Cassation appeal null for challenging court costs rather than a statutory ground of illegality in a property revendication under Law no. 10/2001

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007 emis de C.., prin care pârâta B. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 de la C.., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. x/30.09.2009, emis de B.N.P. D., prin care pârâta A. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1 de la pârâta B., să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în localitatea Bucureşti, str. x, compus din parter şi etaj, în suprafaţă totală de 44,60 m.p. şi să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul E. a depus la data de 15.09.2014 cerere de chemare în garanţie a pârâtelor A. şi F..

Pârâtele A. şi F. au formulat cerere de chemare în garanţie a pârâţilor G. şi B..

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, în temeiul art. 57 şi urm. din C. proc. civ., a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi a numiţilor H. şi I., motivat de faptul că, în cursul litigiului, prin contractul de schimb nr. x/04.12.2013, E. a înstrăinat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu către H. şi I..

Prin sentinţa civilă nr. 1158 din 12 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiate, a respins cererea privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/18.12.2007, nr. y/30.09.2009 şi nr. N 8470/6.07.2011 ca prescrisă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, în contradictoriu cu pârâţii A., J., K., L., E., CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA FONDULUI IMOBILIAR, B., H. şi I. şi chemaţii în garanţie A., F., G., B., astfel cum a fost completată, ca nefondată, a respins cererea de intervenţie ca nefondată, a respins cererile de chemare în garanţie ca lipsite de interes şi a obligat reclamanta la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată astfel: către A. - 800 RON, către F. - 800 RON, către E. - 4.450 RON, către I. - 2.200 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Prin decizia civilă nr. 476A din 24 iunie 2016, a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, împotriva sentinţei civile 1158 din 12 octombrie 2015, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimaţilor E., M. şi N. câte 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Preliminar Curtea a arătat că va analiza apelul raportat la prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, precum şi ale art. 292 din acelaşi cod.

În respectarea acestor dispoziţii legale, deşi apelul este o cale de atac cu caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului instanţa de apel a arătat că poate analiza netemeinicia sau nelegalitatea sentinţei atacate numai în limita criticilor invocate prin motivele de apel, respectiv în limita a ceea ce a soluţionat prima instanţă.

Limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa să se raporteze doar la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, toate celelalte chestiuni soluţionate prin hotărâre şi neatacate, fiind dezlegate de prima instanţă, astfel că intră sub autoritatea lucrului judecat.

Prin urmare, Curtea a analizat pricina prin prisma motivelor invocate de către apelantă relativ la nulitatea sentinţei pentru lipsa analizei apărărilor formulate de reclamantă în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă - art. 1 Protocolul 1 CEDO şi Constituţia României, precum şi omisiunea primei instanţe de a soluţiona un capăt de cerere.

Verificând primul motiv de apel, relativ la calitatea procesuală activă a reclamantei, instanţa de apel a reţinut că aşa cum s-a reiese şi din doctrina vechiul C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii; existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituind o chestiune de fond.

A constatat curtea de apel că asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în mod corect tribunalul a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii este unul născut din dreptul de proprietate pretins de reclamantă care tinde la dobândirea posesiei, posesie care, în susţinerea sa, este exercitată de un neproprietar.

Prin urmare, reclamanta a invocat existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate, depunând înscrisuri care în opinia sa probează existenţa acestui drept, fapt care îi conferă calitate procesuală activă.

Existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat constituie un aspect de fond, care nu influenţează calitatea procesuală, reclamanta având calitate procesuală activă prin raportare la faptul că dreptul de proprietate pretins este afirmat ca fiind în patrimoniul său, în timp ce pârâţii au calitate procesuală pasivă prin raportare la raportul juridic afirmat de reclamant.

Aceste aspecte sunt însă distincte de temeinicia dreptului afirmat în cauză, astfel că în mod judicios prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a procedat la verificarea existenţei dreptului pretins în analiza fondului cererii.

În ceea ce priveşte nemotivarea sentinţei, instanţa a reţinut că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea a apreciat că, pentru prima instanţa, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situaţia de fapt şi modul de stabilire a acesteia, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cu consecinţele juridice ce decurg pentru părţi, iar pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

Curtea a reţinut că sentinţa atacată a fost redactată cu respectarea acestor cerinţelor procedurale arătate mai sus, instanţa de fond reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că este continuatoarea fostei Academii de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi care era raportul cu Ministerul Industriei şi Comerţului, menţionat în procesul-verbal însă motivul determinat al respingerii acţiunii în revendicare l-a constituit constatarea inexistenţei dreptului de proprietate în patrimoniul unităţii de învăţământ.

