Restitution of civil fruits from void real estate sale: application of unjust enrichment prescription period and exclusion of commercial law default interest.

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 410/10.06.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2014, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei de drept comun a secţiei a II-a Civilă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 2536/R/14.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2006, iar drept consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin administrator judiciar A. în consorţiu cu B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 1035/10.12.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamanta 1 iunie S.A. prin administrator judiciar A. în consorţiu cu B. împotriva sentinţei civile nr. 410/10.06.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2014, s-a anulat în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de autoritate de lucru judecat şi respingerea acţiunii reclamantei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru judecarea în fond a acţiunii şi s-a respins apelul incident al pârâtei S.C. C. S.A. Timişoara declarat împotriva acestei sentinţei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2014*, iar, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 739/PI/02.11.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.961.133,60 RON şi dobânda legală calculată la această sumă, începând cu data de 19.02.2014 până la achitarea integrală a debitului şi la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată precizată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.074.486,41 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei iunie 2005 - decembrie 2012 pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x; obligarea societăţii comerciale pârâte la plata sumei de 889.203,15 RON reprezentând dobânda legală pentru perioada iunie. 2005 - introducerea acţiunii pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x, nr. top. x, CF x nr. top. x; obligarea societăţii comerciale pârâte la plata dobânzii legale aferentă sumei de 3.074.486,41 RON reprezentând chirie pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x care să curgă de la data introducerii acţiunii până la data plaţii efective; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere reprezentând onorariul avocaţial atât din faza de primă instanţă cât şi din faza de apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta C. S.A. Timişoara, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca urmare a admiterii excepţiilor de inadmisibilitate, autoritate de lucru judecat, respectiv de prescripţie, toate aceste excepţii fiind invocate prin întâmpinarea depusă în data de 11.03.2014 înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare de către Curtea de Apel Timişoara, iar în subsidiar ca neîntemeiată, respectiv admiterea doar în parte a acţiunii în pretenţii, în sensul obligării pârâtei numai la plata chiriei încasate efectiv de pe urma bunurilor imobile pe ultimii trei ani socotiţi de la data introducerii cererii de chemare în judecată (19.02.2014), restul pretenţiilor reclamantei fiind prescrise, la care să se adauge doar dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, raportat la art. 1088 vechiul C. civ., întrucât în speţă nu există nici o clauză contractuală opozabilă nouă privind plata vreunei dobânzi comerciale, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă, prin decizia nr. 315/A din 12.04.2016, a respins apelul formulat de către apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 739/PI/02.11.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2014; a admis apelul formulat împotriva aceleiaşi hotărâri de către apelanta reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu SCP D.; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 739/PI/02.11.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.074.486,41 de RON reprezentând contravaloarea chiriei încasate de către pârâtă în perioada iunie 2005 - decembrie 2012; a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 315/A din 12.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă, au declarat recurs atât reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu S.C. D., cât şi pârâta C. S.A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriile înregistrate de reclamantă la 15.06.2016 (data poştei), respectiv de pârâtă la 07.06.2016 la Curtea de Apel Timişoara.

La 16.08.2016, pârâta C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. faţă de neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de acest text de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 08.08.2016, reclamanta 1 iunie S.A., prin administrator judiciar A. în parteneriat cu SCP D., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamantă este nul pentru neindicarea unor motive de nelegalitate din cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar calea de atac declarată de întruneşte cerinţele de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 octombrie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 octombrie 2016.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2016, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta-pârâtă, fiind admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Cererea de recurs formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacată, doar cu privire la modalitatea de soluţionare a petitului privind dobânda legală datorată pentru perioada iunie 2005 până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, au apreciat instanţele de fond că dobânda legală pentru perioada iunie 2005 până la data introducerii acţiunii nu poate fi acordată, întrucât obligaţia decurge dintr-un fapt ilicit extracontractual.

Recurenta-reclamantă a arătat că dispoziţiile art. 43 Codul comercial sunt aplicabile, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, punctul de vedere al instanţelor de judecată neputând fi împărtăşit, punerea în întârziere nefiind necesară. În situaţia de faţă ne-am afla în prezenţa unui contract între profesionişti, în raport de care obligaţiile băneşti produc dobânzi legale de la momentul scadenţei sumei de bani asupra căreia poartă. Momentul scadenţei sumei de bani este momentul încasării acesteia.

