Territorial jurisdiction for individual labor conflicts: alternative competence between domicile and workplace under Art. 210 Law 62/2011

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat instanţei obligarea la plata în solidar a sumei de 500000 euro reprezentând daune morale, 100000 RON reprezentând orele suplimentare efectuate şi dobânda legală, 70000 RON reprezentând despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă şi dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8741 din data de: 07.10.2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Bucureşti a reţinut că între reclamantul A. şi pârâta B. au existat raporturi de muncă pe baza contractului individual de muncă, raporturi ce au încetat la data de 19.12.2015, conform deciziei nr. 1883/11.12.2015.

S-a arătat că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Din actul de identitate al reclamantului, depus la dosarul cauzei, rezultă că domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, judeţul Dâmboviţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, competenţa reglementată de art. 210 fiind una teritorială exclusivă, deci o competenţă absolută, iar nu de drept comun sau alternativă, aşa cum susţin părţile, atât reclamantul, cât şi pârâtele prin reprezentant avocat.

S-a arătat că prin acest articol, legiuitorul a stabilit, sub aspect teritorial, o competenţă derogatorie de la dreptul comun, fixând regula potrivit căreia, competenta aparţine instanţei in circumscripţia căreia se află domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

S-a reţinut că reclamantul, având domiciliul în judeţul Dâmboviţa, este obligat să acţioneze la instanţa de la domiciliul său, care se afla pe raza jud. Dâmboviţa, având în vedere că, la data sesizării instanţei, erau încetate raporturile de muncă cu societatea angajatoare care îşi avea sediul în Bucureşti, iar competenţa reglementată de Legea nr. 62/2011 fiind imperativă, nu poate fi înlăturată nici de părţi, nici de instanţă.

Prin urmare, s-a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dâmboviţa.

Învestit prin declinare, Tribunalului Dâmboviţa a reţinut că, în speţă, deşi domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, judeţul Dâmboviţa, acesta a înţeles să sesizeze instanţa de la locul de derulare a raporturilor de muncă, care este totodată şi instanţa de la sediul şi respectiv domiciliul pârâţilor.

Prin acţiunea formulată partea a invocat drept temei răspunderea patrimonială pentru fapte ilicite cauzatoare de daune materiale şi morale, în cazul pârâtei B. S.A. conflictul fiind unul de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte individual de muncă şi acelea legate de plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu - i; precum şi cele legate de constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora - iii), în timp ce în cazul pârâtei persoană fizică acesta prezentându-se ca un litigiu de drept comun.

S-a apreciat, totodată, că în privinţa pretenţiilor formulate în contradictoriu cu pârâta persoană fizică nu suntem în prezenţa unui capăt de cerere accesorie.

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul (o dispoziţie similară regăsindu-se şi în art. 269 alin. (1) Codul muncii). În timp ce conform art. 216 din acelaşi act normativ dispoziţiile menţionate anterior se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

S-a apreciat ca fiind incidente şi dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. (care stabilesc o competenţă teritorială a instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtului), cât şi cele ale art. 116 C. proc. civ. (conform cărora reclamantul are alegere între mai multe instanţe deopotrivă competente).

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor menţionate, în acord cu susţinerile pârâţilor şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie indicată de către aceste părţi, în cazul acţiunii de faţă suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul fiind acela care are dreptul de a opta între instanţele deopotrivă competente teritorial.

Ulterior însă exercitării dreptului de opţiune, competenţa rămâne stabilită în favoarea instanţe deopotrivă competentă, aleasă de către partea reclamantă. Ulterior legalei învestiri a instanţei nu mai poate fi pus în discuţie aspectul iar partea nu mai poate reveni asupra opţiunii alese.

Soluţia aleasă de legiuitor are drept raţiune garantarea unui acces al reclamantului cât mai facil la justiţie, astfel că dispoziţiile legale nu pot fi interpretate în sensul consacrării unui caz de competenţă exclusivă.

Aşa fiind, prin sentinţa nr. 2161 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe invocată de pârâtă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că, prin acţiunea promovată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat instanţei obligarea la plata în solidar a sumei de 500000 euro reprezentând daune morale, 100000 RON reprezentând orele suplimentare efectuate şi dobânda legală, 70000 RON reprezentând despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă şi dobânda legală, arătând că a fost salariatul pârâtei pârâtele B. S.A. până la data de 19.12.2015 când raporturile de muncă au încetat prin demisie.

Art. 269 Codul muncii stipulează în alin. (1) că: " Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că: " Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Conform art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauza de faţă, instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune prin care partea a invocat drept temei răspunderea patrimonială pentru fapte ilicite cauzatoare de daune materiale şi morale, în cazul pârâtei B. S.A., conflictul fiind unul de muncă (art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), iar în cazul pârâtei C. aflându-ne în prezenţa unui litigiu de drept comun.

Prin urmare, prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile speciale referitoare la conflictele de muncă ca şi cele de drept comun vizând acţiunile în pretenţii.

Se constată că domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, judeţul Dâmboviţa, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află în Bucureşti.

În aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, se constată că atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Tribunalul Dâmboviţa, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe deopotrivă competente.

Or, reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Este de reţinut că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura competenţa teritorială alternativă, întrucât, potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte de muncă şi cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2017.