Prescription of contractual late-payment penalties: payment of principal debt does not interrupt accessory claims and penalty cap remains governed by law in force at contract execution

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2013 la data de 22 august 2013 şi expediată prin serviciul poştal la data de 20 august 2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.001.025,00 RON, reprezentând penalităţi de întârziere contractuale aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, conform art. 4 din contractul de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 martie 2014 Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, constatându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a pretinde penalităţi de întârziere pentru intervalul 1 mai 2010-20 august 2010.

Prin sentinţa nr. 68 din 11 iulie 2014, s-a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. şi a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să achite suma de 18.339 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente unui număr de 4 zile (20 august 2010-23 august 2010) şi suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 566 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 martie 2014 şi a sentinţei nr. 68 din data de 11 iulie 2014 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare s-a reţinut în esenţă, că plata debitului principal a întrerupt şi cursul prescripţiei pentru acţiunea privind penalităţile de întârziere, care au calitatea de accesoriu şi potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta principalului.

Prin urmare, nefiind prescris dreptul reclamantei pentru pretenţiile deduse judecăţii, care nu au fost analizate pe fond în prima instanţă, curtea a adoptat soluţia trimiterii spre rejudecare.

Prin decizia nr. 693 din 5 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 566/2014 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost casată decizia şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2013*.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a Civilă, prin decizia nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016 a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.03.2014 şi a sentinţei nr. 68 din data de 11.07.2014 ca nefondat.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, prin decizia de casare, s-au stabilit dispoziţiile legale aplicabile speţei, în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, cât şi faptul că instanţa de apel a apreciat greşit că plata debitului principal a întrerupt prescripţia dreptului material la acţiune pentru penalităţile de întârziere. Astfel, s-a constatat că soluţionarea excepţiei prin încheierea de şedinţă din 28.03.2014 este legală şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 248 alin. (3)-(5) C. proc. civ.

În ce priveşte întinderea penalităţilor şi modul de calcul al acestora, Curtea a apreciat că instanţa de fond a avut la bază un calcul corect efectuat de către expert şi a făcut o corectă aplicare a puterii de lucru judecat, reţinând că penalităţile de întârziere nu pot depăşi valoarea debitului restant.

Împotriva deciziei nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016, a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. DROBETA TURNU SEVERIN, dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 19.12.2016 la Curtea de Apel Craiova.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 483, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 248 alin. (4) C. proc. civ., art. 1110, 1111 C. civ.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanţa de apel.

Argumentele recurentei-reclamantă au vizat, în esenţă, următoarele patru aspecte:

Sub un prim aspect se susţine că hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 969-970 C. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă arată că pretenţiile din prezenta pricină izvorăsc din convenţia părţilor şi din actele modificatoare ale acesteia, semnate şi însuşite în mod expres de către ambele părţi. Solicită ca instanţa de recurs să analizeze şi să dea efect actului modificator al contractului iniţial încheiat între părţi, reprezentat de procesul-verbal de conciliere directă nr. x din 24.03.2010, prin care pârâta a recunoscut în mod expres existenţa penalităţilor de întârziere şi cuantumul acestora.

Faţă de aceste considerente, recurenta arată că a operat întreruperea termenului de prescripţie prin procesul-verbal sus evocat, prin puctajul din 03.07.2010, prin facturare şi prin plata efectuată la 24.08.2010.

Nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel este susţinută şi în raport de dispoziţiile art. 1111 - 1110 C. civ., care impun imputaţia plăţii.

Recurenta precizează că obiectul cauzei de faţă este reprezentat de obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.001.025 RON, sumă pe care o menţine în continuare, aferentă perioadei 01.05.2010 şi până la 24.08.2010 inclusiv.

Sub un al doilea aspect se susţine nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel în ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 7 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii care nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Contractul de închiriere a fost semnat la data de 25.08.2008, dată la care era în vigoare Legea nr. 469/2002, abrogată prin Legea 246/2009, care a intrat în vigoare la 03.07.2009, începând cu această dată fiind astfel înlăturată în mod expres orice limitare legală a penalităţilor convenite de părţile contractante. În consecinţă, au devenit aplicabile dispoziţiile C. civ., penalităţile putând depăşi debitul asupra căruia se calculează, fiind menţionat că sumele solicitate în cauză cu titlu de penalităţi de întârziere privesc perioada 01.05.2010-24.08.2010, dată ulterioară abrogării legii care limita plata penalităţilor la nivelul debitului.

