Inadmissibility of cassation appeal against definitive insolvency court decision under exclusive appellate jurisdiction

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, sub dosar nr. x/2015, contestatoarele A. şi B. au formulat contestaţie la tabelul preliminar de creanţe, solicitând, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A., în calitate de asigurator de răspundere civilă, reprezentată de lichidator judiciar D. S.P.R.L., înscrierea în tabelul preliminar, în categoria creanţelor de asigurări, cu ordinea de prioritate conferită de art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, s-a solicitat anularea notificării din 4 aprilie 2016 a lichidatorului judiciar, precum şi să se constate că lichidatorul judiciar nu şi-a îndeplinit obligaţia de cooperare prevăzută de lege, rezultând din corespondenţa cu acesta şi că, niciunul dintre cele trei motive prin care lichidatorul a respins creanţa nu sunt întemeiate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 59 alin. (5), (6) şi (7), art. 102 alin. (2), art. 106, art. 109, art. 111 şi art. 113 din Legea nr. 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 5264 din 2 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva tabelului preliminar al creanţelor, formulată de către contestatorii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor E., F., precum şi B., în contradictoriu cu intimata-debitoare S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar D. S.P.R.L. şi prin administrator special G..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor E. şi F., respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1848A din 4 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Contestatoarea A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor E. şi F., a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi alin. (10) şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care a fost admisă prin încheierea din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La 7 ianuarie 2019, recurenta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor E. şi F., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1848A din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 sau 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea în întregime a sentinţei pronunţate de tribunal, şi, pe fondul cauzei, admiterea contestaţiei, urmând ca despăgubirile să fie stabilite în mod echitabil pentru contestatoare, potrivit prevederilor răspunderii civile delictuale.

În motivarea recursului, s-a învederat că, în cauză, nu este incidentă instituţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere că nu există nicio hotărâre a instanţelor cu privire la despăgubirea solicitată în litigiul pendinte, respectiv cheltuieli curente pentru susţinerea familiei, cheltuieli de întreţinere, educare şi formare profesională a minorilor.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a făcut aplicare o greşită a dispoziţiilor art. 1365 şi art. 2208 din noul C. civ., întrucât dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, având ca obiect somaţie de plată, a vizat obligarea pârâtei de a-şi onora oferta de plată a daunelor morale (parţial), însă apelanta nu a acceptat niciodată oferta C. de despăgubire.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat efectiv elementele autorităţii de lucru judecat (cauza, obiectul şi părţile), ci a folosit sintagma puterea lucrului judecat, noţiuni care sunt diferite.

Totodată, s-a învederat că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, pe de o parte, instanţa reţine că hotărârea pronunţată în procedura somaţiei/ordonanţei de plată nu are autoritate de lucru judecat faţă de procedura dreptului comun, iar apoi recurge la distorsionarea situaţiei de fapt şi nu reţine că în procedura somaţiei de plată s-au ofertat de către C. despăgubiri morale, instanţa acordând despăgubiri exclusiv cu acest titlu. Însăşi reclamanta a solicitat, în procedura somaţiei de plată, despăgubirile morale (parţiale) ofertate de C., urmând să recupereze restul despăgubirilor pe calea dreptului comun, însă dispozitivul acestei sentinţe, singurul care intra sub puterea lucrului judecat, nu a fost analizat în raport cu obiectul acţiunii.

Recurenta a mai criticat decizia atacată şi din perspectiva faptului că instanţele anterioare au aplicat greşit dispoziţiile art. 2208 din noul C. civ., motiv de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat că prima instanţă şi cea de apel nu au reţinut complet situaţia de fapt, au ignorat documente, argumente şi apărări formulate, fiind respinse cereri de probe utile cauzei.

La 28 ianuarie 2019, recurenta a depus la dosar motive suplimentare de recurs, formulate ca urmare a studierii considerentelor deciziei recurate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, deşi a constatat că nu este incidentă în cauză autoritatea de lucru judecat, a soluţionat apelul pe fond, cu toate că o asemenea cerere nu s-a formulat, având în vedere că litigiul a fost soluţionat de prima instanţă pe cale de excepţie. Mai mult decât atât, s-a subliniat că instanţa de apel nu a pus în discuţie chestiunile pe care le-a reţinut, încălcând astfel principiile disponibilităţii, dreptului la apărare, contradictorialităţii şi nemijlocirii.

Criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile legale privind răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului produs prin infracţiune, respectiv art. 1381 - 1395 C. civ.

La data de 11 martie 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar D. S.P.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, intimata-pârâtă a susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1848A din 4.10.2018, pronunţata în dosarul nr. x/2015, este definitiva, astfel că împotriva unei astfel de decizii orice altă cale de atac nu este admisibilă.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, intimata-pârâtă a precizat că dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate fi promovată o cerere de recurs, respectiv criticile trebuie să se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, s-a învederat că, deşi recurenta a indicat în susţinerea recursului, în principal, motive de casare şi, în subsidiar, motive de modificare a deciziei recurate, este imposibilă încadrarea criticilor formulate prin recurs într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pentru exercitarea caii de atac a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, chestiune a cărei soluţionare face de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele următoare:

Litigiul are ca obiect o contestaţie prin care s-a solicitat, în temeiul art. 59 alin. (5), (6) şi (7), art. 102 alin. (2), art. 106, art. 109, art. 111 şi art. 113 din Legea nr. 85/2014, înscrierea în tabelul preliminar al creanţelor, în categoria creanţelor de asigurări, cu ordinea de prioritate conferită de art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.

Recursul pendinte are ca obiect o decizie cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins ca nefondat apelul contestatoarei.

Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, "curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic", iar potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol, "hotărârile curţii de apel sunt definitive".

Totodată, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel", fiind exclus dreptul de exercitare a recursului.

În virtutea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea 2/2013 cu referire la art. 483 alin. (2), teza finală, din C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului".

De asemenea, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs".

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac astfel cum sunt prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, regulă cu valoare de principiu constituţional, potrivit art. 129 din Constituţie.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., să respingă ca inadmisibil recursul împotriva deciziei civile nr. 1848A din 4 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-contestatori A., în calitate de reprezentant legal al minorei E., A., în calitate de reprezentant legal al minorului F. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1848A din 4 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.