Adverse possession claim over municipal land: Cassation appeal declared null for lack of valid legal grounds

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 Bucureşti la data de 28.09.2011, sub nr. x/2011, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului 6 Bucureşti, au solicitat instanţei constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin uzucapiune şi accesiune asupra terenului în suprafaţă de 1186 mp şi respectiv asupra construcţiei cu patru camere şi dependinţe din Bucureşti calea Giuleşti nr. 575 sector 6.

Prin sentinţa civilă nr. 2286/13.03.2012, Judecătoria sector 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1984/28.11.2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a invocat şi admis excepţia necompetenţei sale materiale şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1/08.01.2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza a fost înregistrată din nou, sub acelaşi nr. de dosar, la data de 02.04.2014, cu prim termen acordat la data de 29.05.2014.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.06.2014, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei sectorului 6 Bucureşti şi a Primăriei Municipiului Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei sectorului 6 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 454/10.04.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a respins, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtelor Primăria sectorului 6 Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 1.131,05 mp situat în Bucureşti Calea x sectorul 6, teren identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C. şi omologat de instanţă, a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcţiei situată în Bucureşti Calea x sectorul 6 cu suprafaţa utilă de 87,75 mp, construcţie identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert D. şi omologat de instanţă şi, pe cale de consecinţă a constatat că reclamanţii datorau în cauză o taxă de timbru de 6.289,22 RON prin raportare la valoarea imobilului teren şi construcţie stabilită în expertiza întocmită de expert D., dispunând ca DITL sector 6 Bucureşti să efectueze urmărirea încasării taxei judiciare de timbru pe seama reclamanţilor la valoarea de 6289,22 RON, iar nu la suma iniţială de 12.630,97 RON.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 21.08.2015 pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 19.11.2015.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

În privinţa primului motiv de critică, Curtea, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi având în vedere şi relaţiile suplimentare obţinute în faza procesuală a apelului, a reţinut că terenul, ce formează obiectul cererii de uzucapiune, este deţinut de autorul reclamanţilor începând din anul 1952, potrivit declaraţiei pe proprie răspundere dată în faţa organelor fiscale, în care se menţionează suprafaţa acestuia ca fiind 800 mp. Tot în evidenţele fiscale apare, la nivelul anului 1966, menţionată suprafaţa aceluiaşi teren ca fiind de 656 mp.

Coroborând aceste relaţii cu informaţiile furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti şi de Primăria Sector 6, Curtea a reţinut că în evidenţele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986, imobilul în litigiu figura înregistrat cu teren în suprafaţă de 390 mp, cu categoria de folosinţă curţi, construcţii, proprietate particulară, cu posesor de parcelă E., precum şi o construcţie de 94 mp. Potrivit relaţiilor furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti, pe baza datelor transmise de Administraţia Financiară Sector 6, titulari de rol fiscal la nivelului anului 1992 figurează E., cu o suprafaţă de 656 mp, situaţie care se regăseşte şi în prezent, cu menţiunea că titulari de rol figurează reclamanţii.

Potrivit informaţiilor suplimentare, furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti la solicitarea instanţei de control judiciar, a rezultat că imobilul în litigiu este alcătuit din imobilul ce apare în evidenţele cadastrale aferente anului 1986 în Calea x, format din teren în suprafaţă de 390 mp şi construcţie în suprafaţă de 94 mp(potrivit datelor anterior evidenţiate) şi o secţiune dintr-o suprafaţă mai mare de teren care a fost consemnată ca fiind parcela nr. 37 a F.. Aceste aspecte se coroborează cu adresa oficială emisă de această entitate (F.) la data de 10.07.1986, prin care autorul reclamanţilor era informat că nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a cotelor de legume aferente suprafeţei de teren lucrate, astfel că era informat că va trebui să plătească contravaloarea lor, precizându-se totodată că terenul pe care îl cultivă este dat cu titlu de folosinţă, proprietar fiind F..

În acest sens a fost emisă decizia din 08 04 1985, prin care autorului reclamanţilor i s-a imputat suma de 1.027 RON, reprezentând contravaloarea legumelor cuvenite CAP-ului, conform contractului angajament încheiat în anul 1984.

În egală măsură, din relaţiile furnizate de autorităţile administraţiei publice locale, reiese nu s-au formulat cereri de retrocedare în temeiul legislaţiei fondului funciar.

