Validity of pre-2008 gratuitous land use titles against subsequent exclusive state administration and the absence of illicit act for civil liability

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2017

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 decembrie 2011, reclamanta RA - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat obligarea pârâtei S.C. Presa Naţională S.A. la plata sumei de 231.726,24 Euro (TVA inclus), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului Casa Presei Libere, situat în Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1, sumă calculată pe perioada noiembrie 2008- octombrie 2011, în echivalent RON de 1.005.900,44 la cursul BNR din 16 decembrie 2011.

Prin sentinţa nr. 6320 din 24 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 14.192 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei prescripţiei pentru contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă lunilor noiembrie şi decembrie (20 zile) 2008, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la 20 decembrie 2011 (data poştei), că reclamanta a convocat pârâta la conciliere directă la 25 octombrie 2011, astfel că termenul de prescripţie a fost suspendat pe durata concilierii, în condiţiile art. 7201 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, prima instanţă a reţinut că terenul în suprafaţă de 6.692,41 mp, parcela nr. 7, aferent imobilului Casa Presei Libere, situat în Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1 este în proprietatea privată a statului şi în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată şi completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 6, poziţia nr. 324. Terenul are numărul cadastral x şi este înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti Sector 1 la PI./l. Din cuprinsul încheierii nr. 182997 din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului şi dreptul de administrare al reclamantei în baza H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 şi H.G. nr. 533/30.05.2002.

A reţinut instanţa de fond că prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 642/1950 a fost înfiinţat Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 971/1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 434/1976, dată la care a fost înfiinţată "Editura Scânteia", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administraţia Imobilului Casa Scânteii.

Prima instanţă a reţinut şi că prin Decretul nr. 57/1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost înfiinţată Editura "Presa liberă", iar prin Protocolul încheiat la 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57/1990 şi a Decretului nr. 30/1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei Edituri Scânteia către Editura "Presa liberă". Prin H.G. nr. 375/1991, Editura "Presa liberă" a fost reorganizată în societate comercială, respectiv pârâta PRESA NAŢIONALĂ S.A., activul şi pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe bază de protocol de PRESA NAŢIONALĂ S.A. de la Editura "Presa liberă".

S-a constatat că pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 2960 mp din terenul în suprafaţă totală de 6.692,41 mp ce alcătuieşte parcela nr. 7. Astfel, prin Decizia nr. 53/1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, a trecut din administrarea Direcţiei drumuri şi spatii verzi - Administraţia parcurilor în folosinţa Editurii Scânteia (autoarea pârâtei), fără plată şi fără termen, terenul în suprafaţă de 3.320 m.p. situat în Bucureşti, Bulevardul x, sector l (în prezent Piaţa Presei Libere, nr. 1, sector l), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin decizia nr. 919/1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată şi fără termen, suprafaţa de teren neconstruit de 2.660 m.p., situată în imediata vecinătate a terenului destinat construcţiei depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin procesul-verbal de recepţie preliminară nr. x/1976, s-a admis recepţia Depozitului de hârtie pentru Editura Scânteia, notându-se faptul că există drum carosabil, alei şi trotuare de acces la obiectiv. În anexa nr. 1 la acesta, la poziţia nr. 6, se regăseşte şi calea de acces, denumită generic "Drumuri". La 14 martie 1978 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie finală a obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, sub nr. x din 23 martie 1998, iar în anul 1983 s-a pus la dispoziţia reclamantei, în aceleaşi condiţii, o suprafaţă de 300 mp teren, întrucât era necesară extinderea căii de acces la obiectiv. La 23 septembrie 1985 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de investiţii - Extinderea căii de acces şi platformei la depozitul de hârtie. Cele două suprafeţe de teren de 2.660 m.p., respectiv 300 mp, cu destinaţia drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, prima instanţă a reţinut că proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la dispoziţia pârâtei, gratuit şi fără termen, o suprafaţă de teren de 2960 m.p. situată la adresa din Bucureşti, Piaţa Presei Libere, nr. 1, sect. 1, actuala parcelă nr. 7, iar reclamanta nu a făcut dovada că actele prin care s-a transmis pârâtei folosinţa gratuită şi fără termen a respectivei suprafeţe de teren au fost modificate, desfiinţate sau că proprietarul ar fi înştiinţat pârâta în legătură cu vreo modificare a regimului de folosinţă a terenului.

