruge şansa de a intra în posesia creanţei, transformând un bun cristalizat judecătoreşte într-o expectativă. Or, drepturile creditorilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă sunt drepturi de creanţă şi prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, este încălcat art. 6 paragraful 1 din CEDO, fiind răpit dreptul la un proces echitabil prin anihilarea efectelor unor titluri executorii cauzată de perioada mare de timp în care va trebui să se aştepte recuperarea banilor cuveniţi, deci prin desfiinţarea unei etape a procesului civil.

Pe de altă parte, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice trebuie avut în vedere faptul că daunele - interese obţinute în contradictoriu exclusiv cu AAAS Bucureşti nu sunt reale şi efective, câtă vreme instituţia AAAS nu funcţionează, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Raportul juridic dedus judecăţii este stabilit între reclamantă, persoană îndreptăţită la recuperarea despăgubirilor şi statul roman, ca debitor al obligaţiei pozitive de a organiza un mecanism funcţional care să asigure respectarea tuturor obligaţiilor internaţionale asumate, printre care şi obligaţia respectării dreptului de proprietate garantat de Convenţie, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea de despăgubiri,

Astfel, raportat la obiectul şi temeiul pretenţiilor formulate, îndreptate împotriva pârâtului statul român, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligaţiei de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii, iar reprezentarea sa în proces se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi ale art. 3 pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. În plus, art. 3. - alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, stabileşte că în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Recursul Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, AAAS apreciază că instanţa de apel în mod nelegal nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS, pe care o reiterează susţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 41/26.09.2003, nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate.

Potrivit atribuţiilor AAAS din domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobata prin Legea nr. 99/1999 Titlul I şi O.U.G. nr. 23/2004, AAAS (fosta AVAS) administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, AAAS (fosta APAPS) nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora, deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Bunurile din patrimoniul societăţii au fost şi au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite în baza art. 17 din acelaşi act normativ, este deţinut integral de Statul Român sub formă de acţiuni sau părţi sociale. Acelaşi articol, la alin. (2) stabileşte expres că, "bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Astfel, rezultă că, în cadrul procesului de privatizare, AAAS vinde acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale şi nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, AAAS apreciază că, instanţa de apel în mod nelegal nu a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de această lege, de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori de valorificare a unui drept conferit de acestea este de o lună de la data actul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului. Cum data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de intimată, acţiunea formulată de aceasta este prescrisă.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.A. împotriva AAAS (fosta AVAS) nu se solicita altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea, către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 324 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, care condiţionează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, rezultă că data la care a luat naştere dreptul pe care-l valorifică S.C. A. S.A. este data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, se învederează că instanţa de apel în mod nelegal a admis acţiunea intimatei reclamante şi a obligat AAAS la plata sumei de 519.127 RON cu titlu de daune - interese şi 28.399,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece din actele cauzei şi dispoziţiile legale incidente, în apel acţiunea este netemeinică şi nelegală.

Recurentul arată că nu este legală şi temeinică motivarea instanţei de apel, în sensul că se poate reţine ca fiind îndeplinite condiţiile legale pentru intervenirea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune câtă vreme există o tulburare de drept, intervenită prin emiterea titlurilor de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra imobilelor atribuite B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate, cauza tulburării fiind anterioară vânzării deoarece titlurile de proprietate au fost emise în considerarea titlurilor antecesorilor beneficiarilor, iar cumpărătorul nu o cunoscut cauza evicţiunii.

Ca efect al litigiilor, terenul în suprafaţă de 15.869 mp inclus în patrimoniul societăţii la momentul privatizării ei, a ieşit din proprietatea sa, societatea reclamantă fiind evinsă câtă vreme echivalentul patrimonial al participaţiei reclamantei la capitalul valoric al bunurilor care au ieşit din patrimoniul societăţii privatizate s-a diminuat cu echivalentul valoric al bunurilor care au ieşit din patrimoniul societăţii, fiind incidentă obligaţia de garanţie contra evicţiunii reglementată de art. 1339 şi următoarele C. proc. civ.

În speţă societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.C. nr. 1213/1990 de la Statul Român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a vândut reclamantei acţiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al societăţii, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 26.09.2003.

Evicţiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul Român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terţilor popriţi, persoane fizice în condiţiile în care anterior imobilele au fost atribuite şi societăţii privatizate B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate.

