Replevin and tort claim for fraudulently sold leased vehicles: Appeal dismissed as unfounded due to lack of standing and unproven fault.

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2011 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Societatea B. S.R.L. la restituirea în proprietate şi posesie a autotractorului marca x, cu număr de şasiu x, an de fabricaţie 2005 şi semiremorca de transport gaz cu 3 axe LDS NG - A1, număr de şasiu x, an de fabricaţie 2008, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea la acţiune depusă la data de 01.10.2013, reclamanta a solicitat, în subsidiar, ca, în măsura în care se va reţine că pârâta nu mai este detentorul autotractorului şi a semiremorcii în litigiu, să se dispună obligarea acesteia la despăgubirea în cuantum de 55.000 euro, respectiv 35.000 euro pentru autotractor şi 15.000 euro pentru semiremorcă, transformată în RON la cursul de schimb de la data plăţii, valoare indicată în cererea introductivă şi stabilită conform contractelor de leasing.

La data de 27 octombrie 2011, prin sentinţa nr. 2780 instanţa a admis excepţia invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de sechestru către Tribunalul Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din data de 24.01.2013 dată în dosarul nr. x/2012 a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul Tribunalului Dâmboviţa în vederea continuării judecaţii, aceasta instanţă fiind învestită doar cu soluţionarea cererii de sechestru şi nu cu fondul cauzei.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013 la Tribunalul Dâmboviţa, unde s-a dispus administrarea probei cu înscrisuri.

Prin sentinţa nr. 642 din data de 10.04.2014, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta şi a obligat pârâta să restituie reclamantei autotractorul marca x, cu număr şasiu x, an de fabricaţie 2005 şi semiremorca de transport gaz cu 3 axe LDS NG-A1, cu număr de şasiu x, an de fabricaţie 2008, sau contravaloarea acestora în cuantum de 50.000 euro (35.000 euro pentru autotractor şi 15.000 euro pentru semiremorca), în RON, la data plăţii, precum şi la plata sumei de 6236 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este proprietara autotractorului marca x, cu an de fabricaţie 2005 şi a semiremorcii de transport gaz cu 3 axe LDS NG - A1, cu an de fabricaţie 2008, bunuri dobândite de la Societatea C. din Viena - Austria, în scopul transmiterii lor cu titlu de leasing către Societatea D. S.R.L. şi Societatea E. S.R.L., pe baza comenzii făcute de aceste două societăţi. Cele două bunuri au fost înstrăinate de societatea utilizatoare, către pârâta din cauză, aceasta, la rândul său, vânzându-le, după cum a rezultat din actele depuse, către Societatea F. Bucureşti.

Autotractorul şi semiremorca de transport gaz, la momentul când s-au aflat în detenţia pârâtei, au fost dobândite de la cele două societăţi care, nu au trasferat dreptul de proprietate, atâta timp cât nu au fost niciodată proprietare.

Cum cele două societăţi nu şi-au achitat ratele de leasing, ambele contracte de leasing au fost reziliate. Cum bunurile ce au format obiectul acestor contracte nu au fost restituite reclamantei, s-a început executarea silită împotriva acestora, fiind înregistrate sub nr. x/2009 şi, respectiv, cu nr. x/2009, prilej cu care s-a instituit un sechestru asupra tuturor bunurilor predate de reclamanta în leasing, când s-a încheiat un proces-verbal de sechestru.

În cuprinsul procesului-verbal de sechestru s-a menţionat că administratorul societăţilor utilizatoare, G., a refuzat să predea actele şi cheile autotractorului şi semiremorcii sechestrate, drept pentru care s-a trecut la indisponibilizarea lor prin aplicarea de sigilii. Deşi i s-a pus în vedere administratorului celor doua societăţi ca în 48 de ore să predea actele şi cheile bunurilor sechestrate, acesta nu s-a conformat, mai mult chiar, le-a sustras de sub sechestru, vânzându-le către societatea pârâtă, conform facturilor depuse de pârâtă la dosarul cauzei.

În această împrejurare, reclamanta a aflat că aceste bunuri sunt deţinute de pârâta din prezenta cauză, motiv pentru care a demarat procedura concilierii directe şi a invitat pârâta pentru o rezolvare amiabilă. Pârâta, la rândul său, a comunicat reclamantei că a cumpărat bunurile respective de la cele două societăţi, însă nu a ataşat nici un înscris doveditor în acest sens, solicitând amânarea întrevederii, pentru ca, ulterior, să nu mai dea curs invitaţiei.