În aceste condiţii, se susţine că art. 4 din contractul de închiriere nr. x/2008, modificat prin porocesul-verbal de conciliere din 2010, trebuie interpretat potrivit voinţei părţilor, iar instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor şi a extins în mod nepermis efectele dispoziţiilor art. 4 din contract, cu aplicarea greşită a principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor art. 1, art. 969, art. 970, art. 1429 pct. 2 C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 469/2002.

Sub un al treilea aspect, recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel în ce priveşte aplicarea greşită a legii şi încălcarea dispoziţiilor art. 1, 7 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, prin aprecierea făcută în sensul că plata voluntară din 24.08.2010 nu reprezintă o recunoaştere a penalităţilor, ci doar un act voluntar de executare şi un mod de stingerea a obligaţiei.

Pornind de la recunoaşterea pretenţiilor prin actele de recunoaştere din datele de 12.05.2010, 03.07.2010, 06.07.2010 şi 24.08.2010, recurenta-reclamantă solicită să se constate că plata voluntară reprezintă o recunoştere a pretenţiilor, astfel cum prevede art. 16 din Decretul nr. 167/1958, şi că, în consecinţă, prin plata obligaţiei principale efectuată la data de 24.08.2010 a fost întrerupt termenul de prescripţie atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesoriile acestuia.

Recurenta-reclamantă mai arată că hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală, întrucât a stabilit greşit că sunt prescrise penalităţile de întârziere aferente intervalului cuprins între 01.05.2010-20.08.2010, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează dreptul la acţiunea privitoare la penalităţii de întârziere, ci dreptul la acţiune pentru obligaţiile cu prestaţie succesivă. Penalităţile nu sunt prestaţii, ci sunt sancţiuni de natură civilă.

Se mai arată că hotărârea este nelegală şi pe aspectul diminuării numărului de la 5 la 4 zile şi a diminuării cuantumului zilnic al penalităţilor doar la 1/3 faţă de contract, precum şi pe aspectul cuantumului stabilit de expert. Potrivit dispoziţiilor art. 120 alin. (2) şi (3) şi art. 1201 alin. (1) Codul de procedură fiscală penalitatea curge şi în ziua plăţii ei, suma corectă a penalităţilor fiind astfel de 68.772 RON, şi nu 18.339 RON.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este nelegală şi prin raportare la aplicarea principiului şi a regulii de interpretare juridică exprimată în adagiul ad absurdum, solicitând instanţei să acorde efecte juridice procesului-verbal de conciliere prin care au fost recunoscute penalităţile solicitate.

Sub un ultim aspect, se susţine că hotărârea recurată este nelegală şi sub aspectul reţinerii de către instanţa de fond a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat rezultat din decizia nr. 1799 din 29.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionându-se că există şi decizia nr. 2449/19.06.2013 pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care s-au acordat penalităţi care depăşesc debitul, cu referire la acelaşi contract, acest argument nemaifiind reţinut de către instanţa de apel

În ambele decizii anterioare, instanţa a recunoscut dreptul reclamantei la penalitatea de 10% prevăzută de părţi, însă, prin decizia menţionată de instanţa de fond, s-a limitat cuantumul penalităţilor la nivelul debitului şi nu a fost redusă penalitatea zilnică, astfel încât ipotezele sunt diferite, puterea de lucru judecat neputând fi reţinută.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 31.05.2017 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 05.10.2017 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia netimbrării recursului, fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. DROBETA TURNU SEVERIN.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte va reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. a avut ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.001.025,00 RON, reprezentând penalităţi de întârziere contractuale aferente perioadei 01 mai 2010 - 24 august 2010, potrivit art. 4 din contractul de închiriere nr. 119 din 25 august 2008.

Prin încheierea de şedinţă din 28.03.2014 Tribunalul Mehedinţi a analizat în ce măsură s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani în cazul acţiunii având ca obiect penalităţi de întârziere aferente chiriei restante datorate în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.08.2008, calculate pentru perioada 1 mai 2010-24 august 2010. Instanţa a respins susţinerea reclamantei privind întreruperea termenului de prescripţie extinctivă prin plata chiriei efectuată la data de 24.08.2010 şi a constatatat că această plată vizează pretenţia principală şi nu are efect întreruptiv în ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru acţiunea privind pretenţii accesorii.

Cu prilejul admiterii apelului, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că, plata debitului principal a întrerupt şi cursul prescripţiei penalităţilor de întârziere, care au calitatea de accesoriu şi, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta principalului.

