Liability for judicial fees waived under public legal aid: statutory obligation of losing party to reimburse state

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 514 din 16 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată de reclamantul A..

Totodată, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei penale privind penalităţile de 1% pe zi de întârziere inserată în contractele de împrumut autentificate sub nr. x din 28 martie 2007, nr. 1358 din 17 mai 2007, nr. 1360 din 17 mai 2007, nr. 1361 din 17 mai 2007 şi nr. 1362 din 17 mai 2007 de B.N.P. B. şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta la plata către stat a sumei de 604.506 RON, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 1066 şi art. 1088 C. civ. de la 1864, precum şi art. 1 din Legea nr. 313/1879, clauza penală are o cauză ilicită, fiind prohibită de lege, situaţie în care s-a apreciat că este lovită de nulitate absolută clauza penală convenită de părţi în contractele de împrumut de 1% din valoarea contractului de împrumut pentru fiecare zi de întârziere, în cazul neachitării sumei la scadenţă.

Prima instanţă a mai avut în vedere şi faptul că, problema de drept în discuţie a fost tranşată cu caracter obligatoriu pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 123 din 9 februarie 2006, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii în sensul că "Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

În final, instanţa de fond a obligat pârâta C., în temeiul dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, la plata către stat a sumei de 604.506 RON, având în vedere că pârâta a pierdut procesul şi că reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de la suma de 614.506,01 RON, aferentă celor 5 contracte de împrumut, la 10.000 RON.

2. Apelul promovat de pârâta C. împotriva sus-menţionatei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia nr. 452/A din 15 iunie 2016.

În argumentarea acestei soluţii, faţă de obiectul apelului fixat de pârâtă strict la obligarea sa la plata sumei de 604.506 RON către stat, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, instanţa de apel a reţinut în esenţă că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte cu privire la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/1999 şi art. 18 din O.U.G. nr. 51/2007, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a legislaţiei referitoare la modul de calcul a taxei judiciare de timbru.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei constând în obligarea sa la plata sumei maxime de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, întrucât nu a fost observat că cele două aliniate, 2 şi 3, se referă la chestiuni diferite, respectiv alin. (2) este o aplicare a art. 274 C. proc. civ., iar alin. (3) reprezintă o excepţie de la situaţia comună menţionată în alineatul anterior, respectiv situaţia în care reclamantul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza unor norme legale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 reţinând eronat că acest text de lege nu se referă la cheltuielile făcute de stat, întrucât în opinia sa acest text de lege se referă la cheltuielile făcute de stat nu şi la potenţiale taxe de timbru pentru care s-a acordat scutirea.

O altă critică vizează greşita interpretare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâtă susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat modul în care aceste criterii legale trebuie urmărite, făcând trimitere la dreptul fundamental privind accesul la justiţie.

Cu privire la acest aspect, caracterul cheltuielilor judiciare şi accesul la justiţie sunt două noţiuni de drept distincte, fiecare cu propriile premise şi condiţii de exercitare, analizate şi reglementate distinct în dreptul european.

În speţă, prin reducerea taxei judiciare de timbru de la 614.506 RON la 10.000 RON cheltuieli judiciare îşi păstrează acest caracter de a fi cheltuieli reale, necesare şi rezonabile, suma care ar trebui să fie acoperită de părţile litigante fiind de maxim 10.000 RON şi nicidecum de 604.506 RON, instanţa de apel apreciind că ar reprezenta o cheltuială rezonabilă.

Ultima critică se referă la interpretarea greşită a legislaţiei taxelor judiciare de timbru, recurenta-pârâtă susţinând că aceasta ar fi trebuit calculată în raport cu valoarea contractelor de împrumut şi nu cu valoarea penalităţilor calculate de la data scadenţei.

Astfel, instanţa de apel a aplicat eronat legea invocând prevederile art. 35 alin. (4) din Ordinul nr. 760/1999, întrucât în cauză nu este vorba de o pretenţie calculată în principal plus penalităţi.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că a fost supusă la mai multe abuzuri de drept, aspect arătat în motivele de apel, însă instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire normele legale care sancţionează abuzul de drept, respectiv C. proc. civ. şi C. civ.

4. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Chestiunea de drept supusă analizei vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 604.506 RON cheltuieli judiciare către stat, în baza dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 şi art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, precum şi interpretarea eronată a jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, sunt neîntemeiate.

Astfel, prima critică adusă deciziei din apel vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, recurenta-pârâtă apreciind că nu poate fi obligată la plata diferenţei de sumă pentru care s-a acordat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât instanţa de apel a schimbat sensul logic şi literal al prevederilor legale analizate.

