Jurisdictional conflict resolved: tribunal in claimants' workplace gets salary dispute case.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03 decembrie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL IAŞI şi MINISTERUL JUSTIŢIEI, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

1) includerea în bază de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară a drepturilor salariale reprezentând creşterile salariate de 5% începând cu data de 01.01.2007 faţă de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul din luna martie 2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare până la încetarea discriminării;

2) recalcularea drepturilor salariale, având în vedere sumele care au fost achitate prin eşalonare pentru perioada cuprinsă între data de prima plată prin eşalonare 28.09.2010 - si până la data plăţii efective a sumelor datorate de pârâţi, noiembrie 2015 în baza titlurilor executorii:

- 1. sentinţa civilă nr. 1353/18.07.2007 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 788 din 3.06.2008 a Curţii de Apel Suceava;

- 2. sentinţa civilă nr. 787/30.05.2008 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 369/10.04.2009 a Curţii de Apel Iaşi;.

- 3. sentinţa civilă nr. 116/30.01.2008 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 158 din 25.03.2008 a Curţii de Apel Iaşi;

- 4. decizia civilă nr. 475/5.05.2009 a Curţii de Apel Iaşi, irevocabilă;

- 5. sentinţa civilă nr. 6/2.09. 2008 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 438/24.04.2009 a Curţii de Apel Iaşi şi lămurită prin încheierea din 15.06.2012 a Curţii de Apel Iaşi.

- 6. sentinţa civilă nr. 121/13.11.2008 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 403 din 21.04.2009 a Curţii de Apel Iaşi;

- 7. sentinţa civilă nr. 8992/3.09.2008 a Judecătoriei Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2294/14.11.2008 a Tribunalului Iaşi;

- 8. sentinţa civilă nr. 748/23.05.2008 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă, lămurită prin încheierea nr. 819/1.10.2008;

- 9. sentinţa civilă nr. 1510 din 7.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1135 din 27.11.2009 Curţii de Apel Iaşi;

- 10. sentinţa civilă nr. 21 din l6.01.2009 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 301 din 31.03.2009 a Curţii de Apel Iaşi;

3) achitarea diferenţelor salariale după includerea creşterilor salariate de 18 % în indemnizaţia de încadrare brută lunară prin scăderea sumelor achitate prin tranşele începând cu data de 28.09.2010 şi până la zi;

4) obligarea pârâţilor MINISTERUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL IAŞI să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturile salariale.

5) obligarea pârâtului MINISTRUL JUSTIŢIEI să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei prin includerea creşterilor salariale de 18 % în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Prin sentinţa civilă nr. 746 din 07 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.

Instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de judecători în cadrul Curţii de Apel Iaşi, iar cererea de chemare în judecată are ca finalitate obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale recunoscute în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi prin raportare la temeiul de drept substanţial invocat în prezenta cauză, curtea a reţinut că litigiul dedus judecăţi se subsumează unui conflict de muncă în accepţiunea prevederilor art. 266 din Codul Muncii, potrivit căruia jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

În aceste condiţii, curtea a apreciat că sunt incidente prevederile art. 95 punctul 1 din C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, deci şi cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

În cauza dedusă judecăţii, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului ca instanţă de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din Codul muncii.

Potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

Potrivit art. 210 din acelaşi act normativ, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în speţa dedusă judecăţii acesta fiind Tribunalul Iaşi.

Chemarea în judecată în calitate de pârâtă a MINISTERULUI JUSTIŢIEI nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, care în prezenta cauză se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcţie de persoana pârâtului.

În litigiul dedus judecăţii reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ tipic, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care să emane de la o autoritate a administraţiei publice centrale şi care să atragă competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea curţii de apel, potrivit art. 10 din Legea 554/2004, coroborat cu art. 96 punctul 1 din C. proc. civ.

Totodată, curtea a reţinut că litigiul dedus judecăţii nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Adresa nr. x/2015, emisă de MINISTERUL JUSTIŢIEI, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de plată a drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată nu reprezintă un act administrativ în forma tipică sau asimilată, potrivit art. 2 punctul 1 lit. c) şi potrivit art. 2 punctul 2 din Legea 554/2004.

Împrejurarea că reclamanţii au chemat în judecată o autoritate publică centrală, respectiv MINISTERUL JUSTIŢIEI, nu este de natură să atragă, de plano, competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât actul autorităţii publice centrale prin care a fost dispusă această măsură nu îndeplineşte cerinţa de a fi emis în regim de putere publică.

