Contract damages and counterclaim upheld; claimant's cassation appeal annulled as void for lack of valid grounds.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 30.10.2012, sub număr de dosar x/2012, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin încălcarea obligaţiilor asumate la încheierea contractului de distribuţie la data de 15.04.2010, evaluat la suma de 5.099.221 Ron, compusă din suma de 3.309.221 Ron reprezentând dauna efectiv suferită şi beneficiul nerealizat de A. şi suma de 1.700.000 Ron reprezentând prejudiciu moral.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 998, art. 1073 şi urm., art. 1082 şi urm. C. civ., art. 112, art. 274, art. 7201 C. proc. civ.

Pârâta a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea pârâtei reclamante A. la plata sumei de 1.249.055,03 RON reprezentând facturi emise aferent produselor livrate şi neachitate şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare.

Prin sentinţa nr. 832/CA/2015 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2012 s-a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L..

A fost admisă cererea reconvenţională înaintată de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva reclamantei S.C. A. S.A..

A fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 370.526,69 RON, din care 299.014 RON profit net nerealizat, 71.512,69 RON stoc rămas nevândut la 24.08.2012.

Reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 1.249.055,03 RON contravaloare facturi.

Au fost compensate cele două creanţe până la concurenţa celei mai mici şi, în consecinţă, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii către pârâtă a sumei de 878.528,34 RON, fiind respinsă în rest acţiunea reclamantei şi compensate integral cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, în raport cu întregul probatoriu administrat în cauză, ţinând cont şi de clauzele contractuale, instanţa de fond a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale potrivit C. civ. în vigoare la data încheierii contractului invocat de părţi, 15.04.2010, respectiv C. civ. vechi, raportat la prevederile art. 969, 970, 1073, 1081, 1082 şi 1084, 1085 şi 1086.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantei nu i se cuvin daunele morale solicitate, apreciindu-se că acţiunile pârâtei nu au creat un prejudiciu de imagine reclamantei.

S-a constatat încălcată clauza de exclusivitate prevăzută de art. 4 din contract, pârâta a recunoscut acest aspect, propunând încetarea anticipată a contractului, cu despăgubiri, însă nu a acceptat despăgubirile pretinse de reclamantă.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată să repare prejudiciul produs prin încălcarea obligaţiilor sale contractuale, constând în profitul ce ar fi fost obţinut din produsele vândute clienţilor A., respectiv unui număr de 1384 societăţi, conform raportului de expertiză contabilă.

S-a constatat că totalul prejudiciului este 370.526,69 RON.

A mai rezultat că reclamanta este îndreptăţită şi la cheltuielile de depozitare aferente stocului nevândut şi mărfurilor al căror termen de valabilitate a expirat, întrucât acestea sunt operaţiuni necesare şi certe, fiind cuprinse în calculul profitului net obţinut prin vânzarea directă de către pârâtă, care la rândul său a efectuat astfel de cheltuieli.

S-a apreciat că reclamanta nu este însă îndreptăţită şi la cheltuielile de livrare şi stimulentele salariale pentru agenţii de vânzări şi impozitul şi contribuţiile aferente, existenţa stocului demonstrând tocmai că aceste livrări, respectiv vânzări nu s-au efectuat. Or, nefiind efectuate ca operaţiuni fizice, nu au putut genera cheltuieli de livrare, nici nu se cuvenea acordarea de stimulente pentru agentul care nu le-a putut vinde.

Instanţa de fond a considerat că reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză solicitarea reclamantei de a i se plăti şi beneficiul nerealizat, calculat prin raportare la profitul mediu obţinut în aceeaşi perioadă în anul 2011 şi la diferenţa negativă de vânzări din anul 2012, defalcat pentru perioadele ianuarie- martie, aprilie- iulie, august- decembrie, care exced stocului rămas nevândut şi mărfurilor al căror termen de valabilitate a expirat din cauză că nu au putut fi valorificate în anul 2012.

S-a reţinut că vânzarea efectuată de reclamantă în luna august 2010 către unul dintre partenerii direcţi ai pârâtei nu reprezintă o încălcare a contractului din anul 2010, ci a contractului anterior nr. 95/01.01.2008, care cuprindea şi clauze referitoare la exclusivitatea distribuţiei. Ca atare, această încălcare nu poate atrage sancţiunile prevăzute în contractul din 15.04.2010, pe care se întemeiază acţiunea de faţă. Oricum această încălcare s-a acoperit prin faptul că pârâta nu a înţeles să înceteze contractul nr. x/01.01.2008, ci a continuat executarea acestuia precum şi a celui nou încheiat în 15.04.2010. Potrivit declaraţiilor martorilor părţile obişnuiau să ceară şi respectiv să permită acordul de vânzare ocazională şi către astfel de clienţi rezervaţi, practica existând încă din 2007 în relaţiile lor contractuale.