În ceea ce priveşte dovedirea împrejurării că ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE este continuatoarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, Curtea a constat că reclamanta nu a făcut dovada corespunzătoare în acest sens.

În cadrul procesului de revendicare reclamanta nu era ţinută să dovedească doar transmisiunea legală a calităţii de parte ca urmare a reorganizării persoanei juridice, pretinderea dreptului de proprietate impunând demonstrarea transmisiunii patrimoniului ce cuprindea acest drept către persoana juridică actuală ca urmare a reorganizării persoanei juridice într-una din modalităţile prevăzute de lege - fuziune, divizare, absorbţie sau transformare.

Or, în speţă aceste aspecte nu au fost lămurite cu atât mai mult cu cât la nivelul anului 1913 Academia de Înalte Studii Comerciale este subordonată Ministerului Comerţului şi Industriei, ulterior invocându-se trecerea la Ministerul Instrucţiunii Publice în anul 1935.

Pe fondul cererii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta pretinde pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, instituită prin art. 480-481 din vechiul C. civ., reîntoarcerea în patrimoniul său a imobilului teren şi construcţie situat în prezent la adresa administrativă din Bucureşti, str. x, imobil dobândit prin testamentul olograf întocmit de O..

Acţiunea în revendicare, fondată pe art. 480 din vechiul C. civ., este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Dispozitiile de drept comun, conţinute de art. 480 C. civ., dau vocaţia titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoasterea acestui drept într-o manieră pe care o considera adecvată finalităţii urmărite.

În cursul unei proceduri în revendicare, în situaţia în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanţa să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre aceste două titluri să fie declarat de instanţa sesizată ca fiind cel mai caracterizat, din cauza vechimii sale, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar, fără a fi necesară declararea nulităţii actului de dobândire.

Însă, pentru a proceda la această operaţie e necesar a se face dovada potrivit art. 1169 C. civ., dispoziţie aplicabilă şi în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare, că imobilul pretins pe această cale de reclamanţi este identic cu imobilul aflat în posesia pârâţilor.

Plecând de la aceste reguli instanţa de apel a constatat în cauză, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, că reclamanta nu a depus înscrisurile prin care să facă dovada că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Verificând motivul doi al apelului prin care se critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Curtea a apreciat această susţinere ca lipsită de suport legal, în condiţiile în care argumentul determinant al respingerii cererii de chemare în judecată a fost absenţa titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat.

Prima instanţă a analizat incidenţa Legii nr. 10/2001 şi a constat aplicabilitatea acesteia, şi prioritatea sa faţă de prevederile dreptului comun, în subsidiar în condiţiile în care în faţa primei instanţe s-a invocat inadmisibilitatea şi toate părţile au formulate apărări de fond cu privire la aceste aspecte.

În acord cu prima instanţă, Curtea a reţinut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, care derogă de normele dreptului comun, reglementând o procedură şi măsuri reparatorii speciale, edictate în considerarea realităţilor economice, sociale şi politice cu care s-a confruntat societatea românească după revoluţia din 1989.

Este evident că, uzând de marja de apreciere pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut-o şi respectat-o fiecărui stat în configurarea propriei legislaţii, în privinţa imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a avut de echilibrat două interese legitime dar divergente prin adoptarea legislaţiei speciale de reparaţie a abuzurilor comise de regimul comunist: interesul foştilor titulari, respectiv al succesorilor lor în drepturi de a obţine o reparaţie echitabilă pentru privările de proprietate la care au fost supuşi şi interesul societăţii actuale de a nu fi pusă în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată şi exorbitantă, generată de modalităţi de reparaţie prea extinse.

Examinând reglementările interne din perspectiva principiilor consacrate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că forul jurisdicţional european nu impune statelor obligativitatea retrocedării în natură a proprietăţilor imobiliare preluate abuziv şi nici acordarea măsurilor reparatorii la un anumit nivel.

Pe cale de consecinţă, orice cerere de restituire în natură a unui bun preluat de statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, se analizează, pornind de la dispoziţiile legii speciale, de la voinţa legiuitorului exprimată prin prevederile actului normativ, care are un pronunţat caracter reparatoriu, constituind o norma specială, derogatorie de la dreptul comun în materie.

Prin urmare, repararea prejudiciilor aduse foştilor proprietari, deposedaţi abuziv de imobilele lor, nu se poate realiza decât în maniera şi în limitele trasate de legislaţia specială, neputându-se considera că pe calea dreptului comun se pot recunoaşte persoanelor care nu au beneficiat de prevederile legii speciale drepturi similare sau peste ceea ce prevede legea specială.

Aceasta fiind însăşi raţiunea de a fi a legii speciale şi anume de a configura un cadru instituţional şi de drept substanţial pentru acordarea reparaţiilor, exclusiv în condiţiile şi modalităţile stabilite de legislaţia specială în domeniu.

