Land sale price determination action preserved as limitation interrupted by seller's recognition of buyer's possession.

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 11 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească preţul legal de vânzare-cumpărare a imobilului-teren situat în Bucureşti, Şoseaua x, în suprafaţă totală de 88,70 mp, având număr cadastral x,1, intabulat în Cartea Funciară nr. x a localităţii Bucureşti, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996, prin una din următoarele modalităţi: în principal, preţul terenului rezultând din evaluarea în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 331/1992 coroborat cu art. 6 din H.G. nr. 834/1991 şi Capitolul V art. 17 din Criteriile nr. 2665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, prin omologarea de către instanţa de judecată a raportului de evaluare a terenului întocmit de S.C. B. S.A. în luna noiembrie 2003; în subsidiar, evaluarea: prin calcularea valorii de piaţă a terenului la data de 26.09.2003, dată la care pârâta a obţinut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/26.09.2003 sau prin calcularea valorii de piaţă a terenului la data promovării prezentei acţiuni.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969-970, art. 1073-1078, art. 1294-1295, art. 1298, art. 1303, art. 1304 C. civ., art. 192, art. 194, art. 451-453 C. proc. civ., cât şi cele invocate în cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 3807 din 21 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. .

Prin decizia civilă nr. 2212/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3807 din 21 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza la aceeaşi instanţă spre o nouă judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor privitoare la prescripţie, întrucât a dat o interpretare eronată clauzei prevăzută la art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 august 1996, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care pârâta S.C. B. S.A., începând din anul 2010, nu a recunoscut cumpărătoarei - reclamantă în prezenta cauză - vreun drept de stabilire a preţului sau că acesta ar urma să fie negociat.

Astfel, susţine recurenta, începând cu anul 2010, au fost îndeplinite toate condiţiile pentru încheierea vânzării conform promisiunii unilaterale de cumpărare prevăzută la art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996, respectiv promitenta cumpărătoare A. S.R.L. şi-a manifestat dorinţa de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, iar recurenta a procedat la intabularea dreptului de proprietate şi a evaluat terenul în vederea stabilirii preţului, conform expertizei legal efectuate, fiind comunicat raportul promitentei-cumpărătoare, care a refuzat însă să achite preţul.

Or, în anul 2010, arată recurenta, prin refuzul promitentei-cumpărătoare de a-şi respecta această obligaţie, s-a născut dreptul recurentei la acţiune, materializat prin cererea reconvenţională formulată în dosarul x/2010

În condiţiile în care părţile au stabilit modalitatea de determinare a preţului încă de la semnarea contractului, iar intimata-reclamantă, nemulţumită de preţul determinat conform evaluării legale, nu a înţeles să îl conteste printr-o acţiune în faţa instanţei de judecată în termenul legal de prescripţie de 3 ani, recurenta susţine că, aceasta nu înseamnă că vânzarea nu poate fi perfectată. Astfel, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că "a susţine contrariul ar însemna să golească de conţinut dreptul de a cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau de a obţine executarea obligaţiei prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare" sau, aşa cum a susţinut apelanta-reclamantă în faţa instanţei de apel, că soluţia dată în acest dosar nu ar oferi niciun remediu juridic dosarului aflat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei judecată este suspendată.

Recurenta susţine că instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut în mod greşit că sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care recurenta, începând din 2010, nu ar fi recunoscut cumpărătoarei vreun drept în a stabili preţul sau că acesta urma să fie negociat, ci numai faptul că, potirvit convenţiei prevăzute la art. 5, intimata A. S.R.L. şi-a asumat obligaţia de a cumpăra terenul şi de a achita preţul acestuia, determinat legal de recurentă conform expertizei.

Mai arată recurenta în continuare că de la data comunicării expertizei, prin care s-a stabilit preţul, respectiv 22 septembrie 2010, reclamanta A. S.R.L. a ştiut că nu este de acord cu acel preţ, situaţie confirmată şi de începerea procedurii prealabile a concilierii directe, conform art. 720 C. proc. civ.

După finalizarea concilierii, se mai susţine, respectiv după 9 decembrie 2010, când a fost încheiat procesul-verbal de conciliere - reclamanta nu a înţeles să formuleze o acţiune prin care să conteste preţul şi să ceară instanţei, în raport cu art. 1303 C. civ., stabilirea preţului ci, reclamanta A. S.R.L., a înţeles să formuleze o cerere de chemare în judecată, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului, acţiune care, de altfel, nu întrerupe termenul de prescripţie pentru acţiunea ce are ca obiect stabilirea preţului, întemeiată pe art. 1303 C. civ.