Pârâta nu a demonstrat direct că reclamanta a încălcat obligaţia stabilită prin art. 15 de a garanta o arie de acoperire de 82% a clienţilor companiei A. şi art. 8 de a asigura în proporţii egale de 50% a 5 produse diferite din 5, respectiv 4 grupe în fiecare din magazinele de desfacere, o astfel de probă fiind necesar a fi efectuată cu înscrisuri, facturi din care să rezulte ce cantităţi, din ce produse şi la ce perioadă au fost livrate unui magazin de desfacere. Nici că în realitate cantităţile şi numărul de produse expuse erau sub valorile minime indicate în contract.

Pârâta a demonstrat însă interesul scăzut al reclamantei pentru promovarea produselor B. rezultată implicit din încălcarea dispoziţiilor art. 20 din contract, potrivit căruia reclamanta s-a obligat să nu lanseze pe piaţă produse identice sau similare celor deţinute în oferta furnizorului, asumându-şi astfel obligaţia de neconcurenţă.

S-a reţinut ca fiind justă susţinerea pârâtei în sensul că reclamanta a lansat pe piaţa din România produse similare celor ce fac obiectul contractului de distribuţie din 15.04.2010, încălcând astfel dispoziţiile art. 20 din contract, promovând aceste produse în detrimentul pârâtei. În acest mod şi-a creat o piaţă proprie paralelă şi concurentă, deşi îi era interzis acest lucru prin contractul părţilor. S-a constatat că pârâta nu a solicitat stabilirea de daune pentru încălcarea acestei obligaţii.

Potrivit raportului de expertiză reclamanta a şi început comercializarea efectivă a acestor produse din 2.10.2012. În expertiză s-a constatat că în perioada 2.10-31.12.2012 (1 trimestru), reclamanta a avut vânzări din produsele C. de 1.300.387,43 RON. Prin urmare, reclamanta a realizat profit în acest trimestru din vânzarea acestor produse similare.

Reclamanta a încălcat şi dispoziţiile art. 9, întrucât nu a achitat trei facturi emise de pârâtă în 29.05.2012, 7.06.2012, 8.06.2012 pentru ultimele comenzi, scadente la data denunţării contractului, debitul scadent neachitat este de 1.249.055,03 RON, conform raportului de expertiză.

Prin urmare, raportat la data denunţării contractului 24.08.2012, s-a constatat că ambele părţi au încălcat culpabil obligaţiile contractuale, respectiv pârâta a încălcat art. 4 prin vânzarea de produse către 1384 societăţi care nu se regăseau în lista clienţilor rezervaţi, iar reclamanta art. 9 prin plata cu întârziere a contravalorii facturilor, art. 20 prin efectuarea demersurilor pentru introducerea pe piaţă a unor produse similare ale unui alt producător.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 333/2016 din 25 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins.

Analizând apelul prin prisma motivelor formulate şi limitele efectului devolutiv, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în cauză se configurează o culpă comună a părţilor, cu menţiunea că societatea care a încălcat prima obligaţiile contractuale este reclamanta, producând o reacţie a pârâtei, manifestată prin încălcarea ulterioară a clauzei de exclusivitate prevăzută în contract, încălcare recunoscută de pârâtă care a propus încetarea anticipată a contractului cu despăgubiri, ceea ce însă nu au fost acceptat.

Sub aspectului prejudiciului solicitat de apelanta reclamantă, sub ambele componente, material în cuantum de 3.309.221 RON şi de imagine, în valoare de 1.700.000 de RON, s-a apreciat că acesta a fost acordat corect, parţial, în limita doar a celui material.

Pentru a nu i se agrava situaţia apelantei în propriul apel, instanţa de control judiciar a menţinut sentinţa atacată sub aspectul valorii profitului de 299.698 RON, stabilit de prima instanţă, apreciind că nu se justifică majorarea sumei la 313.854 RON, în condiţiile în care nu cuprinde deducerea tuturor cheltuielilor efectuate în scopul vânzării, justificate contabil. La această sumă a fost adăugată de prima instanţă şi valoarea stocurilor de produse B. rămase în gestiunea A. la data de 24.08.2012 de 71.512,69 RON.