AAAS, preluând atribuţiile şi obligaţiile fostului FPS, are calitatea de instituţie implicată în procesul de privatizare şi obligaţia legală de a plăti societăţii reclamante (iniţial cu capital integral de stat şi apoi privatizate) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat de restituirea în natură a imobilului.

Despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social. În acest sens a fost prevăzută această obligaţie de despăgubire în legea specială a privatizării şi dată în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare.

Valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acţiuni ce fac obiectul contractelor de privatizare, acesta fiind şi motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcţie de situaţia de fapt şi de drept a bunurilor societăţii, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri" şi "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligaţi să facă demersurile necesare în vederea obţinerii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior obţinerii acestui Certificat, cumpărătorii erau obligaţi să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acţiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate AAAS ca aport în natură a statului. Pe cale de consecinţă pachetul de acţiuni vândut de AAAS reprezintă o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării,

De asemenea, nu poate fi reţinut în sarcina instituţiei publice vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

Prin admiterea acţiunii reclamantei au fost încălcate, prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, dispoziţiile legale aplicabile şi prevederile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise. Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţinând acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

AAAS a vândut acţiuni şi nu bunuri imobile ale societăţii, prin urmare nu putem vorbi de existenţa unei obligaţii de garanţie contra evicţiunii în ceea ce priveşte bunurile imobile, care aparţin societăţii privatizate. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nu se specifică nicăieri că se vând activele la care face referire reclamanta şi nici nu ar fi putut face obiectul acestui contract, dat fiind faptul că AAAS (fosta AVAS) nu are atribuţia de a vinde activele societăţilor comerciale la care este acţionar. Clauza din contract nu poate avea efectele unei veritabile obligaţii contra evicţiunii pentru bunurile imobile ale societăţii, deoarece vânzătorul nu poate garanta mai mult decât legea îi permite.

De asemenea, potrivit clauzei 6.2 din contract AAAS a garantat pentru evicţiune cumpărătorul, deci nu societatea privatizată, faţă de acţiunile vândute şi nu faţă de bunurile din proprietatea societăţii privatizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Or, aşa cum s-a menţionat prin contractul nr. x/26.09.2003, AAAS în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acţiunilor vândute libere de orice sarcini. Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, or tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultă din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, pentru a fi în prezenţa unei obligaţii de garanţie a vânzătorului trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de o tulburare de drept iar cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării. Cu privire la prima condiţie, se învederează că nu este justificată, obligaţia AAAS în calitate de vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv la acţiunile deţinute în numele statului la societatea comercială privatizată.

Pretenţiile reclamantei sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 41/26.09.2003, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce priveşte inexistenţa unei obligaţii de garanţie contra evicţiunii, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicţiune.

Prejudiciul suferit de societatea privatizată, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii privatizate la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă.

Prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. 41/26.09.2003, F.P.5. (actual AAAS), în calitate de vânzător, a vândut 77,79753 % din valoarea capitalului social al S.C. B. S.A., cu un preţ de 308.626,685 RON, şi nu este posibil că pentru doar activele menţionate în cererea de chemare în judecată, să se plătească o valoare de plată cu caracter de despăgubire.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilelor restituite s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 77,79753 %, întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni, AAAS (prin antecesorul sau legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 77,79753% din capitalul social al S.C. B. S.A., diferenţa rezultată urmează a fi suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii.

Este lipsită de fundament legal obligarea AAAS la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la S.C. B. S.A..

Consideră recurentul că, repararea prejudiciului trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii privatizate ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii privatizate. Raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ.

Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamantă, obligaţia de plata nefiind nici fiscală şi nici civilă.

Obligaţia de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înţeles să confere acest drept de despăgubire societăţii în baza raportului comercial prin care instituţia publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societăţii - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăţi.

Dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi nici cele ale art. 29 din Legea nr. 137/2002 nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului.

Dispoziţiile legale susmenţionate nu circumstanţiază nivelul despăgubirilor la procentul acţiunilor vândute, dar faţă de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia unde acesta nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun 1084-1086 C. civ., ca atare poate fi solicitat numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale.