Reclamanta a înştiinţat-o pe pârâtă pentru prima dată în legătură cu pretenţiile sale privind lipsa de folosinţă a terenului prin convocarea la conciliere din 25 octombrie 2011, iar în aceste condiţii s-a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei vreo faptă ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

În ceea ce priveşte restul terenului ce compune suprafaţa parcelei nr. 7, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv sau că l-ar fi folosit în orice fel, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., iar din probele administrate rezultă că acesta este teren taluzat, plantat cu arbori, fiind zonă verde, pe teren fiind instalate conducte exterioare de apă şi canalizare.

În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamantă prin cerere, s-a reţinut că aceasta a precizat mai multe texte din noul C. civ., ce a intrat în vigoare la 01 octombrie 2011 şi, având în vedere data naşterii raportului de drept dedus judecăţii, s-a apreciat că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864.

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate, s-a reţinut însă că reclamanta a înţeles să invoce prerogativele dreptului de proprietate şi răspunderea civilă delictuală a pârâtei, însă dispoziţiile legale privind dreptul de proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al pretenţiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, în sensul existenţei unei fapte ilicite care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată şi, reţinând culpa procesuală a acesteia, în baza art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 1240 din 06 mai 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că motivarea instanţei de apel a fost lacunară, deficitară şi incompletă, analizând doar actele din perioada 1974-1990, cu îndrumarea ca instanţa de apel să analizeze situaţia şi ulterior anului 2008.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1951 din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, recurs care a fost admis, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel prin decizia civilă nr. 922 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În argumentarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 1240 din 06 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în sensul de a stabili situaţia de fapt şi temeiul deţinerii bunului de către pârâtă după anul 2008, ceea ce presupunea administrarea probelor necesare şi evaluarea acestora.

S-a mai reţinut că instanţa nu a rejudecat cauza, ci s-a limitat la completarea motivării soluţiei iniţiale din decizia casată, deşi erau necesare administrarea de probe noi şi stabilirea situaţiei de fapt în raport de îndrumările date de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Faţă de soluţia de casare cu trimitere, s-au dat îndrumări instanţei de rejudecare în sensul de a administra toate probele necesare şi utile pentru a stabili temeiul deţinerii bunului de către pârâtă şi după anul 2008, când reclamanta a dobândit dreptul de administrare exclusivă, pentru a se stabili dacă acest drept desfiinţează sau modifică dreptul pârâtei dobândit anterior, precum şi dacă şi în ce măsură se datorează contravaloarea folosinţei astfel cum a fost pretinsă prin acţiune.

Prin decizia civilă nr. 1459 din 30 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantei R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Instanţa de rejudecare a reţinut că nu s-a solicitat administrarea de probe noi.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta R.A.-Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în contradictoriu cu pârâta PRESA NAŢIONALĂ S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 231.726,24 Euro (TVA inclus), reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.692,41 mp, respectiv a parcelei nr. 7 aferentă imobilului Casa Presei Libere nr. 1, situat în Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1, calculată pe perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011, echivalent în RON a 1.005.900,44 la cursul BNR al euro din 16 decembrie 2011 de 4.3409 RON.

S-a mai reţinut că terenul este în proprietatea privată a statului şi în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată şi completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 1, poziţia nr. 324 şi că prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 642/1950 a fost înfiinţat Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 971/1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 434/1976, dată la care a fost înfiinţată "Editura Scânteia", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administraţia Imobilului Casa Scânteii.

A arătat instanţa de prim control judiciar că prin Decretul nr. 57/1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost înfiinţată Editura "Presa Liberă", iar prin Protocolul încheiat la 05 februarie 1990 în baza Decretului nr. 57/1990 şi a Decretului nr. 30/1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului fostei Edituri Scânteia către Editura "Presa Liberă".

