Concessionaire's appeal for unpaid royalties and VAT rejected as unfounded; dismissal of claim and counterclaim stands.

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 07 septembrie 2010, reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 693.335,69 RON reprezentând redevenţă, TVA şi penalităţi de întârziere calculate conform art. 5.4 din contractul de concesiune nr. x/12.09.2000, urmând ca la momentul plăţii suma să fie actualizată cu indicele de inflaţie.

Ulterior repunerii cauzei pe rol ca urmare a suspendării judecăţii conform încheierii din data de 11.04.2011 (până la soluţionarea dosarului x/2011 al Tribunalului Constanţa), pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate rezilierea contractului de concesiune în data de 30.10.2001, potrivit art. 5.5 din contract, iar în subsidiar să se constate rezilierea de drept a contractului de concesiune în data de 31.07.2002, potrivit art. 5.5 din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 1937 din 14 septembrie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 380 din 29 iunie 2016, respingând apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Între A.D.S. şi S.C. B. S.R.L. s-a încheiat contractul de concesiune nr. x/12.09.2000, având ca obiect exploatarea suprafeţei de 3262 ha teren având categoria de folosinţă arabil şi a suprafeţei de 121,43 ha teren neagricol situat în perimetrul localităţii Hârşova, judeţul Constanţa. Contractul de concesiune nr. x/2000 a fost modificat succesiv prin actele adiţionale care au fost încheiate ulterior, respectiv nr. 1 şi 2/20.09.2001.

S.C. B. S.R.L. a decis la data de 20.05.2002 divizarea societăţii şi preluarea contractului de concesiune nr. x/12.09.2000 de către societatea nou înfiinţată S.C. C. S.R.L., hotărâre neurmată şi de încheierea unui act adiţional la contractul de concesiune, divizarea efectivă având loc la 31.07.2002.

La data de 19.08.2003, A.D.S. a procedat la aplicarea pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la art. 5.5 din contract şi a notificat concesionarului S.C. B. S.R.L. (S.C. A. S.R.L. fiind succesoarea sa în drepturi) rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei.

Prin decizia nr. 1130 din 14.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în dosarul x/2004 s-a respins capătul de cerere prin care S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au solicitat să se constate preluarea contractului de concesiune de către S.C. C. S.R.L., consecinţa fiind aceea că S.C. A. S.R.L., în calitatea de succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L., trebuie considerată parte în contractul de concesiune nr. x/2000 încă de la momentul încheierii acestuia.

Înalta Curte a avut în vedere că nu poate fi modificat unul din elementele esenţiale ale contractului - în speţă una din părţile contractului - fără acordul de voinţă al ambelor părţi.

Curtea de apel a considerat că prima instanţă nu a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii ÎCCJ, ci a dat o interpretare a efectelor acestei hotărâri.

Cu toate acestea, instanţa de apel a înlăturat aspectele ce privesc excepţia de neexecutare a contractului, ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, constatând că terenul concesionat fiind la dispoziţia S.C. A. S.R.L., aceasta l-a lăsat în exploatare S.C. C. S.R.L. în baza hotărârii de divizare, care nu a implicat şi acordul de voinţă al apelantei.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în baza regulilor generale în materia convenţiilor, că obligaţia de plată a redevenţei pentru toată perioada de valabilitate a contractului de concesiune, revine S.C. A. S.R.L., însă, această obligaţie trebuie analizată în corelare cu situaţia concretă, respectiv cu faptul că începând cu data divizării şi până la momentul rezilierii, terenul a fost exploatat de către S.C. C. S.R.L. şi nu de către S.C. A. S.R.L., convingerea acestor două părţi fiind aceea că societatea ce a preluat contractul în urma divizării este cea obligată la plata redevenţei.

În temeiul acestei convingeri, S.C. C. S.R.L. a efectuat plata redevenţei (aspect reţinut şi de către expert, coroborat cu faptul că intimata a susţinut chiar în întâmpinare că de la data divizării nu a mai plătit redevenţa), situaţie care nu implică apelanta. Raporturile dintre S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. pot fi dezlegate în baza normelor generale ale dreptului în materie contractuală. Astfel, S.C. C. S.R.L. a efectuat o plată nedatorată care se impune a fi restituită, în timp ce S.C. A. S.R.L. a fost lipsită de dreptul de exploatare asupra terenului concesionat, având dreptul la dezdăunări. Aceste aspecte nu fac însă obiectul cauzei de faţă.

A apreciat Curtea că ceea ce este relevant pentru speţa de faţă este stabilirea efectuării plăţii de către S.C. A. S.R.L. până la momentul divizării şi de către S.C. C. S.R.L. de la momentul divizării până la reziliere, în numele S.C. A. S.R.L.