Terenul în litigiu a fost identificat prin intermediul unei expertize topografice, identificarea realizându-se prin evidenţierea a două suprafeţe de teren distincte, această cerinţă fiind impusă de situaţia de fapt ce reiese din coroborarea materialului probator administrat, ceea ce atrage implicit şi un regim juridic diferenţiat, în sensul că din totalul de 1186 mp, obiect al cererii de chemare în judecată, doar suprafaţă de 656 mp figurează în evidenţele fiscale şi cadastrale, iar restul de 530 mp, potrivit pretenţiilor reclamanţilor, respectiv 475 mp localizaţi de expert, potrivit planului de situaţie anexă la raportul de expertiză nu apar menţionaţi în astfel de evidenţe. Potrivit declaraţiilor testimoniale existente în dosarul instanţei de fond, rezultă că reclamanta stăpâneşte imobilul din 1963, reclamantul fiind fiul acesteia, precum şi faptul că nimeni nu le-a tulburat posesia terenului şi nici nu le-a contestat calitatea de titular al imobilului.

Pe cale de consecinţă, faţă de circumstanţele faptice care se conturează în cauză, Curtea a constatat că multiplele relaţii obţinute de la Primăria Municipiului Bucureşti, de la Primăria Sector 6, de la autorităţile fiscale competente, inclusiv de la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, nu relevă o persoană fizică sau juridică ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra terenului, obiect al acţiunii.

În condiţiile în care nu se poate reţine apartenenţa proprietăţii imobiliare în litigiu niciunei persoane fizice sau juridice de drept privat, Curtea a reţinut că nu s-ar putea reproşa reclamantului lipsa de diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce îi revin conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă şi, pe cale de consecinţă, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân".

Raportându-se la dispoziţiile art. 646 C. civ., Curtea a constatat că singura entitate juridică, care ar putea invoca un drept asupra imobilului, pe care să-l opună reclamantului, iniţiatorul prezentului demers juridic, ce are ca finalitate obţinerea unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, întemeiat pe faptul juridic al uzucapiunii, este statul (în sens generic), fără a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens. În aceste condiţii, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparţine, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.

În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unitarilor administrativ teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ.

Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998 şi, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, Curtea a reţinut, pe baza unei aprecieri empirice, pornind de la natura bunului în litigiu şi de la destinaţia sa actuală, că nu poate fi identificat un interes major în legătură cu imobilul, obiect al prezentei cauze, de natură a pleda pentru includerea sa în domeniul privat al statului. Prin urmare, un astfel de bun nu poate fi integrat decât în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, ceea ce atrage legitimitatea procesuală pasivă a apelantului pârât, cu consecinţa firească a constatării caracterului neîntemeiat al excepţiei invocate ca prin motiv de apel.

În ceea ce priveşte întreruperea posesiei operată, în concepţia apelantului, de intrarea în vigoare a legilor 58 şi 59 din 1974, Curtea a constatat că această chestiune s-a tranşat prin decizia civilă nr. 4/2006, pronunţată de instanţa în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu forţă obligatorie faptul în cazul uzucapiunilor începute anterior adoptării legilor 58 şi 59 din 1974, prescripţia achizitiva asupra terenurilor nu a fost întrerupta prin intrarea in vigoare a acestor legi, astfel ca, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecata sa constate ca au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

În ceea ce priveşte criticile aduse, în concret, îndeplinirii condiţiilor legale necesare uzucapiunii, apelantul a invocat în esenţă, viciul precarităţii şi al echivocului, ceea ce echivalează cu lipsa posesiei înseşi. Curtea a apreciat critica întemeiată din perspectiva faptului că din adresa emisă de F. în anul 1986, coroborat cu decizia de imputare a contravalorii legumelor datorate CAP-ului, în considerarea porţiunii de teren date în folosinţă şi cu evidenţele fiscale şi cadastrale, anterior examinate, care atestă că autorul reclamanţilor şi, mai departe aceştia, figurează ca titulari doar pentru o parte din terenul solicitat, în limita suprafeţei de 656 mp, rezultă, în mod indubitabil, că pentru lotul nr. x de teren în suprafaţă de 475 mp, identificat de expert, reclamanţii au calitatea de detentori precari, primind terenul în folosinţă de la F. şi datorând în schimb cota corespunzătoare de produse agricole sau contravaloarea acestor, potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată.