În atare situaţie şi având în vedere că a aflat că pârâta a oferit spre vânzare aceste bunuri, reclamanta a formulat cererea de faţă.

Prima instanţă a constatat, în esenţă, că autotractorul şi semiremorca din litigiu au fost sustrase de sub sechestrul instituit de executorul judecătoresc, astfel că vânzarea lor s-a făcut în mod fraudulos de către Societatea D. S.R.L. şi Societatea E. S.R.L. - utilizatoarele executate silit pentru restituirea bunurilor dobândite în folosinţă cu titlu de leasing - drept pentru care împotriva administratorului celor două societăţi s-a formulat plângere penală pentru abuz de încredere, rupere de sigilii şi sustragere de sub sechestru.

Prin urmare, sustragerea bunurilor aflate sub sechestrul instituit de executorul judecătoresc în executarea silită a contractelor de leasing, reprezintă un furt în înţelesul dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., aplicabil faţă de data naşterii raportului juridic obligaţional, situaţie în care reclamanta este îndreptăţită să le revendice de la cel la care se găsesc în prezent, în natură sau obligând partea la restituirea c/valorii acestora din contract, în calitatea sa de proprietar al acestor bunuri.

Aşa fiind, a concluzionat prima instanţă că se impune obligarea societăţii pârâte la restituirea în natură a bunurilor sau la plata contravalorii acestora în suma de 50.000 euro - în RON, la data plaţii (35.000 euro pentru autotractor şi 15.000 euro pentru semiremorca), precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond pârâta Societatea B. S.R.L. a declarat apel, prin care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul: nepronunţării asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Societăţii B. S.R.L., invocată la termenul din 22.06.2012 în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinerea eronată a situaţiei de fapt.

La 28.09.2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, pe fond, cererea de sechestru judiciar, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti, la data de 02.11.2012.

Prin decizia nr. 325 din data de 09 octombrie 2014 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva deciziei nr. 325 din data de 09 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs B. S.R.L..

Prin decizia nr. 972 din data de 27 martie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 325 din 9 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a constatat că nu a fost stabilită situaţia de fapt, astfel încât, coroborată cu probele administrate în cauză şi cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Instanţa supremă a statuat lipsa analizei instanţei de prim control judiciar asupra criticii apelantei referitoare la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor lipsei calităţilor procesuale active şi pasive în cauză.

S-a constatat lipsa argumentelor instanţei de apel cu privire la soluţia dată raportat la apărările formulate de apelantă sub toate aspectele în limitele învestirii sale în calea de atac a apelului.

În rejudecare după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2013* la data de 07 aprilie 2016, dispunându-se administrarea probei cu înscrisuri.

Prin decizia nr. 413 din 10 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul pârâtei, a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru capătul de cerere de restituire a bunurilor mobile şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru capătul de cerere de obligare la plata despăgubirilor. A respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat. A obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 9200 RON cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

În ce priveşte prima critică a apelantei astfel cum a fost formulată, Curtea a considerat-o fondată, întrucât, prima instanţă nu a stabilit situaţia de fapt din perspectiva existenţei sau inexistenţei raporturilor juridice dintre părţi, care implica cercetarea calităţii procesuale a acestora şi cum au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a dispus anularea sentinţei apelate conform dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a soluţionat cauza evocând fondul.

A reţinut următoarea situaţie de fapt: intimata-reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate asupra autotractorului marca x, cu an de fabricaţie 2005 şi a semiremorcii de transport gaz cu 3 axe LDS NG - A1, cu an de fabricaţie 2008 de la societatea C. din Viena - Austria, conform facturilor nr. x/11.08.2008 şi nr. y/28.07.2008, achiziţionarea bunurilor făcându-se în scopul transmiterii lor cu titlu de leasing către Societatea D. S.R.L. şi Societatea E. S.R.L., pe baza comenzii făcute de aceste două societăţi.

Cum cele două societăţi utilizatoare nu şi-au achitat ratele de leasing, ambele contracte de leasing au fost reziliate - nr. LV-781840/20.08.2008, încheiat cu E. S.R.L. pentru semiremorca şi nr. LV -781770/31.07.2008 încheiat cu D. S.R.L. pentru autotractor - însă bunurile nu au fost restituite voluntar reclamantei, situaţie în raport cu care s-a început executarea silită a acestor contracte. Prin urmare, s-au întocmit două dosare execuţionale, nr. x/2009 şi, respectiv, nr. 1391/2009, ocazie cu care s-a instituit sechestru asupra bunurilor predate de reclamanta în leasing, conform procesului-verbal de sechestru încheiat, autotractorul şi semiremorca fiind indisponibilizate prin aplicarea de sigilii.