Mai mult decât atât, pârâta a fost de rea-credintă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la probele existente la dosar, din care rezulta că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de BNP E. a fost dispusă prin intermediul hotărârilor pronunţate de către instanţele penale, care au rămas definitive prin decizia penală nr. 1674R pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, iar prezenta acţiune este consecinţa relei credinţe a pârâtei la încheierea contractului nul. Reaua credinţă la momentul încheierii actului poate fi asimilată faptului ilicit extracontractual, iar punerea în întârziere nu era necesară.

Cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. raportat la soluţia dată excepţiei privind autoritatea de lucru judecat, apreciind că, în mod greşit, au reţinut instanţele de fond că nu există autoritate de lucru judecat, că decizia civilă nr. 1581/21.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara nu prezintă relevanţă raportat la cererea reclamantei de a obţine fructe civile, că posesia nu se califică ca fiind una de bună-credinţă, că nu se cuvin fructe civile.

În opinia părţii, prin hotărârile judecătoreşti anterioare (sentinţa penală nr. 2654/21.09.2012 a Judecătoriei Timişoara, încheierea din 07.06.2007 a Tribunalului Timiş, sentinţa civilă nr. 190/2008 a Tribunalului Timiş, decizia civilă nr. 1581/21.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara, decizia civilă nr. 1536/14.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara, decizia civilă nr. 534/06.10.2014 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 501/03.08.2015 a Tribunalului Timiş) a fost stabilit dreptul pârâtei la încasarea chiriilor, această problemă de drept fiind tranşată irevocabil, fiind analizată existenţa, temeinicia, întinderea, exigibilitatea creanţei.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Astfel, se arată că atât acţiunea, cât şi cererea de apel au fost introduse de o persoană care nu deţine calitatea de mandatar, având în vedere că societatea reclamantă este reprezentată în mod conjunct de către cei doi lichidatori judiciari desemnaţi provizoriu, astfel că mandatul acordat numai de un lichidator judiciar avocatului semnatar al cererilor este lovit de nulitate absolută. Excepţia calităţii de reprezentant a fost invocată de către pârâtă, fiind respinsă la termenul din 06.04.2016.

În raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995, precum şi de dispoziţiile art. 84 şi art. 85 alin. (3) C. proc. civ., mandatul acordat de lichidatori unui avocat este unul special, neputând fi exprimat în mod tacit.

În aceste condiţii, apreciază recurenta-pârâtă că atât cererea de chemare în judecată, cât şi apelul nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de art. 194 lit. b) C. proc. civ., nefiind semnate de ambii reprezentanţi ai reclamantei şi nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., întrucât lichidatorii nu au depus ataşat acţiunii o copie a desemnării lor ca reprezentanţi ai reclamantei. Aceste neregularităţi nu au fost acoperite în termenele procedurale şi în faţa instanţelor investite cu acţiunea, respectiv apelul, iar în recurs în casaţie nu mai poate avea loc.

În consecinţă, pentru acest motiv, a solicitat să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată şi a declaraţiei de apel datorită lipsei semnăturii reprezentanţilor lichidatori judiciari şi a neacoperirii acestei neregularităţi.

Al treilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la următoarele aspecte:

În mod nelegal instanţa de apel nu a luat în considerare criticile aduse sentinţei primei instanţe, cu privire la normele de drept material aplicabile excepţiilor referitoare la inadmisibilitatea acţiunii, la prescripţia exerciţiului dreptului la acţiune pentru perioada 01.05.2005 - 18.02.2011, precum şi la regimul juridic al curgerii şi păstrării fructelor civile de către proprietarul evins, încălcând şi normele de drept material aplicabile procesului sub aspectul puterii de lucru judecat.