Prin urmare, în opinia recurentei, prima instanţă a reţinut în mod corect că, în cauză, dreptul material la acţiune al intimatei-reclamante s-a prescris la data împlinirii termenul de 3 ani de la data încheierii procesului-verbal de conciliere directă, acesta fiind momentul de la care aceasta a avut cunoştinţă de faptul că recurenta nu este de acord cu vânzarea terenului la preţul pe care intimata-reclamantă a încercat să îl impună, refuzând să accepte preţul conform evaluării legale făcute de recurentă şi să respecte obligaţia de cumpărare pe care şi-a asumat-o încă de la data semnării contractului de vânzare cumpărare.

Totodată, deşi instanţa de apel a constatat că s-a mai invocat excepţia dreptului material la acţiune, nu a invocat din oficiu autoritatea de lucru judecat, în contextul în care avea această obligaţie, având în vedere că este o excepţie de ordine publică.

În final, s-a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat apărările pârâtei din întâmpinare şi concluziile scrise, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului pârâtei S.C. B. S.A., întrucât critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de apel a analizat fiecare aspect dedus judecăţii şi că argumentaţia instanţei de apel, respectiv considerentele deciziei recurate, sunt ample, exacte şi clare, instanţa de apel analizând fiecare aspect dedus judecăţii şi motivând pe larg soluţia pentru care a apreciat că acţiunea intimatei-reclamante nu este prescrisă.

Totodată, nu poate fi primită excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la tripla identitate de obiect, cauză şi părţi între prezentul litigiu şi dosarul nr. x/2011. Arată intimata-reclamantă că, în cadrul acestui din urmă dosar, obiectul acţiunii îl reprezintă obligaţia de a face, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare- cumpărare, iar în prezenta cauză, obiectul acţiunii îl reprezintă stabilirea preţului de vânzare, de unde rezultă că sunt două acţiuni diferite, cu obiect diferit şi nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat.

Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu nu este prescrisă, iar litigiul dintre părţi nu se poartă asupra voinţei de a vinde sau de a cumpăra terenul, ci mai degrabă asupra neînţelegerilor cu privire la preţul de tranzacţionare, acesta nefiind stabilit la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, fiind determinabil după anumite criterii. În atare situaţie, intimata arată că nu se poate afirma că dreptul la acţiune al intimatei-reclamante pentru stabilirea preţului ar fi prescris, în condiţiile în care intimata susţine că în cauză a operat o întrerupere a termenului, iar dreptul recurentei-pârâte de a vinde imobilul la un preţ care nu este determinat nu este prescris.

Mai susţine aceasta că, posesia şi folosinţa terenului care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, reprezintă o împrejurare care echivalează cu o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (recurenta-pârâtă) în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în favoarea intimatei-reclamante, a ansamblului drepturilor care decurg din promisiunea de vânzare-cumpărare, deci şi a dreptului reclamantei de a cere stabilirea preţului în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, la care părţile s-au obligat şi spre care tind.

Conchide intimata că, invocarea în cuprinsul cererii de recurs a dispoziţiilor art. 1661 şi art. 1662 alin. (2) C. civ., nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât contractul încheiat de părţi la 26.08.1996 se află sub imperiul C. civ. de la 1864, iar potrivit art. 6 alin. (2) noul C. civ., actele şi faptele juridice încheiate, sau după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii sau producerii lor.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând cererea de recurs, raportat la motivele invocate, Înalta Curte va respinge recursul, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima critică de nelegalitate, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, raportată la reţinerea instanţei de apel referitoare la cazul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă privind dreptul material a acţiune, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, dispoziţiile evocate reglementează ca şi cauză de întrerupere a termenului de prescripţie " a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia." Sub acest aspect, recurenta consideră că dreptul subiectiv dedus judecăţii este reprezentat de dreptul de a se stabili preţul legal al vânzării terenului situat în Bucureşti, Şoseaua x, în suprafaţă totală de 88,70 mp, având număr cadastral x,1, intabulat în Cartea Funciară nr. x a localităţii Bucureşti, pe care se află construcţia ce a fost deja vândută, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996.

Cu privire la o atare susţinere, însă, Înalta Curte apreciază că în ce priveşte conţinutul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii, acesta se circumscrie deopotrivă dreptului subiectiv civil de proprietate pe care reclamanta, în calitate de cumpărătoare iniţial doar a activului reprezentat de "C. din Bucureşti, Şoseaua x, sector 2", l-a dobândit, la care se adaugă dreptul reclamantei la cumpărarea şi a terenului aferent acestui activ, asupra căruia la data de 26.08.1996, intimata-pârâtă nu deţinea un titlu de proprietate, astfel încât nu a putut transmite decât folosinţa asupra acestuia, cu promisiunea de vânzare în momentul în care va deţine titlu de proprietate.