Cu atât mai mult, în speţă nu pot fi primite susţinerile la aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii întrucât reclamanta nu a făcut dovada deţinerii unui "bun" care să fi fost preluat de statul comunist, astfel ca prin constatarea caracterului abuziv al violării dreptului de proprietate, să se atragă răspunderea conform art. 1 CEDO şi art. 1 Protocolul 1 CEDO.

Cum până la prezenta acţiune reclamanta nu a întreprins nici un demers în recunoaşterea dreptului său de proprietate, aceasta nu poate susţine că dispune de o "speranţă legitimă", care relevă noţiunea de "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, nefiind îndreptăţită la protecţia dreptului de proprietate afirmat.

Noţiunea de "bun" în sensul autonom al art. 1 Protocolul 1 CEDO poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern, însă reclamanta nu deţine o asemenea valoare patrimonială în temeiul căreia să poate recurge la prevederile C. civ. ce constituie temeiul juridic al cererii sale.

Analizând ultimul motiv al apelului prin care se invocă faptul că prima instanţă a omis a se pronunţa asupra cererii prin care s-a solicitat obligarea C. de a preda apartamentul aflat la mansarda imobilului, apartament ce nu a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a constat că şi acesta este nefondat.

Astfel, preliminar a observat Curtea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă determinat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra întregului imobil, inclusiv asupra apartamentului aflat la mansardă, constatare ce impune respingerea acţiunii în revendicare indiferent de calitatea pârâtului, respectiv de titularul actual al dreptului de proprietate asupra acestuia.

Din analiza conţinutului dispozitivului, nu se poate susţine că instanţa nu a soluţionat toate petitele din cererea introductivă şi din cererile precizatoare, acţiunea fiind respinsă în integralitate ca nefondată.

Mai mult, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se remediază pe calea procedurii speciale a completării dispozitivului, procedură înscrisă în prevederile art. 2812 C. proc. civ.., cererea putând fi formulată în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Norma are în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal, sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, deci orice caz de minus petita, partea a cărei cerere a fost omisă de la pronunţare, fiind obligată să recurgă la această procedură specială, complinirea omisiunii putându-se face doar prin promovarea cererii de completare la prima instanţă (cu excepţia cererii de revizuire ce poate fi promovată dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate a acestei căi extraordinare de atac).

În acest sens prevederile art. 281 indice 2 din C. proc. civ. sunt imperative, textul instituind obligativitatea procedurii de lămurire sau de completare în condiţiile art. 281 şi următoarele din acelaşi cod, astfel că părţile nu pot invoca motive legate de completarea sentinţei prin calea de atac a apelului sau a recursului, criticile apelantei în acest sens, neputând fi primite.

Pe cale de consecinţă, în acord cu ansamblul dispoziţiilor legale ce reglementează dreptul de proprietate, precum şi cu interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, prin prisma principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei sale, aplicând principiul actori incumbit probatio, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare apare ca fondată, urmând a fi păstrată cu consecinţa respingerii apelului declarat potrivit art. 297 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a dispus obligarea apelantei să plătească intimaţilor E., Petre şi Pufan câte 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus, reţinând culpa procesuală a ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE în declararea unei căi de atac ce a fost respinsă.

Recurentul-pârât E. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 476 A din 24 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, motivele invocate fiind, în esenţă, următoarele:

Recurentul critică decizia civilă nr. 476 A din 24 iunie 2016 numai pe aspectul acordării cheltuielilor de judecată, arătând că instanţa de apel nu a ţinut cont de complexitatea dosarului, de munca depusă de avocat în apărarea dreptului său, în condiţiile în care apărătorul a fost a fost prezent la fiecare termen de judecată şi a răspuns de fiecare dată problemelor de drept ridicate în dosar şi a formulat apărări.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curţii de apel Bucureşti numai în cea ce priveşte cheltuielile de judecată şi acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut cu acest proces, în sumă de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei în original depuse la dosar, din care s-a admis numai suma de 1.500 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) şi al) art. 306 alin. (3) din acelaşi act normativ, constată că recursul declarat de recurentul-pârât E. este nul.

Prealabil, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 302 indice 1 lit. c) din vechiul C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1- 9.

Conform art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9.

În speţă, se constată că recurentul-pârât E. a invocat formal, în susţinerea recursului său, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Instanţa supremă reţine că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excede controlului de legalitate specific recursului.

În consecinţă, constatând că recurentul-pârât E. nu s-a conformat obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să ducă la aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii de recurs sancţiunea nulităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât E. împotriva deciziei civile nr. 476 A din 24 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2017.