Assessment of moral damages in traffic accident: scope of cassation review over equitable quantification and non-binding domestic jurisprudence

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 14 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. şi pe intervenientul D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe pârâtă la plata:

1. sumei de 22.051 RON, cu titlu de daune materiale, către reclamantul B., tatăl vătămatului şi persoană prejudiciată material;

2. sumei de 8.860.800 RON (echivalentul în RON a sumei de 2.000.000 euro), cu titlu de daune morale şi a sumei de 4.430.400 RON (echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 euro), cu titlu de daune materiale, către reclamantul A.;

3. sumei de 3.750 RON/lunar, către reclamantul A., pe toată perioada incapacităţii de muncă, ce urmează a fi indexată, conform art. 49 pct. 1 lit. e) din Norma din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule;

4. unei sume egale cu salariul mediu lunar net/lună, de la momentul terminării pregătirii profesionale pe care o urmează A., indexată în condiţiile legii, cu titlu de despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381, art. 1390-1392 C. civ., art. 50 şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 24 şi 26 din Norma nr. 23/2014.

Prin sentinţa nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâta C. S.A. la plata către reclamantul A. a daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la data plătii; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantului A.; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B..

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 22 septembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat completarea sentinţei primei instanţe, în sensul obligării pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 4.430.400 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3460/2017 din 15 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis cererea de completare a sentinţei primei instanţe, pe care a completat-o, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a daunelor materiale în cuantum de 4.430.400 RON.

Reclamanţii au declarat apel împotriva ambelor sentinţe, iar pârâta a declarat apel numai împotriva sentinţei nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă.

Prin decizia civilă nr. 1623A din 17 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţelor primei instanţe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei nr. 232/2017 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii; a menţinut în rest dispoziţiile aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au prezentat istoricul litigiului, după care au subliniat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorii recursului au susţinut, în sinteză, că motivarea instanţei de apel este lacunară şi, pe alocuri, contradictorie sau fără legătură cu pricina.

În concret, au susţinut că, din motivarea hotărârii atacate, nu transpare raţionamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanţă au fost diminuate în apel.

După evocarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la probele administrate în cauză.

În continuare, autorii recursului au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., întrucât nu a expus considerentele pentru care a înlăturat cererile şi susţinerile părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o evaluare concretă şi proprie a prejudiciului, limitându-se la a reţine că despăgubirile acordate de prima instanţă se impun a fi reduse.

După ce au criticat modul în care instanţa de apel a evaluat probatoriul administrat în cauză, autorii căii de atac au subliniat că suma acordată de prima instanţă este insuficientă pentru asigurarea unui trai decent.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în sinteză, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În concret, au arătat că acest text de lege instituie obligativitatea acordării daunelor morale, în caz de deces şi vătămări corporale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În continuare, aceleaşi părţi au menţionat că instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanţă.

Autorii recursului au învederat că despăgubirile trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensaţii pentru suferinţele cauzate.

Sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale, aceştia au arătat că trebuie avute în vedere gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă şi integritate fizică al persoanei.

După evocarea unei decizii de speţă, recurenţii-reclamanţi au subliniat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere şi principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei suferite cu despăgubirea acordată.

Astfel, autorii recursului au arătat că instanţa de apel nu s-a raportat la aceste principii când a stabilit cuantumul daunelor morale.

În privinţa daunelor materiale, aceleaşi părţi au criticat modul de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, fără să le indice în concret, precum şi modul de evaluare a probelor administrate în cauză.

De asemenea, au fost enumerate bunurilor ce urmau a fi achiziţionate cu daunele materiale solicitate în vederea ameliorării stării de sănătate a recurentului-reclamant A..

În final, autorii căii de atac au criticat considerentul prin care instanţa de apel a apreciat că despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă nu se poate acorda, susţinând că probele aflate la dosar atestă contrariul.

Împotriva aceleiaşi decizii, C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi întoarcerea executării silite.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa relevantă în materia daunelor morale.

În concret, autoarea recursului a subliniat că despăgubirile pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial trebuie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanţele naţionale în situaţii similare şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că despăgubirile acordate reclamantului A. nu păstrează acel raport de rezonabilitate şi proporţionalitate cu daunele suferite, fiind aproape de limita maximă a despăgubirilor acordate de instanţele naţionale în astfel de cazuri.

După evocarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că, deşi jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, este obligatoriu a fi avută în vedere de instanţele judecătoreşti, în absenţa unor criterii clare şi precise în materia daunelor morale.

De asemenea, autoarea recursului a menţionat că daunele morale acordate depăşesc nivelul menţionat în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu, conform art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceeaşi parte a precizat că, la stabilirea cuantumului acestor daune, trebuie avute în vedere şi criteriile consacrate doctrinar, constând în: importanţa valorii lezate, personalitatea victimei prin raportare la vârsta acesteia, situaţia sa socială şi profesională, gradul de culpă al victimei.

În final, recurenta-pârâtă a subliniat că trebuie avut în vedere şi criteriul echităţii la stabilirea cuantumului daunelor morale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 28 februarie 2019, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi a admis în principiu ambele recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceştia au arătat, în esenţă, că, din motivarea hotărârii atacate nu transpare raţionamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanţă au fost diminuate în apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în motivarea soluţiei de reducere a daunelor morale acordate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de daunele materiale, care au un conţinut economic şi care pot fi evaluate pecuniar cu exactitate, determinarea daunelor morale nu se poate face decât "în echitate".