Mai mult, dreptul de a cumpăra terenurile aferente activelor vândute în temeiul cap. VII din Legea nr. 58/1991 era recunoscut şi de acte normative emise în scopul rezolvării aspectelor privind desfăşurarea în bune condiţii a activităţii comerciale de către societăţile cumpărătoare de active, respectiv H.G. nr. 331/1992 raportată la H.G. nr. 834/1991, astfel încât situaţia juridică a dreptului născut prin promisiunea de vânzare-cumpărare este mai nuanţată decât în cazul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare clasice, propriu-zise, o atare obligaţie pentru promitentul-vânzător, adică pentru pârâta din cauza de faţă, fiind rezultată şi din acte normative, în condiţiile obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Imobilul dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996 se constituia dintr-un activ (construcţie) la care se afla ataşat un drept de folosinţă asupra terenului aferent acestui activ, drept subiectiv cu un conţinut mult mai complex şi care include în conţinutul său şi dreptul accesoriu la stabilirea preţului legal de vânzare asupra terenului, în condiţiile speciale şi derogatorii de la dreptul comun, stabilite prin norme legale speciale, respectiv prin H.G. nr. 331/1992 (art. 2) coroborat cu H.G. nr. 834/1991, asemănător unui drept real de superficie.

În acest sens, reţinem că potrivit art. 1295 din C. civ. (1864), aplicabil în cauză, obligaţiile esenţiale, principale ale părţilor dintr-un contract de vânzare-cumpărare sunt: pentru vânzător, obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul convenţiei şi pentru cumpărător, obligaţia de plată a preţului. În condiţiile speciale ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtă, în calitate de vânzător şi reclamantă, în calitate de cumpărător, mai întâi cu privire la activul-construcţie situat pe teren, iar apoi cu privire la modul de stabilire a preţului referitor la terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat care fac obiectul unor proceduri speciale de înstrăinare (este vorba de Criteriile nr. 2664/1992, Capitolul V, art. 17), atât stabilirea preţului cât şi plata acestuia nu pot fi separate, din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor, de izvorul juridic obligaţional constând în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului.

Aşadar, Înalta Curte reţine că în aprecierea incidenţei cazului de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că intimata-pârâtă, în calitate de vânzătoare, a predat proprietatea asupra activului-construcţie precum şi folosinţa asupra terenului ce face obiectul acestui act juridic translativ de proprietate sub aspectul activului, fără ca în exercitarea acestei folosinţe, reclamanta-cumpărătoare să fi fost tulburată în vreun mod.

Cu alte cuvinte, recunoaşterea dreptului de proprietate al cărui transfer a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare asupra activului, coroborată cu recunoaşterea neîntreruptă a dreptului de folosinţă a terenului pe care se află activul, bun imobil prin natura sa, prin netulburarea reclamantei în exercitarea folosinţei asupra terenului, include în egală măsură şi recunoaşterea dreptului reclamantei-cumpărătoare de a beneficia de procedura specială de evaluare a terenului şi stabilire a preţului de vânzare, de vreme ce preţul este de esenţa vânzării ca şi operaţiune juridică translativă de proprietate.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi acesta corespunde lucrului vândut. Acesta trebuie să fie serios şi determinat, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 1303 din C. civ.. De asemenea, art. 1304 din C. civ. prevede posibilitatea ca determinarea preţului să fie lăsată la arbitratul unei a treia persoane, situaţia din cauza de faţă fiind similară unei atare împrejurări, atât din perspectiva art. 5 din contractul dintre părţi cât şi a dispoziţiilor speciale cuprinse în H.G. nr. 331/1992 (art. 2) şi H.G. nr. 834/1991.

Deoarece din conţinutul prevederilor art. 1295 din C. civ. se desprinde ideea că preţul reprezintă un element esenţial asupra căruia părţile trebuie să realizeze acordul de voinţă, rezultă că în lipsa acestuia se poate pune problema nulităţii absolute a actului, ca şi contract de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care se va pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic.

De aceea, raportat la situaţia din cauza de faţă, recunoaşterea neechivocă a dreptului de folosinţă al cumpărătorului exclusiv în scopul cumpărării dreptului de proprietate asupra acestuia, manifestată prin netulburarea acestei folosinţe exercitate de către cumpărător încă din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra activului până în prezent, folosinţă ce se apropie de conţinutul unei posesii, dat fiind caracterul de bun imobil al întregului bun alcătuit din construcţie şi teren, constituie o aplicare a cazului de întrerupere a termenului de prescripţie reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, Înalta Curte constată că, în raport de comportamentul promitentei-vânzătoare, care nu a negat niciodată dreptul de folosinţă al reclamantei asupra terenului pe care se află situat activul al cărui proprietar este, exercitat exclusiv în scopul cumpărării şi nici dreptul promitentei-cumpărătoare de a cumpăra ori obligaţia corelativă a promitentei-vânzătoare de a vinde, dreptul subiectiv al reclamantei de a obţine stabilirea preţului de către instanţă, în condiţiile neînţelegerii asupra cuantumului acestuia, nici nu s-a născut, devreme ce de la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare asupra terenului (inserată în contractul de vânzare-cumpărare asupra activului) folosinţa a aparţinut neîntrerupt reclamantei. Aşadar, în condiţiile în care pârâta nu a negat acest drept prin acte explicite, dimpotrivă, inclusiv în litigiul de faţă, a recunoscut acest drept al reclamantei, rezultă că termenul de prescripţie nu a început să curgă în folosul pârâtei şi împotriva reclamantei, iar prescripţia nu s-a împlinit.