Prin decizia de casare nr. 693/2016, Înalta Curte a înlăturat însă cele statuate de către instanţa de apel şi a reţinut că plata voluntară a debitului principal de către pârâtă nu a fost de natură să întrerupă prescripţia accesoriilor. S-a reţinut că împrejurarea conform căreia întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităţilor de întârziere a fost stins prin plată la data de 24 august 2010, nu influenţează în niciun mod momentul începerii prescripţiei dreptului de a pretinde penalităţi de întârziere, cât timp dreptul de creanţă derivat din clauza penală beneficiază de o prescripţie distinctă de prescripţia dreptului de a solicita plata preţului, ca drept subiectiv principal.

S-a subliniat că plata voluntară a debitului principal de către pârâtă, la data de 24 august 2010 reprezintă un mod de stingere a obligaţiei şi nu a fost de natură să întrerupă prescripţia accesoriilor, cum în mod greşit s-a reţinut în decizia atacată cu recurs. Actul de executare totală a debitului principal stinge obligaţia şi inclusiv dreptul la acţiune, caz în care nu se mai pune problema întreruperii prescripţiei, iar plata integrală a debitului nu reprezintă un act de recunoaştere expresă sau tacită a dreptului la penalităţi, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pentru a fi reţinut drept un caz de întrerupere a prescripţiei şi în cazul acţiunii privind drepturi accesorii.

Instanţa de casare a argumentat că recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică, necondiţionată şi să indice exact dreptul la care se referă, motiv pentru care cererea în justiţie având ca obiect plata capitalului nu întrerupe prescripţia dreptului la acţiune pentru penalităţi de întârziere, chiar dacă acestea sunt accesorii ale creanţei principale, deoarece cele două prescripţii sunt autonome, iar efectul întreruptiv se impune a fi limitat la obiectul recunoaşterii. A echivala plata debitului principal cu recunoaşterea neîndoielnică a accesoriilor, respectiv a penalităţilor ce curg de la scadenţă şi până la plata debitului nu are temei legal şi nu poate fi apreciată ca o manifestare neechivocă de voinţă în privinţa plăţii penalităţilor, cu renunţarea la beneficiul termenului de prescripţie.

Totodată, instanţa de casare a statuat şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1956, reţinând că norma invocată nu se referă exclusiv la obligaţiile cu prestaţie succesivă ce ţin de obiectul contractului, în speţă de chirie, ci şi la accesorii, iar teza potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului de a pretinde penalităţi de întârziere a început să curgă simultan cu dreptul principal, contravine art. 7 alin. (3) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958. S-a considerat că penalităţile de întârziere, ca şi dobânzile sunt prestaţii periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligaţia principală trebuia să fie executată, însă nu a fost. Art. 4 din contractul în litigiu prevedea că, pentru fiecare zi de întârziere a plăţii chiriei, părţile de comun acord consimt să fie percepută o penalizare de 10%, dreptul la penalităţi de întârziere devenind astfel exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere la plata preţului chiriei.

Cu ocazia rejudecării apelului, având în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova a constatat că nu se pot repune în discuţie problemele de drept dezlegate de instanţa de casare, prin care s-a stabilit că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt şi a reţinut că în mod corect a fost admisă excepţia prescripţiei de către instanţa de fond.

Criticile recurentei, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. privesc atât modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei, cât şi analiza asupra fondului cauzei.

În raport de cele statuate prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare în condiţiile art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu mai este în măsură să reitereze criticile privitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privitoare la o parte din pretenţiile sale. Avem în vedere în special aspectele expres analizate în considerentele deciziei de casare, privitoare la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 176/1958 şi la inexistenţa cazului de întrerupere a termenului de prescriţie prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 invocat ca derivând din recunoaşterea debitului accesoriu ce ar fi survenit prin plata debitului principal.

Chiar dacă am considera că instanţa de casare nu a tranşat în mod definitiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, rămânând instanţei de rejudecare să analizeze împlinirea termenului de prescripţie şi din perspectiva altor cazuri de întrerupere invocate de reclamantă (deşi considerentele şi dispozitivul deciziei de casare nu par să conducă la această concluzie, fără a menţiona însă expres nici contrariul), Înalta Curte constată că nu se poate reţine nici cazul suplimentar de întrerupere referitor la recunoaşterile ce ar fi intervenit prin procesul-verbal de conciliere nr. x din 24.03.2010, punctajul întocmit cu pârâta la 03.07.2010, prin facturarea din 06.07.2010, şi prin acceptarea la plată a situaţiei nr. 75/12.05.2010.