Excepţia de inadmisibilitate în mod greşit a fost respinsă, în condiţiile în care între aceleaşi părţi a mai avut loc o judecată civilă, prin constituirea reclamantei ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2008 al Judecătoriei Timişoara, soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 1674/R/04.12.2012 a Curţii de Apel Timişoara.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, de asemenea, în mod greşit a fost respinsă, termenul de prescripţie pentru a cere restituirea prestaţiilor în temeiul contractelor anulate începe să curgă din data de 04.12.2012, data rămânerii definitive a hotărârii penale. În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost soluţionată nelegal, în raport de considerentele arătate în primul motiv de casare.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată aduce o încălcare gravă a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană asupra drepturilor fundamentale ale omului, a Protocolului nr. 1 la Convenţia, şi a prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 44 alin. (1), (2) şi 8 din Constituţia României, raportat la art. 480 C. civ. şi art. 555-557 C. civ.. Decizia recurată este nelegală deoarece nu se sprijină pe constatări rezultate din cercetarea judecătorească a normelor de drept aplicabile şi nici pe probe administrate nemijlocit în acest proces.

Nu au fost aplicate corect prevederile legale incidente instituţiei referitoare la regimul juridic al efectelor desfiinţării contractului în ce priveşte păstrarea fructelor civile de către cumpărătorul bunului imobil, calificarea legală a proprietarului posesor al bunului imobil, ca fiind posesor de bună-credinţă sau, după caz, de rea-credinţă, stabilirea condiţiilor prevăzute de lege, în care prezumţia legală de bună-credinţă poate fi răsturnată şi sarcina probei în acest sens, stabilirea cauzei juridice a calificării posesorului ca fiind de rea-credinţă, în condiţiile anulării contractului de vânzare cumpărare a bunurilor imobile exclusiv pentru fapta proprie a vânzătorului, aplicarea în cauză a unor dispoziţii legale abrogate la data anulării contractului de vânzare-cumpărare şi la data introducerii acţiunii în pretenţii.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a dezvoltat si critica legată de necesitatea administrării unui supliment al probei cu expertiză efectuat în primă instanţă, în temeiul art. 434 C. civ., pentru a reţine sumele de bani care nu reprezintă fructele civile, ci costuri, cheltuieli, taxe şi impozite achitate de pârâtă pe durata exercitării dreptului de proprietate şi în cadrul acestuia a drepturilor de dispoziţie, posesie şi folosinţă.

Instanţa de apel nu s-a preocupat să lămurească modul de determinare a fructelor civile, nici în ce măsură chiriile plătite de locatarii pârâtei constituie o îmbogăţire fără justă cauză.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă a subliniat reaua-credinţă de care a dat dovadă reclamanta, prin introducerea a trei acţiuni fondate pe regimul juridic al culegerii fructelor civile prevăzut de dispoziţiile art. 483-487 C. civ. evitând o singură acţiune şi o rezolvare unitară de către instanţă, prin aceeaşi hotărâre judecătorească a unor pretenţii.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi de susţinerile din întâmpinare, constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cererea de recurs formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A.:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat pe aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 Codul comercial având în vedere acordarea dobânzii legale începând cu ziua cererii de chemare în judecată, şi nu anterior introducerii acesteia.

În legătură cu aceste susţineri, Înalta Curte face precizarea că motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanţial, în speţa de faţă fiind invocată aplicarea dispoziţiilor art. 43 Codul comercial raportat la art. 1088 C. civ. 1865 (dispoziţii preluate de art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ. 2009, respectiv art. 1535 C. civ. 2009 şi O.G. nr. 13/2011, precizare necesară având în vedere perioada indicată în acţiune).

Articolul menţionat (art. 43 Codul comercial) prevede că datoriile lichide şi plătibile în bani produc dobândă din ziua în care devin exigibile. Potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ. la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, deoarece în materie de comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros şi întotdeauna banii sunt frugiferi (art. 43 Codul comercial).

Aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acţiunea de faţă are configuraţia uneia în despăgubiri, iar existenţa şi întinderea creanţei a depins de administrarea probelor în cauză şi analiza juridică a instanţei de judecată. Astfel, cum s-a reţinut în mod corect de instanţa de apel, acţiunea ce a format obiectul dosarului de faţă are ca obiect restituirea fructelor civile culese de posesor, în acest caz cumpărătorul, şi nu restabilirea situaţiei anterioare ca urmare a anulării actului de vânzare - cumpărare.