Recurentul învederează dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză. Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

În ceea ce priveşte al patrulea motiv de recurs se arată că în mod nelegal şi nejustificat a fost obligată AAAS la plata sumei totale de 28,399,04 RON eu titlu de cheltuieli de judecată deşi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată deoarece nu se poate reţine în cauză culpa procesuală a A.A.A.S. Învederează recurenta că nu există faptă ilicită cauzată de AAAS, existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a autorităţii şi prejudiciul invocat de intimată şi culpa autorităţii.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesară probarea efectuării lor pe baza documentelor justificative, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., care trebuie depuse la dosarul cauzei în original, înainte ca instanţa să rămână în pronunţare, condiţii neîndeplinite în această cauză. Cheltuielile de judecată reprezintă, în fond un aspect accesoriu într-un litigiu astfel încât cuantumul tor prin raportare la valoarea litigiului şi la apărarea făcută, trebuie să aibă un caracter rezonabil. Aşadar, este evident că aprecierea caracterului rezonabil, real şi necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei ci prin raportarea la munca efectivă depusă de avocat care să justifice realitatea necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate susţinând temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, excepţia nulităţii recursului recurentei-pârâte AUTORITATEA pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) invocată de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A., o va respinge având în vedere că recurenta a invocat prin memoriul de recurs critici care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul recurentei - reclamante S.C. A. S.A. vizează doar aspectul reţinerii de către instanţa de apel a lipsei calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Critica este nefondată. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, în vigoare la momentul formulării acţiunii, statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanţelor Publice doar dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop.

Dosarul are ca obiect despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, obligaţie rezultată din Contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. 41/2003 încheiat de reclamantă cu pârâta AAAS, aceasta din urmă în calitate de vânzătoare.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Aşadar, prin lege specială s-a instituit răspunderea instituţiei publice implicate în privatizare pentru evicţiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăţilor privatizate către foştii proprietari.

Cum în cauză instituţia publică implicată este AAAS Bucureşti, ca parte în contractul de privatizare generator al litigiului aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză.

În consecinţă, întrucât prin lege specială sunt stabilite alte organe răspunzătoare în situaţia dedusă judecăţii rezultă că în mod corect instanţele au reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Aspectele învederate de recurenta reclamantă privind lipsa disponibilităţilor băneşti a instituţiei implicate şi încălcarea art. 6 paragraful 1 din CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil, prin anihilarea efectelor unor titluri executorii cauzată de perioada mare de timp în care va trebui să se aştepte recuperarea banilor cuveniţi, nu sunt de natură să schimbe un regim juridic al răspunderii prevăzut în mod expres de lege.

Este adevărat că prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 se prevede că statul garantează plata de către instituţiile publice implicate a despăgubirilor la care face trimitere art. 29 din aceeaşi lege, însă acest aspect nu instituie un raport de solidaritate între instituţia implicată şi stat ci priveşte doar garantarea plăţii.

Pe de altă parte, prin alin. (3) al art. 30 se prevede că dispoziţiile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia, respectiv la 28.03.2002. Or, Contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 41/2003 care a generat raportul juridic dedus judecăţii a fost încheiat de părţi în anul 2003, aşadar acest text de lege nu este aplicabil în cauză.

Recursul pârâtei AUTORITATEA pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta pârâtă reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia pe considerentul că prin contractul de privatizare nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate, prin urmare, neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora, deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri care au fost şi au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

Aşadar, critica vizează faptul că, dat fiind specificul contractului de privatizare, în cauză vânzătorul nu are obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii reglementată de art. 1339 C. civ..

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, garanţia împotriva evicţiunii operează de drept în orice vânzare, obligaţia având ca scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane, vânzătorul fiind ţinut să se abţină de la orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a ameninţa proprietatea, folosinţa sau detenţia cumpărătorului asupra bunului vândut, obligaţia fiind apreciată ca fiind una perpetuă, ce subzistă indiferent cât timp ar fi trecut de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul personal vizat de art. 1339 C. civ., reprezintă orice fapt sau act anterior vânzării ascuns faţă de cumpărător sau orice fapt sau act ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător de natură a-1 tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului, indiferent dacă este vorba de o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În speţă, societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1213/1990 de la statul român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a vândut reclamantei acţiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris şi vărsat al societăţii, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003. Evicţiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terţilor persoane fizice în condiţiile în care anterior imobilele au fost atribuite şi societăţii privatizate B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate.

Se reţine astfel că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru intervenirea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune câtă vreme există o tulburare de drept, intervenită prin emiterea titlurilor de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra imobilelor în cauză, prin urmare recurenta pârâtă are calitate procesuală pasivă.