Din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă că S.C. A. S.R.L.(fostă S.C. B. S.R.L.) a efectuat toate plăţile datorate până la data divizării, respectiv 31.07.2002, inclusiv prin plăţile efectuate ulterior acestei date, nerezultând dacă este vorba de plăţi efectuate de S.C. C. S.R.L. sau chiar de către S.C. B. S.R.L., în condiţiile în care apelanta a emis facturi pe numele S.C. C. S.R.L., dar a înregistrat plăţile în contabilitate pe numele S.C. B. S.R.L.

Astfel, expertul a luat în considerare două date pentru a calcula executarea plăţii redevenţei, respectiv 30.10.2001 şi 31.07.2002, nefăcând obiectul expertizei redevenţa datorată şi penalităţile între 31.07.2002 şi 19.08.2003.

Obiecţiunilor formulate de A.D.S., expertul le-a răspuns că la data de 31.07.2002 toate plăţile erau acoperite inclusiv prin plăţi efectuate ulterior acestei date, obiecţiunile care priveau aspecte referitoare la rezilierea care a avut loc la 19.08.2003, neluarea în considerare a TVA pentru suma calculată până la 31.07.2002 şi neefectuarea de precizări în ceea ce priveşte modul de plată a penalităţilor, fiind respinse de către instanţa de judecată.

Curtea de apel a constatat că apelanta nu a solicitat refacerea raportului de expertiză în apel, critica sa fiind neluarea în considerare de către instanţa de fond a apărărilor sale, însă, aşa cum rezultă din cele mai sus expuse, instanţa a luat în considerare apărările apelantei şi a încuviinţat în două rânduri obiecţiunile formulate, la ambele obiecţiuni expertul menţinându-şi poziţia.

Curtea a arătat că în cazul în care în apel nu sunt solicitate probe noi, judecata se va face numai pe baza probelor invocate la prima instanţă - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. aplicabil în prezenta cauză.

De asemenea, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".

Apelanta nu a criticat lipsa unui calcul al redevenţei şi penalităţilor pentru perioada 31.07.2002 - 19.08.2003, ci doar concluzia instanţei că pentru această perioadă plata este datorată de S.C. C. S.R.L., cu toate că prima instanţă a reţinut în mod expres faptul că pentru această perioadă redevenţa a fost achitată în totalitate (s-a reţinut că pentru această perioadă obligaţia de plată revenea S.C. C. S.R.L., dar chiar şi în această situaţie, s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză, pentru perioada 2001-2003 plata a fost efectuată în totalitate).

În consecinţă, în raport de probele administrate, curtea de apel a constatat că intimata a achitat în totalitate redevenţa şi penalităţile pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi divizare, iar după această dată plăţile au fost efectuate în numele titularului de către S.C. C. S.R.L., până la reziliere.

A arătat, de asemenea, curtea de apel că anularea şi trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea rejudecării, aşa cum a solicitat apelanta, se poate dispune numai în condiţiile 297 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., în cazul în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

În speţă nu s-a invocat nelegala citare a părţii, iar prima instanţă a intrat în cercetarea fondului. La cercetarea în apel a litigiului, aşa cum s-a precizat, au fost avute în vedere probele administrate în prima instanţă, în condiţiile în care nu a fost solicitată administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI a declarat recurs, pentru următoarele motive:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.

Arată recurenta, în susţinerea acestui motiv de recurs, că în cuprinsul motivelor de apel, a invocat faptul că instanţa fondului a încălcat dreptul său la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., de art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv a nesocotit principiile fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii, raportat la împrejurarea că prima instanţă a respins pretenţiile sale ulterior momentului divizării, reţinând că în prezenta speţă "ne aflăm în situaţia unei veritabile excepţii de neexecutare a contractului".

Susţine recurenta că, deşi în apel a arătat că, această excepţie reprezintă un mijloc de apărare aflat la îndemâna părţii, iar partea care avea interesul de a uzita de acesta - pârâta S.C. A. S.R.L., nu a invocat în apărarea intereselor sale această excepţie (apărare) pe tot parcursul soluţionării în fond a cauzei, nici în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantă şi nici în cadrul cererii sale reconventionale, instanţa de judecată substituindu-se în poziţia procesuală a pârâtei şi în apărarea intereselor acesteia, a respins acţiunea în baza unei excepţii (mijloc de apărare), neinvocate de partea interesată şi care nu a fost pusă niciodată în dezbaterea contradictorie a părţilor şi motivată corespunzător. Aceasta echivalează cu încălcarea de către instanţă a dreptului la apărare fiindcă, procedând astfel, prima instanţă a privat recurenta de posibilitatea de a o combate.

