Territorial competence in union-filed labor disputes: domicile of the union versus individual members

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2016, reclamantul A., în numele şi pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y. a chemat în judecată pe pârâta Z. S.A. solicitând obligarea pârâtei Ia acordarea grupei I de muncă, în procent de 100% din timpul efectiv de lucru, în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 şi Ordinului 125/1990 şi la emiterea unei adeverinţe prin care să se recunoască aceasta încadrare în grupa I de munca, iar, în subsidiar, recunoaşterea încadrării în grupa a II-a de munca în procent de 100% din timpul efectiv lucrat şi obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe în acest sens.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ. si art. 1528 din C. civ., Ordinul 50/1990, Ordinul 125/1990, reclamantul solicitând judecarea cauzei în lipsă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3539 din 06.09.2017, Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Dolj.

Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, instanţa a constatat că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflicte individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă reclamantul.

Din analiza cererii de chemare în judecată se constată faptul că demersul judiciar dedus spre soluţionare a fost iniţiat de A., însă în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., AA., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y..

Atât prevederea din norma specială (art. 28 din legea nr. 62/2011), cât şi C. proc. civ. (art. 81 privitor la drepturile de dispoziţie ale părţilor, ex.: renunţarea la judecată, tranzacţia), au în vedere pe titularul drepturilor procesuale, respectiv pe titularii drepturilor ce decurg din legislaţia muncii, ceea ce presupune că determinarea competenţei teritoriale trebuie realizată prin raportare la titularul drepturilor deduse judecăţii, adică la membrul de sindicat reprezentat, iar nu la persoana reprezentantului (chiar dacă alin. (3) al art. 28 conferă sindicatelor calitate procesuală activă, scopul normei cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul muncii fiind protecţia salariatului, iar nu a sindicatului al cărui membru este).

În acest context, având în vedere că membrii de sindicat indicaţi în cererea de chemare în judecată au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Dolj, rezultă faptul că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine Tribunalului Dolj, ca instanţă de la domiciliile salariaţilor pârâtei, în raza căreia aceştia şi-au şi desfăşurat activitatea.

S-a subliniat faptul că, prin reglementarea competenţei teritoriale în favoarea instanţei de la domiciliul/reşedinţa ori de la locul de muncă al reclamantului, s-a urmărit protejarea salariatului când are o asemenea calitate procesuală, spre a-i facilita accesul la instanţele judecătoreşti. Legiuitorul, din raţiuni de protecţie, a recurs la această soluţie pozitivă, echitabilă pentru a nu-i descuraja pe salariaţi, în sensul deducerii pretenţiilor lor pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Totodată, s-a considerat că Decizia în interesul legii nr. 1/2013 nu-şi găseşte aplicabilitate întrucât în cauză nu sunt incidente textele legale analizate de aceasta, ci prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2016.

La data de 20 octombrie 2017, reclamantul a depus la dosar cerere de renunţare la judecata cauzei, ce formează obiectul dosarului nr. x/2016

Faţă de excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj, pe care a analizat-o cu prioritate, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., instanta a constatat că excepţia este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

În privinţa competenţei teritoriale, Codul muncii derogă de la dreptul comun (art. 107 C. proc. civ.), în sensul că aceasta aparţine nu instanţei de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.

Art. 210 din Legea dialogului social completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, prevăzând că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea: sau la domiciliul lor (înţeles în sens larg, inclusiv reşedinţa) sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă (care, de cele mai multe ori, coincide cu sediul angajatorului).

Cu toate acestea, în materia litigiilor de muncă, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 1/2013, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că reclamantul A. a înţeles să învestească Tribunalul Prahova, de la sediul său, cu soluţionarea prezentei cauze, instanţa a constatat că, în aplicarea dispoziţiilor legale speciale, derogatorii de la dispoziţiile comune în materie, şi faţă de Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Prahova.

În consecinţă, prin sentinţa nr. 3524/2017 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Dolj, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat conflict negativ de competenţă între Tribunalul Dolj şi Tribunalul Prahova, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul spre soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4. Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

În speţă, Înalta Curte constată că pricina de faţă este un conflict de muncă ce are ca obiect obligarea pârâtei la acordarea grupei I de muncă, în procent de 100% din timpul efectiv de lucru, în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 şi Ordinului 125/1990 şi obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe prin care să se recunoască aceasta încadrare în grupa I de munca, iar, în subsidiar, recunoaşterea încadrării în grupa a II-a de munca în procent de 100% din timpul efectiv lucrat şi obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe în acest sens.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către A., în numele şi pentru membri săi de sindicat, referitoare la plata unor drepturi salariale.

Potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societăţii reclamante A. este în judeţul Parhova, Municipiul Ploieşti, iar domiciliul pârâtei Z. este în mUnicipiul Târgu Jiu, judeţul Dolj.

Declinarea reciprocă de competenţă a fost determinată de aprecierea diferită făcută de tribunale în legătură cu legitimarea procesuală activă în cauză, respectiv dacă aceasta trebuie recunoscută sindicatului sau membrilor de sindicat, pentru ca raportat la sediul/domiciliul acestora, să se stabilească şi competenţa teritorială, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 62/2011, privind sindicatele, stipulează că "(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. (2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă."

Este de observat că, potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, atribuţii în exercitarea cărora au dreptul de a introduce orice acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în exercitarea acestor atribuţii statuându-se că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.

În acest cadru, vom sublinia faptul că, prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată în recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011, care conţine dispoziţiile similar anterior enunţate) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. Totodată, ca o consecinţă sub aspectul procesual al competenţei teritoriale, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte a stabilit că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Astfel, câtă vreme organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a se ţine seama de sediul sindicatului. Considerentele deciziei în interesul legii îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea şi în cazul interpretării dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 invocate în cauză, scopul normei fiind acelaşi, respectiv asigurarea unei protecţii mai eficiente a drepturilor şi intereselor membrilor organizaţiei sindicale.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2017.