În ceea ce priveşte daunele morale în valoare de 1.700.000 de RON, faţă de împrejurările cauzale, prin raportare la modul de desfăşurare a relaţiilor contractuale, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel a apreciat că nu se justifică acordarea acestora.

Apreciind că nu subzistă motivele invocate de către apelantă, condiţiile atragerii răspunderii contractuale fiind analizate judicios de către prima instanţă, raportat la probatoriul administrat, la clauzele contractuale şi la dispoziţiile C. civ., în temeiul art. 296 C. proc. civ. de la 1865 apelul a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, modul lacunar şi vădit contradictoriu în care instanţa de apel (nu) a motivat lăsarea nesancţionată a atitudinii contractuale a B., constând în încălcarea sistematică a contractului de distribuţie şi culminând cu întreruperea intempestivă a executării acestuia, fără a indica temeiurile pe care şi-a fundamentat convingerea şi pentru care a înlăturat argumentele relevante ale reclamantei S.C. A. S.A., obligaţie prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este vorba despre o culpă comună motivat de împrejurarea că reclamanta a încălcat prima obligaţiile contractuale, când, în realitate, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost cea care şi-a creat o reţea paralelă de distribuţie pe piaţa tradiţională şi a încercat să determine S.C. A. S.A. să renunţe la exclusivitate, ceea de a condus la consecinţele ulterioare, astfel cum rezultă din prezentarea tabelară (pg. 4-7 din cererea de recurs), contractul încetând ca urmare a faptului că S.C. B. S.R.L. nu a mai efectuat livrări în baza acestuia.

Deşi s-a raportat în analiză la valori precum respectul faţă de partenerul de afaceri, paradoxal, instanţa a utilizat acest reper în mod unilateral, respectiv numai pentru a forţa o ilustrare a culpei contractuale a A. faţă de B., dar nu şi reciproc; S.C. B. S.R.L. fiind, în realitate, cea care nu a dovedit "respect"/loialitate contractuală.

Subliniază că lipseşte cu desăvârşire din considerentele deciziei recurate motivul pentru care conduita S.C. B. S.R.L. în perioada octombrie - decembrie 2011, respectiv crearea organizată, cu premeditare, a propriei reţele pe piaţa tradiţională şi încercarea de a prelua angajaţi ai S.C. A. S.A. (inclusiv pe directorul economic), nu a cântărit deloc la evaluarea de către instanţă a respectului său (loialităţii) faţă de S.C. A. S.A., mai ales în condiţiile în care acest argument esenţial al reclamantei a fost pe deplin confirmat prin probatoriul administrat în faţa primei instanţe (concluziile necontestate ale raportului de expertiză contabilă, precum şi declaraţiile martorilor D. şi E. privind racolarea personalului A. de către S S.C. B. S.R.L., inclusiv a directorului economic, în octombrie 2011).

Or, astfel cum reiese din istoricul relaţiei contractuale deduse judecăţii prezentat, contrar celor greşit reţinute de instanţa de apel, în realitate, apreciază recurenta, B. a iniţiat şi a susţinut continuu deteriorarea iremediabilă a unei colaborări de peste un deceniu, perioadă în care S.C. B. S.R.L.şi-a promovat progresiv produsele prin intermediul S.C. A. S.A.

Deşi instanţa de apel reţine (greşit) că în decembrie 2011, reclamanta ar fi fost (din nou) în culpă contractuală, fiind prima care şi-ar fi încălcat obligaţiile asumate şi prin aceea că nu a fi fost interesată de promovarea produselor B., ci de brand-ul propriu - x, totuşi, aceeaşi instanţă consemnează, corect de această dată, că marca x a fost înregistrată abia în luna mai 2012, iar primele vânzări sub această marcă au început abia în octombrie 2012 - evident contradictoriu.

Mai mult, într-o manieră la fel de contradictorie, mai arată recurenta, instanţa argumentează concomitent că încetarea contractului de distribuţie a fost cauzată de lipsa lansării de comenzi de către societatea reclamantă din 24 august 2012, respectiv de refuzul B. de a mai onora comenzile în iulie 2012.

Nu în ultimul rând, instanţa justifică refuzul B. de a mai onora comenzile A. lansate în luna iulie 2012 (comenzile nr. 504/05.07.2012, 505/13.07.2012, 506/26.07.2012), prin riscul ca produsele livrate să nu fie achitate, crescând un debit pretins a fi scadent la acea dată. Or, la pagina 4 aliniat ultim. din hotărârea recurată, instanţa a reţinut că toate facturile neachitate, care fac obiectul cererii reconvenţionale, au scadenţa fie în 31.07.2012, fie în 31.08.2012 (raportat la scadenţa plăţii determinată conform art. 9 din contract), deci o scadenţă ulterioară comenzilor - din nou, vădit contradictoriu.