Prin H.G nr. 375/1991, Editura "Presa Liberă" a fost reorganizată în societate comercială, respectiv pârâta PRESA NAŢIONALĂ S.A., activul şi pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe bază de protocol de PRESA NAŢIONALĂ S.A. de la Editura "Presa Liberă".

Instanţa a mai reţinut că pârâta şi-a justificat dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 2.960 mp din terenul în suprafaţă totală de 6.692,41 mp ce alcătuieşte parcela nr. 7.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, la cererea Editurii Scânteia, autoarea pârâtei, din administrarea Direcţiei drumuri şi spaţii verzi - Administraţia parcurilor s-a acordat în folosinţă fără plată şi fără termen terenul în suprafaţă de 3.320 m.p., situat în Bucureşti, Bulevardul x, sector l (în prezent Piaţa Presei Libere, nr. 1, sector l), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată şi fără termen, suprafaţa de teren neconstruit de 2.660 m.p., situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcţiei depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin procesul-verbal de recepţie preliminară nr. x/1976 s-a efectuat recepţia Depozitului de hârtie pentru Editura Scânteia, notându-se faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiectiv, iar în anexa nr. 1 la acesta, la poziţia nr. 6 se regăseşte şi calea de acces, denumită generic "Drumuri". La 14 martie 1978 s-a întocmit Procesul-verbal de recepţie finală a obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x din 23 martie 1998.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanta a dobândit calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7 în urma definitivării procedurilor de ieşire din indiviziune cu C.N.I. CORESI, că în baza H.G. nr. 33/2008 a intervenit ieşirea din indiviziune cu suprafeţele de teren şi construcţie dintre R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I. şi C.N.I. CORESI, iar prin încheierea de intabulare nr. 182997 s-a dispus de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sectorul 1 în dosarul nr. x/2008, soluţionat la 06 august 2008, înscrierea în Cartea funciară a loturilor/parcelelor de teren şi partea de construcţie ce revin în exclusivitate R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I.

A reţinut instanţa că din cuprinsul încheierii nr. 182997 din 12 martie 2008 rezultă că în Cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului şi dreptul de administrare al R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I.. în baza H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 şi H.G. nr. 533/2002.

Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile H.G. nr. 60/2005, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 33/2008, încheierea de intabulare nr. 182997/2008 în baza căreia au fost înscrise în Cartea funciară loturile/parcelele de teren şi partea de construcţie ce revin în exclusivitate R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I., inclusiv terenul aferent parcelei nr. 7.

Or, instanţa de rejudecare a reţinut că actele normative evocate nu o deposedează pe pârâtă de dreptul de folosinţă cu titlu gratuit dobândit tot de la Statul Român şi tot prin acte normative specifice perioadei menţionate, dreptul de folosinţă preexistând titlurilor dobândite de către reclamantă.

Astfel, în baza probatoriului administrat în cauză s-a reţinut că titlul de folosinţă originar invocat de pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005 - H.G. nr. 60/2005 emisă de Statul Român - şi nu anulează ori condiţionează sub nicio formă dreptul de folosinţă al pârâtei.

Prin urmare, pârâta a început stăpânirea terenului în discuţie cu bună-credinţă în baza unor acte publice şi de autoritate publică emise conform legii la acea dată, iar pierderea bunei-credinţe nu poate surveni prin notificările reclamantei, nici prin înscrierile de carte funciară privind dreptul de administrare exclusivă al reclamantei, deoarece niciuna din aceste situaţii nu înseamnă automat negarea explicită şi imperativă a oricărui drept al pârâtei asupra terenului.

Cât priveşte despăgubirile pretinse de reclamantă, s-a reţinut că acestea nu pot fi acordate pentru că ele nu au un caracter cert şi nu sunt produse ca urmare a unei fapte ilicite.

În final, s-a reţinut că, până la desfiinţarea explicită a titlului respectiv, nu se poate considera că dreptul de folosinţă al pârâtei a dispărut doar prin schimbarea sistemului politic începută în 1990 şi nu se poate considera că în această acţiune dedusă judecăţii de faţă trebuie comparate titlurile celor două părţi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa respingerii cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia de îndrumare s-a dispus analizarea actelor ulterioare anului 2008, respectiv dacă mai poate subzista gratuitatea folosirii unui teren aflat în proprietatea exclusivă a Statului Român şi în administrarea exclusivă a R.A.-A.P.P.S.