Pornind de la considerentele reţinute de instanţa de apel, se constată că în analiza acestei critici s-a făcut o interpretare sistematică a textelor legale incidente, soluţia fiind legală şi corect argumentată, în sensul că norma enunţată se referă la obligaţia părţii care a căzut în pretenţii de a suporta cheltuielile de judecată făcute de partea adversă, reglementate de art. 274 C. proc. civ., şi nicidecum la cheltuielile de judecată suportate de către stat, prin acordarea ajutorului public judiciar conferit de reglementarea specială cuprinsă în O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru o înţelegere mai clară a obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâtei în baza dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, este necesară a fi făcută distincţia între cheltuielile de judecată avansate de către o parte litigantă şi cheltuielile de judecată suportate de către stat, noţiuni asupra cărora se face o confuzie de către recurenta-pârâtă.

Situaţia concretă din prezenta cauză este reprezentată de faptul că, în primă instanţă, reclamantul a beneficiat de ajutorul public judiciar conferit de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de la suma de 614.506 RON la 10.000 RON, diferenţa rezultată de 604.506 RON fiind pusă în sarcina pârâtei, conform art. 18, aceasta fiind partea căzută în pretenţii.

Ajutorul public judiciar ca formă de asistenţă acordată de către stat, în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008, oricărei persoane fizice, în situaţia în care aceasta nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale, constituie o asigurare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie.

Această normă legală instituie atât stabilirea unor limite şi condiţii determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului în formele prevăzute la art. 6 din ordonanţă, cât şi obligaţii faţă de partea căzută în pretenţii.

Astfel, în cazul în care reclamantul beneficiază de ajutor public judiciar, partea căzută în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar şi să le plătească statului, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

De altfel, legiuitorul pune la dispoziţia părţii căzute în pretenţii suficiente garanţii care conduc la respectarea dreptului la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, prin art. 17 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, potrivit căruia orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanţa care a încuviinţat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situaţia reală a celui căruia i s-a încuviinţat cererea, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, dacă instanţa constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum şi la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obţinut nejustificat scutirea.

De partea cealaltă, cheltuielile de judecată avansate pentru derularea unui litigiu fac obiectul Capitolului IV intitulat «Hotărârile» Secţiunea a IV-a "Cheltuielile de judecată" din C. proc. civ.. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ.

Interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, în sensul că suma la care ar fi trebuit obligată cu titlu de cheltuieli judiciare către stat este cea de 10.000 RON, sumă achitată de reclamant cu titlu de taxă judiciară de timbru, şi că nu poate fi obligată la plata diferenţei de sumă pentru care a fost acordată scutirea, lipseşte de logică dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, de vreme ce statul suportă cheltuielile ocazionate de acordarea ajutorului public judiciar sub formă de scutiri sau reduceri.

Recurenta-pârâtă punând în opoziţie sintagma cheltuieli cu faptul că în legătură cu acestea partea a beneficiat de reduceri sau scutiri, având în vedere şi semnificaţiile ajutorului public statuate de art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008, este evident că nu este de conceput că semnifică cheltuieli, în sensul art. 18, sumele efectiv plătite, ci cele datorate.

Dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului, creditorul taxei judiciare de timbru, obligaţia intervenind ope legis. În timp ce, reglementarea instituită de art. 274 C. proc. civ. conferă părţii îndreptăţite posibilitatea solicitării sumelor avansate efectiv, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În consecinţă, criticile recurentei-pârâte conform cărora cheltuielile de judecată datorate statului ar fi cele situate efectiv la suma achitată de către reclamant, în speţă 10.000 RON, în contextul în care statul a fost creditorul taxei judiciare de timbru până la suma de 614.506 RON, sunt lipsite de fundament, dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 fiind aplicate în mod corect, sub aspectul obligării acesteia la plata sumei de 604.506 RON.

Nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de soluţia pronunţată cu privire la obligarea sa la plata sumei de 604.506 RON cheltuieli de judecată către stat a fost argumentată şi pe presupusa interpretare greşită a jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, critici ce nu pot fi reţinute.

Astfel, caracterul necesar, real şi rezonabil se referă la acele cheltuieli de caracter procesual care au o componentă variabilă şi cu privire la care se poate estima proporţia evocată.

Problema estimării nu poate fi concepută în legătură cu acele sume prestabilite prin lege, cum ar fi taxa judiciară de timbru.

Cât priveşte critica vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, se constată că instanţa de apel a prezentat pe larg argumentele care au stat la baza respingerii acestei critici, recurenta-pârâtă limitându-se la a relua susţinerile făcute în faţa instanţei de apel.

Trecând peste aceste observaţii, se constată că instanţa de apel a reţinut corect că, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, respectiv constatare nulitate clauze penale, cererea este evaluabilă în bani, iar valoarea taxei judiciare de timbru se calculează în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 35 alin. (4) din Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiţiei.

Totodată, se observă că, recurenta-pârâtă critică atitudinea procesuală a reclamantului, susţinând că a fost supusă la mai multe abuzuri de drept ce au fost ignorate de instanţa de apel. Or, aceasta nu poate constitui o critică veritabilă, iar stabilirea modului de acţiune al reclamantului nu este un criteriu avut în vedere la calculul taxei judiciare de timbru.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul pârâtei C. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 15 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2017.