Prin urmare, recurenta consideră că lipseşte motivarea neluării în seamă a argumentelor sale privind caracterul neexigibil al creanţei pârâtei în cursul lunii iulie 2012, întârzierea la plată înregistrată de reclamantă fiind doar un pretext pentru oprirea intempestivă a livrărilor. Oricum, contractul prevedea remedii aflate la îndemâna S.C. B. S.R.L. în cazul depăşirii scadenţei, în funcţie de durata sa, întârzierea putând determina perceperea de penalităţi de întârziere sau rezilierea contractului.

Instanţa a omis să argumenteze de ce a ales să înlăture apărările societăţii recurente privind interdicţia denunţării unilaterale a contractului de distribuţie, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri, mărginindu-se la a consemna că, deşi constată că a operat o denunţare, reţine concomitent şi o culpă comună a părţilor la încetarea contractului, prin urmare, contradictoriu mai acordă despăgubirile solicitate de reclamantă pentru perioada ce a urmat denunţării.

Motivul de recurs indicat este incident şi în privinţa respingerii cererii S.C. A. S.A. de a fi despăgubită prin plata de către S.C. B. S.R.L. a întregului profit net realizat din vânzările către toţi cei 5.029 clienţi din piaţa tradiţională.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., critică modul în care instanţa de apel a interpretat clauzele esenţiale ale contractului de distribuţie, respectiv art. 2 şi 4 (vizând exclusivitatea distribuţiei asigurată A. pe piaţa comerţului tradiţional, pe toată durata contractului), art. 5 şi art. 6 alin. (3) (vizând target-ul anual), art. 6 alin. (1) şi (2) (vizând durata contractului), art. 9 (vizând termenul de plată şi condiţiile de modificare a preţurilor unitare ale produselor), art. 16 (vizând interdicţia înregistrării sau folosirii de mărci comerciale asemănătoare cu marca B.) şi art. 20 (clauza de neconcurenţă). În esenţă, prin interpretarea dată convenţiei părţilor, instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor, acceptat şi asumat de către părţi, ceea ce a condus la o gravă denaturare a elementelor raportului juridic conflictual dedus judecăţii, conducând astfel la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Este esenţial, precizează recurenta, că nu există nicio prevedere contractuală care să îndreptăţească S.C. B. S.R.L. ca, pe baza evaluării gradului de îndeplinire a target-ului aferent 2011, să considere A. a fi în culpă contractuală, să înceteze contractul în mod unilateral înainte de 31.12.2012 sau să vândă direct pe piaţa rezervată A., în virtutea interesului său de a-şi promova produsele către cât mai mulţi clienţi. Cu alte cuvinte, nu există circumstanţe atenuante, justificative - aşa cum greşit a apreciat instanţa de apel - pentru încălcarea exclusivităţii A. şi pentru refuzul; de a opri livrările în temeiul contractului, S.C. A. S.A. fiind pe deplin îndreptăţită la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat - această interpretare corectă a contractului nefiind observată de instanţa de apel.

Fără a efectua o analiză atentă, coroborată şi corectă a contractului de distribuţie, instanţa de apel a interpretat total eronat, părtinitor şi într-o manieră străină de voinţa părţilor clauzele indicate - clauze clare şi vădit neîndoielnice - denaturând în mod grav raportul juridic dedus judecăţii, ceea ce impune modificarea hotărârii recurate în sensul celor solicitate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine, în esenţă, modul greşit în care instanţa de fond a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului reglementat de art. 969 C. civ. şi dispoziţiile art. 1073, art. 1084 şi art. 1085 C. civ. cu privire la antrenarea răspunderii contractuale a B. şi la stabilirea întinderii prejudiciului, a principiilor aplicabile în materie, inclusiv principii instituite de Legea contabilităţii şi legislaţia conexă, în ceea ce priveşte tipurile de cheltuieli care trebuie luate în calcul la determinarea profitului net.

Astfel, recurenta S.C. A. S.A. apreciază că instanţa de control judiciar a stabilit întinderea prejudiciul în mod greşit doar prin raportare la profitul net realizat de B. din vânzările interzise efectuate către clienţii A. (în număr de 1.384) şi valoarea stocului de produse B. rămas nevalorificat la încetarea Contractului (nu din cauza faptului că era expirat, cum greşit a reţinut instanţa la pag. 13 alin. (10), ci, întrucât, potrivit art. 3 alin. final din Contract, A. nu putea vinde produse marca B. în afara contractului).