A arătat recurenta-reclamantă că prin decizia recurată instanţa a reţinut că titlul de folosinţă originar invocat de către pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005, respectiv H.G. nr. 60/2005, care nu anulează ori condiţionează sub nici o formă dreptul de folosinţă al intimatei; or, aşa cum în mod corect a stabilit Înalta Curte, în speţă se pune în discuţie gratuitatea folosinţei şi nu dreptul de folosinţă.

A mai arătat recurenta-reclamantă că toate demersurile efectuate după anul 2008 (notificări, înscrieri în cartea funciară) pun în discuţie gratuitatea folosinţei raportat la Constituţia României şi la legislaţia în vigoare, iar înscrierea în cartea funciară a reprezentat momentul de la care gratuitatea a încetat deoarece atributul posesiei a fost certificat alături de cel al administrării exclusive în favoarea sa.

În continuare, a susţinut recurenta că prin nerezolvarea raporturilor locative, respectiv prin încheierea unui eventual contract de închiriere, proprietarul imobilului este în mod evident prejudiciat, neputându-şi exercita prerogativele conferite de dreptul său, inclusiv de a-i culege fructele, iar persoana care a uzurpat dreptul este ţinută a răspunde din punct de vedere civil, în sensul de a despăgubi persoana îndreptăţită la folosinţă pentru prejudiciul cauzat, fapta fiind ilicită, căci nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane ori drepturilor acesteia, potrivit art. 998 C. civ.

Reţinând caracterul ilicit al faptei intimatei, în opinia recurentei sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce priveşte cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, a arătat că acesta a fost solicitat în baza raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, acesta fiind întocmit în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

A mai precizat recurenta-reclamantă că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţia României, art. 874, art. 861 alin. (3) şi art. 866 C. civ. şi a făcut referire la decizia nr. 913/2009 a Curţii Constituţionale.

Prin întâmpinarea la recurs, intimata-pârâtă a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului şi în subsidiar respingerea căii de atac ca nefondată.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă la termenul din 21 februarie 2017 pentru argumentele ce rezultă din practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi conform temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ.. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie, nu îşi propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reţinut, de asemenea, că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi stabilirea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Aşadar, singurele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, sunt cele prin care recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., din perspectiva faptului că ulterior anului 2008 nu mai poate subzista gratuitatea folosinţei terenului în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 998 C. civ.

Se reţine în acest context că, apreciind că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, conform dispoziţiilor art. 998 C. civ., recurenta a susţinut că pârâta trebuia obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în dezlegarea dată speţei, instanţa de apel de rejudecare şi-a fundamentat soluţia, în raport cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pe îndrumările date prin decizia de casare, pe probatoriul administrat şi pe dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor instanţei de control judiciar, în sensul de a motiva decizia în fapt şi în drept şi din perspectiva notificărilor intervenite ulterior anului 2008, şi anume de a preciza dacă demersurile efectuate echivalează cu pierderea dreptului de folosinţă gratuită a terenului.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod corect că înscrierea dreptului de proprietate al statului şi a dreptului de administrare exclusivă în favoarea reclamantei conform H.G. nr. 33/2008, H.G. nr. 265/2005, H.G. nr. 60/2005 şi H.G. nr. 533/2002 nu are drept efect pierderea dreptului de folosinţă primit cu titlu gratuit de către pârâtă.

În susţinerea aceluiaşi raţionament, în mod corect s-a reţinut că titlul de folosinţă originar invocat de pârâtă datează din anul 1974, iar titlul invocat de reclamantă în favoarea sa datează din 2005, conform H.G. nr. 60/2005 şi că acest din urmă titlu nu anulează dreptul de folosinţă gratuită al pârâtei, drept preexistent titlurilor dobândite de recurenta-reclamantă.