Totodată, instanţa de apel apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului moral presupune o mare doză de aproximare, în raport de o serie de criterii precum: consecinţele negative în plan psihic suferite de persoana prejudiciată, importanţa valorilor morale, măsura în care aceste valori au fost lezate (gravitatea consecinţelor) şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

În urma aplicării acestor criterii la situaţia particulară dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat că, fără a minimiza importanţa valorilor lezate, valoarea daunelor morale stabilită de prima instanţă depăşeşte ceea ce este necesar pentru alinarea suferinţelor victimei, astfel încât se impune reducerea valorii acestora la suma de 500.000 euro, raportat la: vătămările fizice, pe care le-a expus în detaliu, vătămări care se constituie într-o infirmitate de natură a-i afecta în mod semnificativ şi pentru o lungă perioadă posibilităţile de viaţă familială şi socială, dar care nu i-au pus în pericol viaţa; la urmările acestor vătămări, care au fost destul de intens şi de dureros percepute de reclamant (acesta încercând sentimente de anxietate, însingurare, teama de a nu-şi putea întemeia o familie) şi ţinând cont şi de vârsta scăzută (15 ani) la care accidentul a avut loc.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Aceleaşi părţi au mai susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la probele administrate în cauză.

Aserţiunea anterior evocată este nefondată, întrucât instanţa de apel a indicat următoarele probe avute în vedere la pronunţarea soluţiei: declaraţia martorului audiat în cauză, raportul de expertiză medico-legală şi raportul de evaluare psihologică (pagina 11 din decizia recurată).

Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu a expus considerentele pentru care a înlăturat cererile şi susţinerile lor.

În legătură cu această critică, instanţa supremă reţine că, în privinţa daunelor materiale în cuantum de 22.051 RON, pretinse de B., instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 1392 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011.

În urma analizei coroborate a acestor texte de lege, instanţa de apel a apreciat că asigurătorul de răspundere civilă poate fi ţinut numai la repararea prejudiciilor suferite de persoanele păgubite în mod nemijlocit prin accidentul rutier, nu şi a celor suferite de persoanele neimplicate în accident, care doar au dat ajutor victimei.

Referitor la daunele materiale constând în prestaţiile periodice în cuantum de 3.750 RON/lună, pretinse de A., instanţa de apel a reţinut că, din analiza dispoziţiilor art. 1393 şi art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, rezultă că prejudiciul material constând în cheltuielile ocazionate de îngrijitorii personali, de care beneficiază persoana încadrată în grad de handicap grav, trebuie reparat în condiţiile reglementate de Legea nr. 448/2006, iar nu prin obligarea asigurătorului la plata acestor cheltuieli.

Subsecvent acestui aspect, aceeaşi instanţă a apreciat că doar în cazul în care paguba efectiv suferită prin vătămare depăşeşte ajutorul acordat în cadrul asigurărilor sociale sau în cazul în care acest ajutor nu a fost efectiv acordat ori a fost refuzat asigurătorul poate fi ţinut la plata diferenţei, respectiv la plata unei despăgubiri provizorii.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu reiese că paguba suferită de reclamant prin vătămare depăşeşte ajutorul la care este îndreptăţit potrivit Legii nr. 448/2006, iar această diferenţă ar fi în fiecare lună de 3.750 RON, pentru a se reţine incidenţa art. 1393 alin. (1) C. civ. şi nici că suma lunară de 3.750 RON ar reprezenta o despăgubire provizorie pentru acoperirea unei nevoi urgente, în sensul art. 1393 alin. (2), raportat la art. 1387 alin. (3) C. civ.

Cu privire la daunele materiale constând în prestaţiile periodice pentru nerealizarea câştigului din muncă, pretinse de A., instanţa de apel a reţinut că acordarea unei despăgubiri stabilite prin raportare la venitul mediu lunar net din muncă este condiţionată de dovedirea desfăşurării unei activităţi sau, cel puţin, a urmării unei pregătiri profesionale.

În continuare, aceeaşi instanţă a reţinut că nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamantul urma, la data accidentului sau urmează forme de pregătire profesională, nefiind astfel aplicabil art. 1388 alin. (1) C. civ.

Cu privire la daunele materiale în cuantum de 4.430.400 RON, instanţa de apel a reţinut că A. nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor pretinse cu acest titlu, nefiind certă efectuarea acestor cheltuieli nici în viitor.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că A. nu a solicitat repararea unui prejudiciu patrimonial cert, ci a unuia eventual.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a expus motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reţinut prin considerentele prezentate anterior, nemaifiind necesară reluarea lor.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat cererile şi susţinerile recurenţilor-reclamanţi, fiind respectate exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanţă.

Instanţa supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenţii-reclamanţi urmăresc să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

Stabilirea cuantumului acestor daune se face ţinându-se seama de o serie de criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, aceste criterii au fost avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanţa supremă reţine că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi invocă incidenţa art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greşita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

De asemenea, aserţiunea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că daunele materiale au fost respinse cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, este strict formală, nefiind indicate în concret dispoziţiile legale greşit aplicate.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această parte a învederat, în esenţă, că instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut că jurisprudenţa din cauze similare nu reprezintă izvor de drept, neavând caracter obligatoriu pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare.

Aceeaşi instanţă a mai reţinut că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, iar nu prin raportare la practica altor instanţe.

Aşadar, instanţa de apel a expus motivele pentru care criteriul jurisprudenţial, impus de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu poate fi avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Prin urmare, criticile susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Celelalte critici prin care recurenta-pârâtă încearcă să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul reducerii sale, vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, fiind pe deplin valabile considerentele expuse anterior cu privire la modul de stabilire a cuantumului acestui tip de daune.

Ca atare, aceste critici de netemeinicie nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

Critica recurentei-pârâte, în sensul că daunele morale acordate depăşesc nivelul menţionat în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, nu poate fi încadrată în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, întrucât acest ghid nu reprezintă un act normativ, nefiind astfel obligatoriu în procesul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţii A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1623A din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2020.