În procesul-verbal încheiat la data de 17 mai 2010 de executorul judecătoresc s-a menţionat că administratorul celor două societăţi utilizatoare a refuzat predarea actelor şi cheilor bunurilor, asupra cărora au fost aplicate sigilii.

Administratorul celor doua societăţi - D. S.R.L. şi E. S.R.L., deşi avea obligaţia ca în 48 de ore să predea actele şi cheile bunurilor sechestrate, nu s-a conformat, a sustras bunurile de sub sechestru şi le-a vândut către societatea pârâta, fiind întocmite facturile nr. x/10.12.2010 şi y/10.12.2010.

Potrivit notificării din data de 30 mai 2011, primită la 9.06.2011, pârâta a fost informată de reclamantă cu privire la rezilierea ambelor contracte de leasing, cu consecinţa solicitării de predare a bunurilor care au constituit obiectul contractelor, apelanta-pârâtă fiind invitată la conciliere directă

Ca urmare a acestei invitaţii apelanta a răspuns în sensul că este proprietara autotractorului şi a semiremorcii în discuţie, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Societatea D. S.R.L. şi Societatea E. S.R.L., considerând că este cumpărător de bună-credinţă şi a adus la cunoştinţa intimatei că mijloacele de transport nu au fost dobândite în stare de funcţionare, necesitând investiţii majore pentru aducerea lor în funcţiune. Ulterior, conform facturilor nr. x/6.09.2011 şi y/6.09.2011, apelanta-pârâtă a vândut semiremorca şi autoutilitara către S.C. F. S.A..

Referitor la primul capăt al cererii de chemare în judecată privind revendicarea celor două bunuri mobile, Curtea a reţinut, în esenţă, că reclamanta a dovedit că a fost posesoarea bunurilor revendicate, iar acestea au ieşit din patrimoniul ei fără voia sa, prin sustragerea lor de sub sechestru, justificând, în consecinţă, calitatea procesuală activă pentru primul capăt de cerere.

În ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei, instanţa a constatat că la data formulării cererii de chemare în judecată - 14.09.2011 - pârâta Societatea B. S.R.L. nu se mai găsea în posesia autotractorului marca x, cu număr de şasiu x, an de fabricaţie 2005 şi a semiremorcii de transport gaz cu 3 axe LDS NG - A1, cu număr de şasiu x, an de fabricaţie 2008, acestea fiind înstrăinate conform facturilor nr. x/6.09.2011 şi y/6.09.2011 către Societatea F. S.A..

Curtea a constatat că nu există identitate între pârâtă şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecaţii, deoarece, în acţiunea în revendicare, calitatea procesuală pasivă revine posesorului sau oricărei persoane care deţine bunul fără drept, calitate care trebuie îndeplinită la momentul învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare.

Aşa fiind, Curtea a constatat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru capătul de cerere de restituire a bunurilor mobile, şi, prin urmare, a admis-o cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, formulat de reclamantă în subsidiar, Curtea a constatat că pârâta are, la rândul său, calitate procesuală pasivă, întrucât există identitate între persoana acesteia şi cel solicitat a fi obligat la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, pretins a fi autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, ceea ce a condus la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată faţă de acest capăt de cerere.

Pe fondul cauzei, Curtea a apreciat, în esenţă, că reclamanta nu a probat toate elementele obligatorii pentru instituirea răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv nu a probat vinovăţia pârâtei şi prejudiciul produs şi, în mod implicit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu a înştiinţat pârâta cu privire la ieşirea în mod fraudulos a celor două bunuri din patrimoniul său, de la data cumpărării bunurilor posesia pârâtei fiind de bună-credinţă. În această ipoteză, pârâta era îndreptăţită să se considere proprietar al acestora, neavând a suporta consecinţele faptei administratorului D. S.R.L., conform dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., sens în care pârâta i-a comunicat reclamantei un răspuns.