Dacă instanţa ar fi aplicat corect regulile instituite de legea părţilor - contractul de distribuţie, prin raportare la principiile şi normele legale de antrenare a răspunderii contractuale pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat, ar fi constatat că dauna efectiv suferită şi beneficiul nerealizat se situează la nivelul determinat de expertul contabil judiciar, prin răspunsul oferit la obiectivul stabilit de instanţă, în varianta corectă pusă la dispoziţia instanţei prin completarea raportului de expertiză (în urma refacerii calculelor) în 28.01.2015, respectiv suma de 2.329.055 RON.

Mai arată recurenta că instanţa a ignorat concluziile probei centrale a cauzei, respectiv ale expertizei contabile, care cuprinde şi obiectivul stabilit de instanţă în sensul determinării de către expert a pierderii suferite de A. şi a beneficiului nerealizat din neexecutarea conformă a contractului de către B..

Raportul iniţial de expertiză a fost ajustat, completat şi refăcut în mai multe rânduri, expertul oferind instanţei mai multe variante de calcul al prejudiciului material suferit de S.C. A. S.A., în raport de diverse categorii de cheltuieli incluse la determinarea: profitului net obţinut de A. din vânzările efectuate în baza contractului, respectiv de S.C. B. S.R.L. din vânzările directe pe piaţa rezervată S.C. A. S.A..

Prin alegerea de către prima instanţă a variantei iniţiale de calcul al profitului net realizat de B. din vânzările interzise (calcul menţinut de instanţa de apel), recurenta apreciază că au fost încălcate şi principiile instituite de Legea contabilităţii şi legislaţia conexă, în ceea ce priveşte tipurile de cheltuieli care trebuie incluse la determinarea profitului net.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de calculele solicitate expertului pentru determinarea diferenţei de profit net în contabilitatea A., alegând să respingă de plano această componentă de prejudiciu.

Or, susţine recurenta-reclamantă, raţionamentul instanţei este greşit.

Solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.A.a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, constatarea nulităţii cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A., din perspectiva excepţiei nulităţii recursului invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) şi la) art. 306 alin. (3) din acelaşi act normativ, constată că excepţia este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1-9.

Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, se constată că reclamanta S.C. A. S.A. a invocat formal în susţinerea recursului său dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menţionat, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recurenta critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate şi a interpretării greşite a altora, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, or, reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

Sub aspectul nemotivării, respectiv al contradictorialităţii, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei atacate.

Criticile recurentei nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor (concluziile raportului de expertiză contabilă, declaraţiile martorilor etc), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De asemenea, este de menţionat că stabilirea culpei este o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Totodată, deşi recurenta s-a prevalat de interpretarea greşită a contractului, respectiv a art. 2 şi 4 (vizând exclusivitatea distribuţiei asigurată A. pe piaţa comerţului tradiţional, pe toată durata contractului), art. 5 şi art. 6 alin. (3) (vizând target-ul anual), art. 6 alin. (1) şi (2) (vizând durata Contractului), art. 9 (vizând termenul de plată şi condiţiile de modificare a preţurilor unitare ale produselor), art. 16 (vizând interdicţia înregistrării sau folosirii de mărci comerciale asemănătoare cu marca B.) şi art. 20 (clauza de neconcurenţă), raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ., în susţinerea acestor critici, recurenta antamează probleme ce ţin tot de modalitatea de administrare şi interpretare a probelor, de o restabilire a situaţiei de fapt, ceea ce excedează competenţei instanţei de recurs.

Este de menţionat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, şi nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.

Relatând istoricul desfăşurării relaţiilor contractuale, recurenta critică, în realitate, modul în care instanţa de apel a evaluat raporturile juridice dintre părţi, prin prisma probatoriului administrat în cauză, aşa încât aceste critici, vizând o eventuală netemeinicie, iar nu o nelegalitate a deciziei recurate, nu pot forma obiectul analizei Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Totodată, faptul că se invocă încălcarea unor dispoziţii legale (ex: art. 969, art. 1073, art. 1084, art. 1085 C. civ., art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 6 CEDO etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât, indicarea formală a acestora, nu înseamnă dezvoltarea motivelor, astfel cum impune art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În consecinţă, constatând că recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. nu s-a conformat obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi va aplica cererii de recurs sancţiunea nulităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 333/2016 din 25 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2017.