În consecinţă, creanţa a fost stabilită prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti în cauză, între părţi neexistând un raport juridic contractual, care să stabilească exigibilitatea creanţei la o dată anterioară. Faţă de obiectul şi temeiul acţiunii, devenea incident cazul general de punere în întârziere a debitorului prin formularea cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 1521 alin. (1) şi (5) C. civ.

Critica privind aplicarea principiului efectelor nulităţii actului juridic civil raportat la împrejurarea că instanţa penală a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 iunie 2005 de către BNP E. nu vor fi reţinute, fiind lipsite de relevanţă în raport de temeiul pretenţiilor din prezenta acţiune care a impus stabilirea certitudinii creanţei în cadrul prezentului litigiu.

Criticile prin care s-a susţinut existenţa nelegalităţii deciziei recurată, pentru motive de fond nu vor fi primite şi analizate în recurs în raport de specificul acestei căi extraordinare de atac.

Cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A.:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat prin raportare la deciziile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara nr. 1536/R/14.10.2013 şi nr. 1581/R/21.10.2013.

Instanţele devolutive au respins excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că acţiunea de faţă nu încalcă autoritatea de lucru judecat a celor două decizii sus evocate.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală. Astfel, prin sentinţa nr. 414 din 10 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 1536/R/14.10.2013, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 1581/R/21.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2006.

Împotriva acestei sentinţe au promovat apel ambele părţi, iar Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 1035 din 10.12.2014 a admis apelul declarat de reclamanta S.C. 1 iunie S.A., a anulat sentinţa atacată ca urmare a respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la decizia nr. 1536/R/14.10.2013.

Împotriva acestei decizii, pârâta nu a declarat recurs, astfel încât se constată că problema autorităţii de lucru judecat asupra dosarului pendinte a fost tranşată definitiv prin decizia nr. 1035/10.12.2014 a Curţii de Apel Timişoara, astfel încât excepţia autorităţii de lucru judecat nu mai poate fi invocată şi analizată în cadrul litigiului de faţă.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea condiţiilor cerute de autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 1581/R/2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2006 se reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat.

Astfel, obiectul litigiului de faţă este reprezentat de acţiunea în pretenţii formulată pe calea dreptului comun, în timp ce dosarul nr. x/2006, are ca obiect contestaţia la tabelul de creanţe efectuat în cadrul procedurii insolvenţei. În ce priveşte identitatea de părţi, se constată că în cadrul procedurii de insolvenţă reclamanta 1 iunie S.A. deţine calitatea de debitor, în timp ce pârâta deţine calitatea de creditor. Sub aspectul cauzei juridice, pretenţiile pârâtei din dosarul de insolvenţă decurg din contractul de închiriere nr. 2 din 10.06.2005, iar în prezenta cauză decurg din calitatea de proprietar a reclamantei, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 10.06.2005.

Valorificând argumentele prezentate, Înalta Curte constată că prin prisma elementelor pe care le prezintă cele două litigii nu există identitatea de părţi, obiect şi cauză, pentru a fi reţinută autoritatea de lucru judecat, în consecinţă, această excepţie fiind în mod corect soluţionată de către instanţă.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care s-a susţinut că instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, se constată că este nefondat.

S-a susţinut că se contestă calitatea de mandatar a reprezentantului societăţii reclamante, având în vedere semnarea cererii de fond şi apel de un avocat care nu a fost desemnat de către lichidatorii judiciari.

Cu referire la acest motiv este de evidenţiat că în faţa instanţei de apel s-a invocat lipsa calităţii de reprezentant în ceea ce priveşte semnarea cererii de apel, nefiind supusă spre examinare soluţionarea excepţiei în ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată. În consecinţă, criticile care vizează acest motiv nu pot fi primite în recurs, întrucât ele nu au constituit obiect de analiză al instanţei de apel.