Nu este fondată nici critica privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod legal ca fiind neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât în speţă se valorifică un drept la repararea prejudiciului creat prin restituirea unui imobil ulterior procesului de privatizare fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data producerii prejudiciului efectiv respectiv momentul emiterii titlului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză - 18 octombrie 2007, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 16 octombrie 2010, prin urmare, înlăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens sunt şi prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, extinderea prevederilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de textul legal, nu poate fi primită deoarece se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale, termenul scurt de prescripţie de 3 luni referindu-se la procedura de privatizare.

Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar. Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

În consecinţă, în mod corect s-a reţinut termenul general de prescripţie de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

Este nefondată şi critica prin care se susţine că despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social. Şi aceasta deoarece art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, prevede la alin. (2) faptul că instituţiile publice implicate au obligaţia de a plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, prin urmare, singura condiţie, care este îndeplinită în speţă, este ca societatea comercială păgubită să fi deţinut în proprietate bunurile imobile retrocedate iar nu ca aceasta să fi inclus terenul în discuţie în capitalul social.

Astfel cum s-a reţinut deja, recurenta pârâtă, în calitate de vânzătoare are obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii chiar dacă contractul de privatizare a vizat acţiuni iar nu bunurile imobile retrocedate, avându-se în vedere că acţiunile reflectă valoarea patrimoniului societăţii.

Critica prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 324 din O.U.G. nr. 88/19997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor în sensul că acestea ar fi trebuit să fie raportate la valoarea contabilă a imobilelor la data când societatea a fost privatizat, este nefondată.

Referitor la acest aspect se reţine că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 18/17 octombrie 2011, dată de ICCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii.

Recurenta a criticat şi faptul că despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale sunt limitate la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, însă acest aspect nu se constituie într-o critică de nelegalitate ci de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor atribuţie care nu intră în sfera controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs. Totodată, critica ţine de modul de stabilire a situaţiei de fapt context în care se reţine că instanţa de apel a dispus efectuarea unor expertize contabile în urma cărora s-a determinat valoarea despăgubirilor iar recurenta pârâtă nu a înţeles să formuleze obiecţiuni.

Nici critica prin care se arată că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 77,79753% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, AAAS a vândut acţiuni reprezentând doar 77,79753 % din capitalul social al societăţii reclamante, nu este fondată deoarece art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, nu prevede nici o limitare de stabilire a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare iar prin decizia în interesul legii nr. 18/2011 a ICCJ nu au fost limitate despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, ci acestea au fost stabilite la valoarea contabilă a bunurilor imobile retrocedate.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 18/2011 a ICCJ dată în soluţionarea recursului în interesul legii sub aspectul stabilirii despăgubirilor la nivelul valorii contabile a bunului, actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii.

Dispoziţiile legale care stau la baza reparării prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizată, analizate mai sus, sunt de natură să ducă şi la înlăturarea apărărilor potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să se determine numai în raport de procentul de acţiuni deţinut şi înstrăinat. Susţinerile recurentei sunt ipotetice şi contrare dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată de Legea nr. 99/1999, aşa încât vor fi înlăturate.

Îmbogăţirea fără justă cauză invocată de recurentă în sprijinul susţinerii privind aplicarea incorectă a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, nu poate fi reţinută ca argument în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în cazul de faţă există just temei pentru plata despăgubirilor şi acesta se găseşte în dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 a căror aplicare a fost corect făcută. În concret, nu poate fi vorba de un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane a fost mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru această mărire să existe un temei juridic.

Critica prin care se susţine greşita obligare AAAS (fosta AVAS) la plata cheltuielilor de judecată motivat de faptul că nu ar exista culpă procesuală, este nefondată având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, fără ca textul de lege să distingă vreo cauză de exonerare.

Astfel, textul de lege prevede întrunirea unei singure condiţii de acordare a cheltuielilor şi anume, ca partea să cadă în pretenţii, adică instanţa să hotărască în favoarea părţii adverse, prin urmare instanţa nu este obligată să pună în discuţia părţilor acordarea cheltuielilor de judecată acestea cuvenindu-se, în temeiul legii, părţii în favoarea căreia s-a pronunţat instanţa.

Instanţa poate interveni însă, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., doar în ceea ce priveşte cuantumul onorariului de avocat, atunci când constată că acesta este nepotrivit de mic sau de mare faţă de valoarea pricinii, însă acest aspect ţine de netemeinicia deciziei atacate iar nu de legalitatea acesteia, prin urmare nu poate fi supus controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea recursurilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului recurentei- pârâte AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) invocată de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A..

Respinge recursurile declarate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. şi de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) împotriva deciziei nr. 227/C/2016 - A din 15 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2017.