Abusive nature of undefined loan commission clauses under EU transparency requirements and CJEU case law

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 05.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. (ROMANIA) S.A. (fostă C. SA) solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: caracterul abuziv al art. 5 lit.

a) din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce05/040506 din 04.05.2006 şi din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 129/070708 din 07.07.2008, ambele încheiate între părţi şi, în consecinţă, să se declare nulitatea absolută cu consecinţa înlăturării a acestei clauze (privind comisionul de credit achitat intimatei la semnarea contractului) din cuprinsul contractelor susmenţionate; urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei susmenţionate. Solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 2625 EURO, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului RBD/E4U/Ce 05/040506 din 04.05.2006 şi a sumei în cuantum de 2480 EURO, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului nr. RBD/E4U/Ce 129/0707O8 din 07.07.2008, sume actualizate cu dobânda legală calculată de la data încasării şi până la data returnării efective; să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit.

h) din contractul nr. RBD/EdU/Ceo5/040S06 din data de 04.05.2006, cât şi din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 129/0707o8 din 07.07.2008 şi să se oblige intimata la continuarea celor două contracte de credit, în care să se constate că dobânda aplicabilă acestora este formată din marja fixă a băncii rezultată din scăderea din valoarea a 9,1% respective 8,15% pe an a valorii EURIBOR de la data 04.05.2006 respectiv 07.07.2008 (data semnării contractelor de credit) plus indicator de referinţă LIBOR Ia 3 luni; să se constatate că art. 5 lit. c). din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce o5/040S06 din data de 04.05.2006, cât şi din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 9/070708 din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecinţa înlăturării acestora din contracte; să se constate că articolul art. 5 lit. d). din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce os/040S06 din data de 04.05.2006, cât şi din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce 120/070708 din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecinţa înlăturării acestora din contracte; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi orice alte taxe de timbru ce vor fi plătite în cursul judecării cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 6635 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenţiile încheiate, în varianta iniţială art. 5 lit. a), c) şi d) din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce05/040506 din data de 04.05.2006; art. 5 lit. a), c) alin. (1) şi d din contractul de credit nr. RBD/E4U/Ce129/070708 din data de 07.07.2008; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de credit, începând cu data de 04.05.2006, respectiv 07.07.2008 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri şi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 9,1% pe an, respectiv 8,15% iniţial convenite de la data încheierii convenţiilor; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta A., cât şi pârâta B. (ROMANIA) S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1425/A din 3 octombrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei A. formulat împotriva sentinţei civile nr. 6635/21.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul formulat de pârâta B. (ROMANIA) S.A. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat sentinţa apelată, în parte, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 5 lit. a) din contracte; în complet de divergenţă, cu majoritate, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind clauzele prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte; cu opinia separată a doamnei judecător D. în sensul că: a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 5 lit. c) din contracte; în complet de divergenţă, cu unanimitate, s-au menţinut dispoziţiile sentinţei privind clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, atât reclamanta A., cât şi pârâta B. (ROMANIA) S.A. au declarat recurs.

1. Recursul declarat de reclamanta A..

În susţinerea cererii de recurs, după o prezentare a situaţiei de fapt şi a reţinerilor instanţelor anterioare, reclamanta a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a respins capătul de cerere ce viza natura abuzivă a art. 5 lit. b), apreciind astfel că, sub acest aspect, hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală.

Recurenta-reclamantă apreciază că art. 5 lit. b) din cele două contracte face dovada întrunirii cumulative a condiţiei privind dezechilibrul creat prin inserarea clauzei cât şi reaua credinţă a băncii la momentul semnării contractelor de credit.

În continuarea motivării, după o prezentare detaliată a obligaţiilor băncii prevăzute de art. 1 al Legii nr. 193/2000, respectiv obligaţia de transparenţă şi obligaţia de a nu stipula clauze abuzive, recurenta-reclamantă consideră că sunt întrunite cerinţele instituite de legiuitor pentru ca această clauză cuprinsă în art. 5 lit. b) din cele două contracte de credit să fie considerată abuzivă.

Recurenta-reclamantă precizează că, instanţa de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. b), este redactat în mod clar şi inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credinţă de către bancă şi dacă nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor prin aceea că banca poate alege indicele cel mai favorabil ei, fără să prevadă, în concret, mecanismul de schimbare al nivelului dobânzii.

Cu privire la art. 5 lit. a) din cele două contracte de credit, recurenta-reclamantă susţine că, instanţa de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. a) este redactat în mod clar şi inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credinţă de către bancă şi dacă nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta-reclamantă apreciază că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că perceperea comisionului de credit, îşi găseşte o justificare precisă în contraprestaţia băncii, întrucât caracterul clar şi inteligibil al clauzei, precum şi contraprestaţia băncii relativ la perceperea acestui comision trebuie să rezulte din însăşi clauza respectivă iar nu din afirmaţiile şi justificările ulterioare ale băncii sau al instanţei de judecată.

Deasemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece din parag. 67, 72, 73, 74 dar mai ales 75 ale hotărârii pronunţate în cauza C-26/13 rezultă că, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând contractului condiţia de a expune în mod transparent funcţionarea corectă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte, iar aceste cerinţe nu sunt îndeplinite de clauza cuprinsă în art. 5 lit. a).

Recurenta-reclamantă susţine că banca nu a făcut proba echilibrului între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de ţintă probatorie, iar instanţa de apel nici nu a avut o asemenea direcţie în analiza apelului.

Concluzionând, recurenta-reclamantă susţine că, înţelege să critice inclusiv argumentele instanţei de apel, referitoare la comisionul de credit, în sensul că banca a analizat întreaga documentaţie aferentă acordării creditului prin raportare la sumele împrumutate, or, pe de o parte, contraprestaţia băncii ar fi trebuit să rezulte din însăşi clauza respectivă nu din explicaţii ulterioare, iar pe de altă parte, se putea presupune că acest cost era înglobat în dobânda percepută de către bancă, cât timp aceste costuri nu prevedeau, în mod clar şi inteligibil, conţinutul contraprestaţiilor reciproce.

2. Recursul declarat de pârâta B. (România) S.A.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora, în ce priveşte clauza prevăzută la art. 5 lit. c), a) arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a făcut o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 neobservând că sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, în forma aflată în vigoare la momentul încheierii contractelor.

În opinia recurentei-pârâte motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât deşi arată că se aplică dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 ce permit ca variaţia ratei dobânzii să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract, instanţa de apel consideră că nu era permis un astfel de criteriu.

Recurenta-pârâtă susţine că împrumutul acordat prin aceste dispoziţii are natura juridică a unui împrumut ipotecar acordat pentru investiţii imobiliare, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulative prevăzute de lege în acest sens, astfel creditul în litigiu a fost acordat în scopul efectuării de către împrumutat a unei investiţii imobiliare cu destinaţia locuinţă locativă, iar acordarea creditului a fost garantată (cel puţin) cu ipoteca aspra imobilului care a făcut obiectul investiţiei imobiliare.

După o prezentare detaliată a activităţii băncii privind rata de referinţă EURIBOR, recurenta-pârâtă susţine că evoluţia (crescătoare şi descrescătoare) a dobânzii din cele două contracte de credit este generată de evoluţia EURIBOR şi nu de voinţa unilaterală a Băncii.

În contextul prezentării situaţiei de fapt referitoare la notificările privind variaţia dobânzii, recurenta-pârâtă susţine că banca a fost de bună credinţă, aplicând modificări dobânzii percepute doar în raport cu fluctuaţia dobânzilor pe piaţa bancară, iar începând cu data de 01.07.2010 strict în raport cu fluctuaţia indicelui de referinţă public EURIBOR, trendul modificării dobânzii plătite fiind unul, în proporţie de 99,9%, descrescător, cu excepţia unui număr de 48 de zile, interval în care a fost percepută o dobândă de 9,85% p.a. respectiv 8,9% p.a.

Astfel, susţine recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită o cerinţă esenţială a Legii nr. 193/2000, respectiv nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, având în vedere că reclamantul a fost avizat permanent asupra dobânzii percepute şi avea posibilitatea reală de a solicita băncii să-i comunice modul în care procedează la calcularea dobânzii de referinţă şi putând refuza continuarea contractului dacă după verificarea acestor date considera că aceste contracte nu corespund nevoilor sale.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5 lit. d), instanţa de apel a apreciat că aceasta nu are caracter previzibil, întrucât împrumutatul nu poate cunoaşte de la încheierea contractului costurile respective.

Or, susţine recurenta-pârâtă, aceste costuri îi sunt exemplificate de către ofiţerul de credit, însă nu pot fi determinate în mod concret la momentul încheierii contractului, întrucât în mare măsură, ele sunt generate şi de comportamentul contractual al împrumutatului.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că în cuprinsul convenţiei nu se regăseşte o definiţie a comisionului, nu poate să conducă la concluzia că împrumutatul nu a înţeles limbajul folosit, având în vedere că sintagma " orice costuri solicitate de către terţi în legătură cu încheierea şi executarea prezentului contract" are semnificaţia din limbajul comun şi nu presupune în mod necesar explicarea acesteia în cuprinsul convenţiei.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu privire la dispoziţiile privind clauza de la art. 5 lit. c) din contracte şi clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-pârâtă B. (România) S.A., în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat anularea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt inadmisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 04.06.2019.