De altfel, aşa cum rezultă din corespondenţa părţilor anterioară acestui litigiu, pârâta nu a contestat existenţa dreptului reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului pe care se află situat activul cumpărat încă din anul 1996, în temeiul Legii nr. 58/1991, în cadrul procedurilor de vânzare prin licitaţie publică a acestui activ, iar în conţinutul acestui drept, pe deplin recunoscut, este inclus, indubitabil şi dreptul la stabilirea preţului de către instanţa judecătorească, în condiţiile în care părţile nu se înţeleg asupra acestui cuantum, dată fiind controversa dintre acestea cu privire la modul de stabilire.

În acest sens, considerăm că neînţelegerea părţilor exclusiv cu privire la cuantumul preţului final al vânzării terenului nu reprezintă o negare/contestare a dreptului de folosinţă asupra terenului exercitat exclusiv în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia (în perioada 1996-2020), cu atât mai mult cu cât asupra construcţiei edificate pe acest teren, reclamanta deţinea deja un drept de proprietate transmis tot de către pârâtă, precum şi în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din H.G. nr. 331/1992 care conferă indubitabil dreptul reclamantei de a cumpăra terenul după dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către societatea comercială vânzătoare a activului.

În mod judicios instanţa de apel a avut în vedere practica judiciară constantă care a statuat că în cazul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, exercitarea nestingherită a folosinţei asupra bunului imobil are natura unei recunoaşteri a dreptului promitentului-cumpărător de a obţine perfectarea actului autentic de vânzare-cumpărare şi, pe cale de consecinţă, constituie un caz de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Or, nefiind tăgăduită nici o clipă înţelegerea părţilor în sensul perfectării actului de vânzare-cumpărare a dreptului de proprietate asupra terenului după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului (art. 5 alin. (1) şi (2) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996), singurul impediment pentru care la acea dată nu s-a vândut şi dreptul de proprietate asupra terenului fiind inexistenţa titlului de proprietate al vânzătorului (titlu dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/26.09.2003), rezultă că nu i se poate imputa reclamantei o pasivitate în exercitarea dreptului său, de vreme ce aceasta nu era împiedicată în nici un fel în folosinţa terenului de către pârâtă.

De altfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a formulat şi acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare (Dosar nr. x/2011 aflat în etapa recursului, cu privire la care s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei de faţă, dat fiind caracterul esenţial al preţului în ce priveşte valabilitatea actului juridic de vânzare-cumpărare a terenului, ce ar urma să fie stabilit în litigiul de faţă). Ori, atâta vreme cât preţul este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate considera că pârâta, deşi a recunoscut în calitate de promitentă-vânzătoare, dreptul reclamantei de a beneficia de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de promitentă-cumpărătoare (astfel că un asemenea drept nu este prescris) în timp ce dreptul la stabilirea preţului s-ar fi prescris, deoarece între cele două drepturi subiective există o legătură intrinsecă ce conturează însuşi conţinutul dreptului material la acţiune şi pot fi scindate elementele esenţiale, astfel cum susţine implicit recurenta în argumentarea teoriei sale.

Ca atare, Înalta Curte constată că în ce priveşte aplicarea art. 7 alin. (1) raportat la art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, astfel încât critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată.

Cu privire la critica de nelegalitate vizând nemotivarea hotărârii (art. 488 pt. 6 din C. proc. civ.), Înalta Curtea constată că şi aceasta este nefondată, instanţa de apel explicând în considerentele deciziei care au fost motivele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării unei atare soluţii, ceea ce respectă întru totul exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. De altfel, critica recurentei se bazează pe susţinerea în sensul că instanţa de apel nu ar fi invocat din oficiu autoritatea de lucru judecat (fără a arăta în raport cu ce hotărâri definitive) nicidecum că nu s-ar fi pronunţat asupra unor susţineri invocate în apărare de pârâtă, ceea ce nu se încadrează în conţinutul motivului de nelegalitate mai sus evocat (lipsă motive sau motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 2212/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.