Noţiunea de autoritate publică, aşa cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 554/2004, include orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Adresa nr. x/2015 emisă de MINISTERUL JUSTIŢIEI este, fără discuţie, un act juridic emis de o autoritate publică centrală în executarea legii, însă nu creează un raport juridic de drept public, ci unul de dreptul muncii, având ca obiect refuzul de acordare către reclamanţi a unor drepturi salariale recunoscute acestora în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prevederile art. 10 din Legea 554/2004 trebuie să fi interpretate în mod nuanţat, în sensul că nu toate actele juridice emise de către pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, instanţa competentă urmând a fi determinată în funcţie de specificul efectelor juridice pe care le generează fiecare act juridic în parte.

De altfel, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, or această situaţie de fapt şi de drept se întâlneşte în prezenta cauză, adresa nr. x/2015, emisă de MINISTERUL JUSTIŢIEI fiind în legătură cu aplicarea prevederilor legale privind conflictele de muncă, neputând fi contestată pe calea contenciosului administrativ.

Invocarea ca temei de drept de către reclamanţi, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a dispoziţiilor Legii 554/2004 nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, prevederile cuprinse în actul normativ menţionat anterior nu reprezintă temeiul de drept substanţial al cererii de chemare în judecată, ci doar temeiul de drept procesual, Legea 554/2004 cuprinzând în esenţă în conţinutul său norme de procedură.

Competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei nu poate fi reţinută în favoarea Curţii de Apel Bucureşti prin raportare la prevederile art. 7 din Legea cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Ca situaţie premisă, curtea a reţinut că reclamanţii nu formulat în baza art. 7 din Legea cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 o contestaţie administrativă împotriva Ordinelor emise de Ministrul Justiţiei prin care au fost stabilite drepturile salariale ale acestora, situaţie în care plângerea formulată împotriva actului administrativ prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Dimpotrivă, cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului MINISTRUL JUSTIŢIEI să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei prin includerea creşterilor salariale de 18 % în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de judecători şi funcţionează în cadrul Curţii de Apel Iaşi, apreciind că prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale nu se încalcă prevederile art. 127 din C. proc. civ., întrucât litigiul nu este de competenţa Curţii de Apel Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1752/2016 din 07 noiembrie 2016, Tribunalului Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 05 septembrie 2016 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului cu privire la capătul 5) de cerere privind obligarea Ministerului Justiţiei să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării îndemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei, prin introducerea creşterilor salariale de 18% în îndemnizaţia de încadrare brută lunară.

Pârâţii au depus precizări scrise prin au arătat că solicită admiterea excepţiei de necompetenţă materială.

Tribunalul a reţinut că în cadrul acţiunii principale una dintre cereri (petitul nr. 5) se referă la obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei prin includerea creşterilor salariale de 18 % în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Referitor la cererea respectivă, instanţa a avut în vedere circumscrierea dispoziţiilor art. 7 al Anexei VI - Familia Ocupaţională de Funcţii Bugetare "Justiţie" din Legea nr. 284/2010, care statornicesc faptul ca personalul nemulţumit de modalitatea de stabilire a drepturilor salariale se poate adresa Curţii de Apel Bucureşti.

Având în vedere că prin cererea unică de chemare în judecată au fost deduse judecăţii mai multe capete principale de cerere, având aceeaşi cauză, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. care statuează că:

"În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Raportat la aceste considerente şi conform art. 30 din Legea cadru nr. 284/2010, respectiv art. 12 O.U.G. nr. 103/2013, art. 7 din capitolul 8 al Anexei 6 din Legea nr. 284/2010, art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, Tribunalului Iaşi a declinat competenţa materială în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin raportare la capătul 5 din cererea de chemare în judecată, petit faţă de care celelalte capete de cerere cu care a fost sesizată instanţa, se află în legătură de tip cauză-efect.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30 ianuarie 2017, stabilindu-se termen de judecată astăzi când a hotărât următoarele:

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL IAŞI şi MINISTERUL JUSTIŢIEI, având ca obiect drepturi salariale.

Înalta Curte constată că reclamanţii au calitatea de judecători şi funcţionează în cadrul Curţii de Apel Iaşi.

Conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Potrivit art. 127 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."

Prin decizia nr. 7/2016 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. s-a stabilit că "Sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă".

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a apreciat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. îşi găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitate, fiind avută în vedere sesizarea primei instanţe, nu şi exercitarea căilor de atac.

În speţa dedusă judecăţii, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţa, aparţine tribunalului.

În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, reţinând că invocarea ca temei de drept de către reclamanţi a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Cu privire la incidenţa în cauză a art. 7 din cap. VIII secţiunea 1 din Legea cadrul nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că acesta nu este aplicabil, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat o contestaţie administrativă împotriva ordinelor prin care au fost stabilite drepturile salariale ale acestora.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL IAŞI şi MINISTERUL JUSTIŢIEI, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2017.