În urma comunicării raportului, prin punctul de vedere depuse la dosar, recurenta-pârâtă B. (România) S.A. a invocat decizia dată în privinţa neconstituţionalităţii dispoziţiilor cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, considerând că această decizie produce efecte ex tunc, aspect ce se regăseşte în natura jurisdicţională a controlului de constituţionalitate.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor, până la soluţionarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2018, având în vedere că dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost soluţionat prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 şi că motivul care a stat la baza suspendării nu mai subzistă s-a repus cauza pe rol, s-au admis în principiu recursurile şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursurilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine următoarele:

1. Recursul recurentei-reclamante A., va fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel a analizat doar dacă art. 5 lit. a) este redactat în mod clar şi inteligibil, fără a analiza dacă această clauză a fost introdusă în contract cu bună-credinţă de către bancă şi dacă nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, este fondată.

La aprecierea caracterului abuziv al clauzelor trebuie analizat dacă produsele de creditare au fost transparente şi dacă consumatorii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului şi de a negocia.

Înalta Curte constată că în cuprinsul contractelor încheiate între părţi, la art. 5 lit. a) există comisionul "de credit" care nu este definit şi nu se arată la ce anume se referă şi care ar fi activităţile prestate de bancă pentru care este perceput acest comision.

Totodată, se observă că instanţa de apel, în analiza clauzei prevăzută de art. 5 lit. a) din ambele contracte, nu a avut în vedere dacă reclamanta a fost sau nu informată cu privire la acest comision sau dacă cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează acest comision de acordare a creditului.

Înalta Curte, reţine că în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, instanţa europeană a statuat, prin pct. 41 din cauza C-621/17, că: "…revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision.".

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut la pct. 43 din aceeaşi cauză, că:

"… având în vedere protecţia pe care Directiva 93/13 urmăreşte să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferite costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.".

De asemenea, prin pct. 44 din cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"În cauza principală, instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului.".

Potrivit pct. 54 din aceeaşi cauză "…faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său.".

Având în vedere că susţinerea recurentei privind analiza defectuoasă a art. 5 lit. a) întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) în privinţa clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit.

În acest sens, instanţa de apel va reanaliza comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. a) din contracte având în vedere statuările Curtea de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 şi 54, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision.

În ceea ce priveşte argumentarea recurentei-reclamante privind greşita respingere de către instanţa de apel a capătului de cerere ce viza natura abuzivă a art. 5 lit. b) din contracte, Înalta Curte apreciază că este nefondată.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, se constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă analiză a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) din contracte, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/1999.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că din cuprinsul celor două contracte nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, părţile au avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii, de natura celei menţionate de reclamantă, conform căreia s-a convenit ca formula de calcul a dobânzii să cuprindă o marjă fixă şi o valoare de referinţă (LIBOR la 3 luni).

De altfel, instanţa de apel a explicat, în mod detaliat, de ce la momentul încheierii contractelor legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă.

Astfel încât, se apreciază că instanţa de apel a făcut o analiză corectă a clauzei prevăzută de art. 5 lit. b) fiind respectate dispoziţiile art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge critica recurentei - reclamante privind presupusa nelegalitate a analizei art. 5 lit. b) din contracte.

2. Recursul pârâtei E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.)

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât deşi arată că se aplică dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 ce permit ca variaţia ratei dobânzii să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract, instanţa de apel consideră că nu era permis un astfel de criteriu.

Este de reţinut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susţinerea recurentei-pârâte privind presupusa contradictorialitate a reţinerilor instanţei de apel faţă de prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999, este nefondată.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raţionamentului logico-judiciar pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a făcut o analiză a condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru constatarea clauzelor abuzive, sens în care a expus, într-un mod sistematic şi deloc contradictoriu, că deşi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 prevăd anumite reguli ce se aplică pentru ca rata dobânzii să fie variabilă, introducerea în contracte a unui criteriu de natura celui în litigiu nu era permis.

Astfel, instanţa de apel în analiza clauzei prevăzute de art. 5 lit. c) din ambele contracte, a constatat că această clauză îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată abuzivă având în vedere că, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de negociere a contractelor, iar criteriul stipulat, respectiv fluctuaţia dobânzilor pe piaţa bancară, nu este clar, verificabil, ci general şi evaziv.

Exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi care îi conferă forţa de convingere, constituind totodată o garanţie împotriva arbitrariului.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicţie între considerentele deciziei recurate sau că au fost reţinute motive care nu au legătură cu pricina, criticile aduse de recurenta-pârâtă nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar acest motiv de recurs va fi înlăturat.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este mulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa tezei contradictorialităţii argumentelor reglementată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

Din redarea criticilor pe care recurenta-pârâtă şi-a sprijinit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situaţia de fapt a cauzei, a prezentat opinii personale privind interpretarea clauzelor contractuale, a bunei-credinţe a băncii de ajustare a dobânzii la indicii de referinţă, a operaţiunilor privind gestionarea creditului.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta-pârâtă s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 488 punctul 8 C. proc. civ., sub aspectul conţinutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefundat recursul declarat de pârâta E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă .

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului pârâtei E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) în privinţa clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. (ROMANIA) S.A. (fostă B. (ROMANIA) S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2020.