Negative jurisdictional conflict in consumer credit abusive clause litigation resolved by establishing consumer's domicile court competence

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2017

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2015, reclamanta Groza Genoni Emanuela în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda variabilă, cuprinsă în art. 3.2. din Contractul de credit nr. x/4.12.2007, cu consecinţa obligării pârâtei la plata tuturor sumelor încasate cu acest titlu, prin aplicarea unei rate a dobânzii ce depăşeşte marja iniţială de 7,95 pp şi încetarea efectelor acestei clauze pentru viitor,

2. constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare credit, cuprinsă în art. 4 şi art. III din contractul sus-indicat, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumei de 1643,25 CHF, încasată cu acest titlu;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale conţinută de art. 5 coroborat cu art. III din contract, care reglementează comisionul de rambursare în avans, cu consecinţa încetării efectelor acestei clauze pentru viitor;

4. constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale care stabilesc în sarcina împrumutatului obligaţia de rambursare a creditului în valuta în care a fost acordat, clauze conţinute de art. 8.1 din contract şi graficul de rambursare.

5. stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU cu cel în vigoare la momentul semnării contractului, curs care urmează a fi aplicat pe toată perioada contractului;

6. denominarea în moneda naţională a plăţilor-LEU;

7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 7252 din 07 iunie 2016, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 134/2017 din 10 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, invocată din oficiu, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În argumentarea acestei soluţii, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a evocat jurisprudenţa C.J.U.E. şi, în esenţă, reţinând nulitatea clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul părţilor raportat la art. 126 alin. (2) C. proc. civ., precum şi incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 8 şi art. 109 din acelaşi Cod, care instituie competenţa teritorială alternativă a instanţei de la domiciliului consumatorului în cererile de natura celei deduse judecăţii, având în vedere că domiciliul reclamantei este situat în municipiul Constanţa, a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială aparţine Judecătoriei Constanţa, în favoarea căreia reclamanta a optat iniţial.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Constanţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Constanţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unor clauze stipulate în contractul de credit nr. x din 04 decembrie 2007, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei iniţial învestite, pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în temeiul clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, coroborată cu art. 107 C. proc. civ., solicitând declinarea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamantei-consumator prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii, reţinând din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie că instanţa naţională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenţei sale teritoriale relative, în considerarea prevalenţei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că, clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit nu poate produce efecte, în considerarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului.

Cum în speţă reclamanta are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamantei-consumator, respectiv Judecătoriei Constanţa.

Totodată, instanţa supremă reţine că prin înregistrarea acţiunii pe rolul acestei instanţe, reclamanta şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa, având în vedere că odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanţă rămâne legal învestită, devenind competentă absolut să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2017.