Se observă că înscrisurile menţionate în susţinerea excepţiei vizează debitul pricipal şi plata voluntară a acestuia, ca mod de stingere a obligaţiilor, care stinge dreptul la acţiune şi obligaţia, situaţie în care nu se pune problema întreruperii prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte accesoriile, conform celor deja reţinute de instanţa de casare. De altfel, prin procesul-verbal de conciliere din 24.03.2010 pârâta a menţionat că solicită reclamantei să renunţe la penalităţi, ceea ce nu reprezintă o recunoaştere tacită sau expresă a acestora.

Mai mult decât atât, procesul-verbal menţionat nu putea cuprinde penalităţile de întârziere care formează obiectul pricinii de faţă, care vizează perioada 1 mai 2010-20 august 2010, având în vedere data încheierii acestuia.

Sub aspectul numărului de zile de întârziere, Înalta Curte constată că acesta a fost corect calculat, fără luarea în considerare a zilei de efectuare a plăţii. Totodată, dispoziţiile privitoare la imputaţia plăţii invocate de recurentă nu au relevanţă în cauză în acest stadiu procesual, cât timp nu se poate contesta situaţia de fapt referitoare la datele şi obiectul plăţilor efectuate utilizate în calculul efectiv al penalităţilor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea normelor de drept material prin reţinerea ca aplicabile în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a efectului autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1799 din 29.03.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010 care a vizat penalităţile aferente aceluiaşi debit, pentru perioada anterioară prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui litigiu s-a reţinut în mod corect obligativitatea deciziei sus evocate, pronunţată într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi, având aceeaşi cauză şi obiect diferit, rezultând din perioada diferită de calcul a penalităţilor de întârziere, puterea de lucru judecat fiind unul dintre instrumentele eficiente in asigurarea interpretării si aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoresti, creând premisele respectării cerinţelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiţie si de respectare a principiului securităţii juridice.

În primul litigiu soluţionat prin decizia nr. 1799 din 29.03.2012 s-a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului nr. x din 25.08.2008, totalul penalităţilor de întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Susţinerile reclamantei în sensul că, deşi părţile nu au stipulat expres prin contract că penalităţile pot depăşi debitul, începând cu luna iulie 2009, data aborgării legii speciale, acestea pot depăşi cuantumul sumei de bază, fiind reiterate şi prin procesul-verbal de conciliere din 24.03.2010, nu pot fi primite, acestea conducând, în esenţă, la aplicarea retroactivă a legii de abrograre, situaţie ce contravine principiului prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie. În interpretarea corectă a principiului tempus regit actum, efectele unui contract, inclusiv sub aspectul clauzei penale inserate de părţi rămâne a fi guvernat de legea în vigoare la data semnării, chiar dacă este vorba de situaţii juridice apărute ulterior abrogării acesteia, procesul-verbal de concilere din data de 24.03.2010 neputând fi valorificat drept o modificare a convenţiei iniţiale în absenţa voinţei expres exprimate de părţi în acest sens.

Faptul că, între părţi au existat şi alte litigii, ce ar fi putut stabili contrariul nu are relevanţă în cauză în raport de puterea de lucru judecat corect reţinută de instanţă în raport cu decizia nr. 1799 din 29.03.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterioară deciziei invocate de recurentă nr. 2449/19.06.2013, referitoare la penalităţi aferente altor facturi emise în derularea contractului.

Pe de altă parte, trebuie amintit şi faptul că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, potrivit cărora totalul penalităţilor de întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, au fost deja aplicate cu prilejul soluţionării dosarului nr. x/2010 privitor la penalităţi aferente aceloraşi facturi, situaţie care nu ar fi dat dreptul calculării unor penalităţi în continuare cât timp pragul maxim s-a considerat deja a fi atins în litigiul anterior, aspect care însă nu putea fi reţinut de instanţe întrucât contravenea dispoziţiilor art. 502 rap. la art. 481 C. proc. civ.

În raport de aceste precizări, criticile recurentei-reclamantă care vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 şi 970 C. civ., faţă de neanalizarea efectelor juridice al procesului-verbal de conciliere din 24.03.2010 şi a celorlalte înscrisuri invocate sunt nefondate.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei cu privire la incidenţa dispoziţiilor fiscale date de art. 120 alin. (2) şi (3) şi art. 1201 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, ipoteza vizând întârzierea unui debit fiscal, în cauza de faţă creanţa pretinsă fiind una de natură civilă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că decizia recurată este rezultatul unei corecte interpreatări şi aplicări a normelor de drept material, urmând ca recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâta S.C. B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2017.