Prin urmare, Curtea a reţinut, având în vedere şi depoziţiile martorilor audiaţi de prima instanţă, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile uzucapiunii de 30 ani doar pentru lotul nr. x de teren, în suprafaţă de 656 mp, potrivit identificării realizate de expert, astfel că, sub acest aspect, se impune a fi reformată sentinţa atacată.

În privinţa criticii legate de imposibilitatea constatării accesiunii imobiliare determinate de lipsa autorizaţiei de construcţie, Curtea a reţinut că obţinerea acestei autorizaţii constituie o cerinţă de ordin administrativ, care nu este de natură să afecteze sau să influenţeze dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei sau recunoaşterea acestuia.

În privinţa ultimei critici, relative la caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, cu consecinţa imposibilităţii uzucapării lor, Curtea a arătat că a tranşat în cele ce preced asupra apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, pentru argumentele deja expuse şi care nu se impun a fi reluate, astfel că nepunându-se problema dreptului de proprietate publică asupra terenului, obiect al cererii de uzucapiune, nu se poate pune nici problema caracterului inalienabil şi imprescriptibil al acestui imobil.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia nr. 542 din 13 septembrie 2016 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General - CIF x împotriva sentinţei civile nr. 454/10.04.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a schimbat parţial, sentinţa în sensul că terenul uzucapat este reprezentat doar de suprafaţa de 656 mp. identificată în Bucureşti, Calea x, sector 6 şi reprezentată grafic în Planul de situaţie Anexa 3 la raportul de expertiză întocmit de expert C., în perimetrul 9 - 8 - 43 - 42 - 14 - 35 - 41 - 40 - 35 - 34 - 18 - 10 - 9; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimaţii - reclamanţi să plătească apelantului cheltuieli de judecată în sumă de 481,6453 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile sus evocate a declarat recurs recurenta-reclamantă A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi menţinerea sentinţei de fond, ca legală şi temeinică.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În preambulul recursului recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că acţiunea de faţă a fost întemeiată pe dispoziţiile Noului C. civ., care a intrat în vigoare ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Se mai arată că instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât, deşi nu s-au administrat probe în dovedirea apelului. Prin considerentele deciziei, instanţa a reluat o parte din considerentele primei instanţe.

În cauză, instanţa de apel nu a studiat cu atenţie probatoriile administrate, din care rezultă că F. nu a dat reclamantei în folosinţă nicio suprafaţă de teren şi a pus în aplicare nişte dispoziţii absurde. Prin deciziile emise de F. în anul 1985 şi anul 1986 se recunoaşte faptul că suprafaţa de teren de 530 m.p. era în proprietatea reclamantei.

Recurenta-reclamantă face trimitere la adeverinţa nr. x din 25.05.2011 din care rezultă că reclamanta figurează în Calea x cu o suprafaţa de 1186 m.p.

În consecinţă, se susţine că instanţa de apel s-a substituit pârâtului, şi nu a interpretat corect înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.

Dispoziţiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ. că, recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat separat, în sensul formulării unor critici de nelegalitate precum cele evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în privinţa modului de judecată al instanţei finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigenţele dispoziţiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că:

"indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece, în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înţelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În speţă, se constată că recurenta-reclamantă A. nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., şi nu a formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurentă în susţinerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în realitate, toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situaţiei de fapt în cauză şi de administrare şi interpretare a probatoriilor, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat corect înscrisurile aflate la dosarul cauzei, sens în care face trimitere amplă la probatorii şi statuări pe situaţia de fapt, ori opinând în mod propriu asupra acestora.

În acest context sunt formulate criticile recurentei-reclamante. Astfel deşi invocă soluţionarea apelului cu aplicarea normelor Noului C. civ., nu sunt indicate concret textele legale pretins a fi greşit aplicate în speţă.

De asemenea, deşi invocă lipsa de rol activ a instanţei, în fapt recurenta este nemulţumită de modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel.

În consecinţă, deşi recurenta-reclamantă a exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceasta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt şi de încuviinţare şi administrare a probatoriilor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de încuviinţare a acestora.

Simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aşa încât, modul de formulare a cererii de recurs de faţă nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta - reclamantă a nesocotit natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs în speţă, nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs şi, ca atare, nu pot fi analizate.

Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În acest circumstanţe, se constată că, recurenta- reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză, recurenta- reclamantă nu s-a conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declaraţia de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe de altă parte, recursul nu este o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, să constate nulitatea cererii de recurs.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 13 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2017.