Competence to hear salary claims filed by court staff against a defendant judicial institution

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 20 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. i-au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Piteşti, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Vâlcea, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să îl oblige pe pârâtul Tribunalul Vâlcea la calcularea majorării salariale de 25%, prevăzută de Legea nr. 153/2017, de la 1 ianuarie 2018 la nivelul salariului din luna decembrie 2017, prin includerea în salariu de încadrare a cotei de contribuţii transferate de la angajator la angajat;

2. să îl oblige pe acelaşi pârât la plata diferenţelor salariale rezultate în urma majorării anterior menţionate, ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii;

3. să o oblige pe pârâta Curtea de Apel Piteşti să emită noi ordine de salarizare, care să includă în salariile lunare aceste majorări şi pe pârâtul Ministerului Justiţiei de a vira pârâtului Tribunalul Vâlcea sumele necesare efectuării plăţilor, începând 1 ianuarie 2018 şi până la data emiterii noilor ordine.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 227/2015, art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 846/2017, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeaşi convenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 84 din 28 ianuarie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Vâlcea a reţinut că a fost învestit cu un conflict de muncă, prin raportare la obiectul acţiunii.

Acelaşi tribunal a evocat dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 127 C. proc. civ., precum şi decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale.

Prin raportare la decizia anterior menţionată, Tribunalul Vâlcea a reţinut că dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, el trebuie să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Constatând că reclamantele sunt încadrate ca grefieri şi personal conex la Judecătoria Horezu, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2019.

Prin rezoluţia din 13 martie 2019, cererea reclamantelor E. şi F. a fost disjunsă, fiind înregistrată pe rolul aceluiaşi tribunal sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 762 din 8 mai 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, strict formal, capătul principal de cerere are ca obiect obligarea pârâţilor la calcularea şi plata unor diferenţe salariale.

Acelaşi tribunal a apreciat că acţiunea vizează, în realitate, contestarea unor acte emise în domeniul salarizării de către ordonatorul de credite, prin care au fost diminuate drepturile salariale acordate anterior prin Legea nr. 153/2017, astfel cum rezultă din motivele şi temeiul de drept din cuprinsul acţiunii.

Prin raportare la natura litigiului şi la calitatea de grefieri a reclamantelor, Tribunalul Dâmboviţa reţinut că instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 300 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamantele nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale pentru a fi atrasă competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, aceeaşi curte de apel a constatat că reclamantele solicită obligarea pârâţilor la calcularea unor majorări şi diferenţe salariale, cuvenite pentru munca prestată.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 instituie o competenţă materială de excepţie, derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011, raportat la art. 1 alin. (2), art. 266 şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Aceeaşi curte de apel a constatat că raportul juridic pe care se grefează capetele de cerere având ca obiect plata unor diferenţe salariale este unul de dreptul muncii, fie el şi atipic, sui generis. În sprijinul acestei concluzii, Curtea de Apel Bucureşti a evocat dezlegările din cuprinsul deciziei nr. 46/2008, pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii.

În aceste condiţii, aceeaşi curte de apel a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, art. 208 din Legea nr. 62/2011, art. 36 alin. (3) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că acţiunea este de competenţa materială a Tribunalului Vâlcea, instanţă în favoarea căreia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1392/2019 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate; a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Vâlcea a constatat că reclamantele au învestit instanţele cu un conflict de muncă, fiind incidente dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii nr. 62/2011.

După evocarea dispoziţiilor art. 269 Codul muncii, art. 127 C. proc. civ. şi a deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, acelaşi tribunal a reţinut că dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, acesta trebuie să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Constatând că reclamantele E. şi F. sunt încadrate ca personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Horezu, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea a apreciat că nu este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 decembrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict - Tribunalul Dâmboviţă, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Vâlcea - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, ultima instanţă învestită şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma nemodificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea iniţială a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Acţiunea are ca obiect recalcularea şi plata unor drepturi salariale, fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 227/2015, art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 şi H.G. nr. 846/2017.

Aşadar, reclamantele au învestit instanţele cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, de competenţa materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Textul de lege anterior evocat se aplică şi procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor, astfel cum rezultă din art. 127 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii (paragraful 49), Curtea a reţinut că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permitând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mai reţinut că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz (paragraful 51).

Pornind de la statuările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia anterior evocată, Înalta Curte constată că reclamantele deţin funcţia de grefier la Judecătoria Horezu, iar una dintre instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă, respectiv Tribunalul Vâlcea, are calitatea de pârât în cauză.

Având în vedere că noţiunea de judecator la care se referă textul art. 127 C. proc. civ. vizează atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu, calitatea de parte în proces a Tribunalului Vâlcea exclude competenţa de soluţionare a cauzei de către această instanţă.

În aceste condiţii, competenţa revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel Ploieşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Dâmboviţa, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Vâlcea, rezultă că Tribunalul Dâmboviţa este competent teritorial să soluţioneze prezenta cauză.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3), raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ. şi cu respectarea deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2020.