Curtea de Apel Constanţa a înlăturat acest motiv de apel, privind nepunerea în discuţie a excepţiei de neexecutare a contractului, deşi a recunoscut acest fapt, cu motivarea că "terenul concesionat fiind la dispoziţia S.C. A. S.R.L., care l-a lăsat în exploatare S.C. C. S.R.L., în baza hotărârii de divizare care nu a implicat şi acordul de voinţă al apelantei".

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea cerinţelor legale constituind motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Motivarea hotărârii nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere în concret la motivele de fapt şi de drept formulate prin acţiune sau calea de atac, precum şi la argumentele de fapt şi de drept invocate prin întâmpinare, nerespectarea de către instanţă a obligaţiei prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. conducând la nulitatea hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Arată recurenta că motivarea instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, raportat la argumentele invocate în susţinerea acestui motiv de apel şi nici pe cele pentru care aceste susţineri au fost înlăturate de către instanţă.

Susţine recurenta că instanţa de apel nu a supus analizei susţinerile în fapt şi în drept privitoare la încălcarea de către instanţa fondului a dreptului său la un proces echitabil, prin respingerea acţiunii formulate pe baza unei excepţii (mijloc de apărare) neinvocate de partea interesată şi care nu a fost pusă niciodată în dezbaterea contradictorie a părţilor şi motivată corespunzător.

Un alt argument în susţinerea acestui motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel nu a analizat al treilea motiv de apel invocat de A.D.S.

Arată în acest sens recurenta că în cuprinsul motivelor de apel, a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe cu privire la modalitatea în care aceasta a înţeles să soluţioneze acţiunea sa, respectiv greşita aplicare şi interpretare a regulilor aplicabile în materia convenţiilor, şi anume invocarea excepţiei de neexecutare a contractului ca fiind aplicabilă în privinţa contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între reclamantă şi intimată.

Instanţa de apel nu a dezbătut în niciun mod acest motiv invocat de către reclamanta-apelantă, relativ la inaplicabilitatea excepţiei de neexecutare a contractului în cauza pendinte, nepronuntându-se asupra acestui motiv în mod concret, aspecte ce trebuiau sa se oglindească în considerentele hotărârii pronunţate.

Raportat la aceste argumente, recurenta apreciază că se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre reluarea judecăţii de către instanţa de apel.

În ultimul motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 340 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Arată în acest sens recurenta că normele legale încălcate cu ocazia soluţionării apelului sunt cele ale art. 969 din C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Curtea de Apel Constanţa, deşi a reţinut că obligaţia de plată a redevenţei pentru toată perioada de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L., a considerat că se impune ca această obligaţie să fie analizată în corelare cu situaţia concretă, respectiv cu faptul că începând cu data divizării şi până în momentul rezilierii, terenul a fost exploatat de către S.C. C. S.R.L. şi nu de către S.C. A. S.R.L., convingerea acestor două părţi fiind aceea că societatea ce a preluat contractul în urma divizării este cea obligată la plata redevenţei.

Recurenta apreciază că acest raţionament este absurd şi lipseşte de orice conţinut raportul juridic dintre părţi, precum şi norma imperativă de drept precizată, iar nu în ultimul rând încalcă puterea de lucru judecat al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1130/2007.

Prin hotărârea pronunţată, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au modificat practic o clauză a unui contract încetat în urma rezilierii, înfrângând voinţa uneia dintre părţile contractante, în speţă A.D.S., atâta vreme cât aceasta nu şi-a dat acordul pentru modificarea contractului prin semnarea unui act adiţional, ca dreptul de exploatare să fie transmis altei părţi.

Împrejurarea că intimata S.C. A. S.R.L. nu ar fi exploatat suprafaţa concesionată, deoarece a avut "convingerea" că, după momentul divizării, S.C. C. S.R.L. a preluat contractul de concesiune echivalează cu o încălcare a obligaţiilor prevăzute în contract. Astfel, intimata a avut în temeiul contractului de concesiune, nu numai dreptul şi posibilitatea de a exploata suprafaţa concesionată, ci şi obligaţia de a o exploata (cap. 7 din contract şi art. 1. alin. (2) din Legea nr. 219/1998 sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de concesiune).

Susţine recurenta că, aşa cum a arătat în motivele de apel formulate, în alte litigii purtate între aceleaşi părţi litigante, instanţele de judecată au stabilit în mod irevocabil că, în ceea ce priveşte contractul de concesiune nr. x/2000, părţile acestuia nu s-au modificat, ceea înseamnă că, obligaţiile asumate prin contract îi incumbă intimatei S.C. A. S.R.L., succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L. Desfiinţând hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în acel dosar, prin care s-a stabilit preluarea beneficiului contractului de concesiune nr. x/2000 de către S.C. C. S.R.L., recurenta arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că beneficiul contractului de concesiune a rămas la S.C. A. S.R.L.