În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea a redus partea din cheltuielile de judecată plătite cu titlu de onorariu de avocat la instanţa de apel, considerând că acestea sunt justificate numai în cuantumul de 2.000 RON, raportat la complexitatea cauzei şi activitatea apărătorului ales al apelantei la această instanţă; totodată, s-a constatat că nu au fost dovedite cheltuielile constând în onorariu de avocat solicitate la instanţa de recurs.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, recurenta-reclamantă Societatea A.. a declarat recurs în motivarea căruia a susţinut că instanţa a apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a învederat întrunirea cerinţelor impuse angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, care a înstrăinat autotractorul marca x, cu nr. şasiu x, an de fabricaţie 2005 şi semiremorca de transport gaz cu 3 axe LDS NG-A1, nr. de şasiu x, an de fabricaţie 2008. În acest sens, recurenta a expus şi analizat elementele constituirii răspunderii civile delictuale incidente în cauză, după cum urmează:

Fapta ilicită constă în înstrăinarea bunurilor mobile în timpul soluţionării prezentei acţiuni, după ce a invitat-o pe pârâtă la conciliere directă -30.05.2011-, care a cunoscut - la data de 06.09.2011 când a perfectat vânzarea -, pretenţiile reclamantei asupra respectivelor bunuri.

Vinovăţia pârâtei este de asemenea dovedită în împrejurările în care, cunoscând intenţia reclamantei de a revendica bunurile mobile, a procedat la înstrăinarea lor către un terţ pentru ca să îşi piardă calitatea procesuală pasivă.

În opinia recurentei, prejudiciul cauzat a constat în valoarea bunurilor mobile pe care nu le-a mai putut redobândi, iar, prin înstrăinările succesive ale acestor bunuri, a fost pusă practic în imposibilitatea de a mai atinge scopul pentru care au fost achiziţionate.

Patrimoniul s-a micşorat din această cauză cu suma echivalentă valorii lor, care a fost determinată prin contractele de leasing încheiate cu privire la ele.

De altfel, dacă bunurile nu ar fi fost înstrăinate, nu s-ar fi pus problema angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar obiectul cererii ar fi rămas cel iniţial, al revendicării de bunuri mobile. În plus, recurenta mai arată că, prin înstrăinarea bunurilor s-a împiedicat producerea unor probe tehnice de adus în prezenta cauză.

În continuare, recurenta a arătat existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâtei. Vânzarea bunurilor revendicate, după demararea procedurii concilierii directe şi după depunerea cererii în revendicare din dosarul de faţă a determinat imposibilitatea derulării respectivei acţiuni, aşa încât reclamanta a fost nevoită să formuleze capătul subsidiar de cerere în angajarea răspunderii civile delictuale.

Recurenta a precizat că a dovedit susţinerile sale cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, aşa încât în mod greşit instanţa de apel i-a respins cererea de chemare în judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază nefundat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs invocat de recurentă este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa anterioară a interpretat greşit dispoziţiile art. 998 şi urm. din vechiul C. civ.

În cauză, din analizarea considerentelor deciziei atacate cu privire la neîntrunirea în cauză a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a examinat în mod judicios pricina din perspectiva dispoziţiilor art. 998 şi urm. din vechiul C. civ., în sensul că a stabilit că reclamanta nu a probat vinovăţia pârâtei şi prejudiciul produs şi nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Astfel, la momentul cumpărării bunurilor de la D. S.R.L. pârâta nu a avut indicii care să îi ridice suspiciuni cu privire la calitatea de proprietar a societăţii vânzătoare D. S.R.L. (menţionată în această calitate în dovada de verificare din 25.11.2009 a autotractorului), pârâta fiind cumpărător de bună-credinţă.

Mai mult decât atât, în lipsa înştiinţării pârâtei de către reclamantă cu privire la înstrăinarea frauduloasă a bunurilor din patrimoniul său, în mod evident, pârâta era îndreptăţită să se considere proprietar al acestora, neavând a suporta consecinţele faptei administratorului D. S.R.L..

De asemenea, în mod corect a statuat instanţa anterioară că prejudiciul nu a fost dovedit, fără a antama situaţia de fapt ce nu mai poate forma obiectul unui control judiciar în calea de atac a recursului, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantei îi revenea sarcina probei sub aspectul dovedirii susţinerilor sale respectiv contravaloarea autoutilitarei şi a semiremorcii la momentul vânzării lor de către pârâtă, probă pe care, însă, nu a administrat-o.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat pricina stabilind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, în spiritul şi rigorile impuse de art. 998 şi urm. din vechiul C. civ., iar instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond în baza căreia au fost analizate aceste elemente.

Aşa încât, instanţa de apel a pronunţat o deciziei legală şi temeinică, motiv pentru care, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A.. împotriva deciziei nr. 413 din 10 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A.. împotriva deciziei nr. 413 din 10 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 februarie 2017.