În egală măsură, corectă este şi aprecierea referitoare la inexistenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit terenul deţinut în administrare de către reclamantă prin săvârşirea unei fapte ilicite, ci dimpotrivă, din probatoriul administrat rezultă că pârâta a justificat folosinţa sa fără plată şi fără termen a bunului prevalându-se de titlul autoarelor sale Editura Scânteia şi Editura "Presa Liberă", titlu care este în fiinţă, a fost înscris în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni şi nu a fost contestat de către recurenta-reclamantă nici chiar în cauza de faţă.

În aceeaşi ordine de idei şi pentru aceleaşi considerente, trebuie subliniat că în mod corect a reţinut instanţa de apel că notificările şi demersurile provenind de la recurenta-reclamantă au convertit buna-credinţă cu care intimata-pârâtă şi-a exercitat atributul folosinţei în rea-credinţă, instanţa supremă reţinând în mod suplimentar că buna-credinţă a subzistat în condiţiile în care stăpânirea bunului a avut la bază un titlu nedesfiinţat judiciar şi nici măcar contestat.

Aşadar, în cauză lipseşte caracterul ilicit al folosinţei exercitate de pârâtă câtă vreme aceasta invocă un titlu nedesfiinţat judiciar, iar în lipsa existenţei unei fapte ilicite, ca premisă a răspunderii civile delictuale, în mod legal a constatat instanţa de apel că nu pot fi acordate reclamantei despăgubirile solicitate şi în egală măsură în mod judicios a apreciat că, până la desfiinţarea titlului pârâtei, nu se poate considera că aceasta a fost deposedată prin actele normative menţionate de dreptul de folosinţă gratuită dobândit.

În ceea ce priveşte trimiterile recurentei-reclamante la dispoziţiile art. 874, art. 861 alin. (3) şi art. 866 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile speţei, în raport cu data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza finală, alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi cu principiul tempus regit actum, astfel că nu pot face obiectul analizei instanţei.

Referitor la pretinsa incidenţă a Deciziei nr. 913/2009 a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţional alin. (1) al art. 107 din Legea nr. 1/2005, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile acestei hotărâri, întrucât aceasta vizează situaţia juridică a terenurilor transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti, precum şi a asociaţiilor cooperatiste, niciuna dintre părţile litigante din cauza de faţă neavând calitatea subiecţilor de drept cărora li se adresează Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.

În plus, instanţa supremă constată că din considerentele deciziei invocate nu reiese faptul că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere regimul juridic general al terenurilor aflate în aceeaşi situaţie cu cele amintite la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, argument care să permită extrapolarea raţionamentului juridic expus şi la speţa dedusă judecăţii.

Nu în ultimul rând, apreciază instanţa supremă că raţionamentul expus în considerentele deciziei pronunţate de Curtea Constituţională a României nu poate fi extrapolat în cauza de faţă şi pentru că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere ipoteza atingerii aduse dreptului proprietarului bunului de a culege fructele acestuia, în timp ce în cauza de faţă acţiunea este promovată de titularul dreptului de administrare, iar această ipoteză nu a fost avută în vedere în cadrul controlului de constituţionalitate finalizat prin decizia invocată de recurenta-reclamantă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţia României, invocate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii constituţionale nu au fost încălcate în condiţiile în care nici partea adversă şi nici instanţele anterioare nu au pus la îndoială dreptul conferit recurentei-reclamante în condiţiile acestui text legal, instanţele de fond notând în mod judicios că nu procedează la o comparare de titluri, ci doar la analiza condiţiei faptei ilicite ca premisă a antrenării răspunderii civile delictuale.

Faţă de argumentele reţinute în considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine încălcarea sau aplicarea greşită a legii ca motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte susţineri referitoare la modalitatea de administrare şi de interpretare a probatoriului, precum şi la stabilirea situaţiei de fapt scapă cenzurii instanţei de recurs, întrucât constituie aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii instanţei de prim control judiciar, motiv pentru care nu au fost luate în analiză.

Nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a Cod procedură recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RA - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei civile nr. 1459 din 30 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2017.