Arată recurenta că nicio altă instanţă nu poate da o altă interpretare situaţiei de fapt cu privire la contractul de concesiune nr. x/2000, respectiv drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut în temeiul acestuia, decât cea reţinută în hotărârile pronunţate anterior, orice altă interpretare fiind de natură să nesocotească puterea de lucru judecat al acestora, prin raportare şi la decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 şi decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013 ale Curţii Constituţionale.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299, 304 pct. 7 şi pct. 9, art. 312 din C. proc. civ., art. 969 C. civ., precum şi toate prevederile legale menţionate.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de către recurentă vizează faptul că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Arată în acest sens recurenta că instanţa de apel a înlăturat motivul său de apel referitor la nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de neexecutare a contractului, nicăieri în decizia recurată neregăsindu-se motivarea instanţei cu privire la nelegalitatea hotărârii pronunţate de tribunal, cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Argumentele mai sus precizate vor fi înlăturate, motivat de următoarele considerente:

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Conform prevederilor art. 128 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., instanţa este ţinută a acorda părţilor cuvântul cu privire la toate chestiunile asupra cărora a fost învestită a se pronunţa, în acest mod asigurându-se posibilitatea părţilor ce se află în litigiu de a-şi susţine pretenţiile, şi respectiv de a se apăra împotriva celor sunt opuse de adversarul procesual.

Dreptul părţilor de a pune concluzii cu privire la chestiunile care formează obiect al litigiului pe care instanţa este chemată să îl soluţioneze constituie un element al exercitării dreptului la apărare, drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituţie, pentru că numai în acest mod ele pot cunoaşte pretenţiile şi apărările care li se opun, şi limitele în care instanţa urmează a se pronunţa, având astfel posibilitatea de a susţine propriile apărări în aceleaşi limite.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., judecătorul trebuie să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Principiul contradictorialităţi şi principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime, precum şi dreptul lor de a participa la dezbateri şi de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac etc.

Între principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil există o relaţie indisolubilă, primul constituind garanţia respectării celorlalte două principii.

Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a unui proces echitabil, prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunţate, întrucât instanţa de apel a menţionat în mod expres în considerente că a înlăturat aspectele privitoare la neexecutarea contractului, care nu a fost pusă în discuţia părţilor, aceasta reţinând, în baza regulilor generale în materia convenţiilor, că obligaţia de plată a redevenţei, pe toată durata de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L.

Înalta Curte constată că decizia recurată conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, aspect ce corespunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Argumentul recurentei în sensul că instanţa de apel nu a analizat motivul trei al cererii de apel este nefondat, în condiţiile în care acesta viza, de asemenea, excepţia de neexecutare a contractului, iar instanţa a înlăturat aspectele ce priveau această excepţie.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Un prim aspect invocat de către recurentă priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, recurenta apreciind că instanţa de apel a modificat contractul de redevenţă, concesionarul din contract devenind o altă persoană juridică decât cea cu care A.D.S. a contractat.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1130/2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins capătul de cerere privind preluarea contractului de concesiune nr. x/2000 de către S.C. C. S.R.L.

Argumentul ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ. nu poate fi reţinut.

Instanţa de apel nu a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului şi nici nu s-a substituit voinţei recurentei pentru a modifica părţile acestuia.

Aşa cum reiese din considerentele deciziei, instanţa a apreciat că în cauză relevantă este stabilirea efectuării plăţii de către S.C. A. S.R.L. până la momentul divizării şi de către S.C. C. S.R.L. de la momentul divizării până la reziliere, în mod legal curtea de apel observând că o eventuală plată nedatorată de către S.C. C. S.R.L. şi o lipsire a intimatei de dreptul de exploatare asupra terenului concesionat nu fac obiectul cauzei deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a decizie nr. 1130 din 14 martie 2007, Înalta Curte apreciază că prealabil se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalţa Curte constată că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1130 din 14.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în dosarul x/2004 s-a respins capătul de cerere prin care S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au solicitat să se constate preluarea contractului de concesiune de către S.C. C. S.R.L., consecinţa fiind aceea că S.C. A. S.R.L., în calitatea de succesoare în drepturi a S.C. B. S.R.L., trebuie considerată parte în contractul de concesiune nr. x/2000 încă de la momentul încheierii acestuia.

Considerentele avute în vedere de către instanţa de apel nu încalcă puterea de lucru judecat a decizei nr. 1130 din 14 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel reţinând, aşa cum s-a arătat mai sus, că potrivit principiilor generale în materia convenţiilor, obligaţia de plata a redevenţei pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de concesiune revine S.C. A. S.R.L.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 380 din 29 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 380 din 29 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2017.