Dintr-un alt punct de vedere, sunt de observat dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia avocatul care a avut mandat/contract de asistenţă juridică, poate exercita calea de atac chiar în lipsa mandatului. De altfel, în cadrul apelului, lichidatorii judiciari au făcut dovada mandatului acordat avocatului semnatar al recursului, iar activitatea acestora nu putea fi supusă cenzurii decât în cadrul şi în condiţiile procedurii insolvenţei.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, ce ar putea fi încadrată în mod abstract tot la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele concrete invocate de recurentă critică în realitate situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond în baza probelor administrate în cauză.

În raport de motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei recurată în raport de respingerea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la puterea de lucru judecat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost în mod corect soluţionată de instanţa de apel.

Prin considerentele deciziei penale nr. 1674 din 04.12.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de către Curtea de Apel Timişoara s-a reţinut că societatea 1 iunie S.A. prin administrator special s-a constituit parte civilă în procesul penal şi a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10.06.2005 încheiat între 1 iunie S.A., în calitate de vânzător, şi C. S.A., în calitate de cumpărător, deoarece lipseşte consimţământul societăţii la încheierea actului juridic.

Se constată că pretenţiile formulate în litigiul de faţă nu au fost formulate în cadrul litigiului penal, astfel încât principiul electa una via non datur recursus ad alteram nu este incident în cauză. Astfel, instanţa de apel a subliniat în mod judicios că acţiunea de faţă nu priveşte restabilirea situaţiei anterioare ca urmare a anulării actului prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui contract, ci valorificarea prerogativelor de proprietar, recunoscut retroactiv după constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, nesuprapunându-se cu acţiunea civilă valorificată în procesul penal.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că şi aceasta a primit o dezlegare corectă din partea instanţei de apel.

Pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul legal de prescripţie este de observat petitul acţiunii care a vizat restituirea sumelor percepute cu titlu de chirie. Faţă de natura patrimonială a acţiunii, întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul la acţiune al reclamantei începe să curgă de la momentul la care i s-a recunoscut calitatea de proprietar, respectiv după ce s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare şi redobândirea calităţii de proprietar a bunului de către reclamantă, prin hotărârea penală prin care s-a constatat nulitatea contractelor, respectiv 04.12.2012. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 8 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 se constată că acţiunea este introdusă în cadrul termenului legal de prescripţie, neavând relevanţă din această perspectivă perioada de încasare a fructelor civile solicitate a fi restituite.

În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma excepţiei puterii de lucru judecat invocată în raport de deciziile civile nr. 1581/2013, nr. 1536/2013 şi nr. 534/2014 ale Curţii de Apel Timişoara, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior arătate cu privire la decizia nr. 1581/2013.

În completare, se constată că potrivit principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, reclamanta 1 iunie S.A. a redevenit proprietar de la data de 10.06.2005, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare anulat. Potrivit dispoziţiilor art. 483-487 C. civ. 1865 (având corespondent în art. 948 C. civ. 2009), chiriile rezultate din închirierea bunurilor, care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat revin reclamantei, pârâta fiind posesor de rea-credinţă, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea penală pronunţată în dosar nr. x/2008 În consecinţă, proprietarul aparent este obligat să restituie contravaloarea chiriei pe care a primit-o de la terţe persoane.

Deşi efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se întinde asupra considerentelor hotărârii, relevant este faptul că litigiul pendinte şi cele evocate de către pârâtă au cauză juridică diferită, astfel încât puterea de lucru judecat nu este incidentă.

De asemenea, în privinţa excepţiei de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii invocată de pârâtă, se constată că instanţa de apel a analizat-o prin raportare la pretinsa bună-credinţă a părţii.

Art. 485 C. civ. 1865 dispune în sensul că "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute" (dispoziţii similare fiind reluate în art. 948 C. civ. 2009).

Pentru dobândirea fructelor este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă pe tot parcursul perceperii fructelor. În cauză, s-a constatat însă că pârâta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât şi a contractului de închiriere, lipsa consimţământului reclamantei valabil exprimat, aspect regăsit şi în considerentele hotărârii penale cu prilejul descrierii conţinutului material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, reprezentant al societăţii în litigiu.

Sub aspectul întinderii sumelor restituite cu acest titlu, criticile recurentei nu pot fi analizate, acestea privind temeinicia deciziei atacate şi neputând fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 februarie 2017.