Conflict of jurisdiction over labor liability claims: exclusive territorial competence at plaintiff's seat precludes reclassification of dispute as civil mandate.

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A. şi B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.156,56 RON, reprezentând daune materiale.

În motivare, reclamanta a arătat în esenţă că pârâtul, în calitate de manager al proiectului nr. x, din cadrul Programului Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 (P.O.S.D.R.U.), deţinută în baza unui contract individual de muncă încheiat între părţi, nu a urmărit recuperarea prefinanţării, conform mecanismului stabilit de programul sus-menţionat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 254, 258 şi 259 din Codul Muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 2326/03.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârât şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a notat că pârâtul este liderul unuia dintre sindicatele componente ale A. şi B. şi, începând cu 20.10.2014, deţine şi funcţia de vicepreşedinte al sus-menţionatei federaţii.

De asemenea, a luat act că între părţi au fost încheiate succesiv trei contracte de muncă pe perioadă determinată, ultimul încetând la data de 31.08.2013; în baza respectivelor contracte de muncă, pârâtul a primit funcţia de manager de proiect, în vederea implementării proiectului finanţat din cadrul anexelor prioritare 1 - 5 ale P.O.S.D.R.U. - "formarea profesională şi promovarea utilizării noilor tehnologii în scopul creşterii adaptabilităţii angajaţilor şi managerilor de la toate nivelele din domeniul energetic, în vederea creşterii calităţii serviciilor prestate şi îmbunătăţirii activităţilor şi proceselor specifice."

A reţinut tribunalul că, în vederea implementării proiectului sus-menţionat, între reclamantă, în calitate de partener principal şi beneficiar al proiectului şi alte două persoane juridice, a fost încheiat la 18.08.2009 un acord de parteneriat.

În continuare, notând că data limită a implementării proiectului era 01.07.2013, a subliniat că raporturile de muncă dintre reclamantă şi pârât au încetat la data de 01.08.2013.

În acest context, a reţinut că toate acţiunile sau inacţiunile care i se reproşează pârâtului se plasează în afara perioadei de derulare a raporturilor de muncă şi au fost săvârşite de acesta, nu în calitate de salariat, ci de împuternicit al A. şi B., în baza mandatului cu reprezentare dat de aceasta din urmă (împuternicirea din data de 13.10.2010), împrejurare care scoate litigiul din sfera conflictelor de muncă şi îl plasează în sfera celor civile.

Pornind de la această premisă, a apreciat că, faţă de valoarea obiectului pricinii şi locul în care este situat domiciliul pârâtului, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Timiş, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 27.09.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1609/13.11.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 254, 258 şi 259 din Codul Muncii, faptele deduse judecăţii vizând neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii rezultând dintr-un contract individual de muncă.

De asemenea, a reţinut că, în virtutea principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ., judecătorul are dreptul de a stabili textul de lege care se circumscrie împrejurărilor de fapt deduse judecăţii, însă nu poate schimba natura actului juridic invocat de reclamant drept izvor al raportului juridic obligaţional.

Or, în speţă, actul juridic pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile îl constituie un contract individual de muncă, iar nu unul de mandat; situaţia de fapt expusă în cererea de chemare în judecată vizează obligaţiile asumate de pârât prin contractul individual de muncă, astfel că reclamanta a indicat corect textele de lege aplicabile răspunderii angajatului faţă de angajator.

De aceea, Tribunalul Timiş a subliniat că, în vederea respectării principiului disponibilităţii, instanţa trebuie să îşi verifice competenţa în limitele învestirii.

Faţă de aceste considerente, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, care instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă, competenţa soluţionării cauzei aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul reclamanta, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă apărut în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A. şi B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.156,56 RON, reprezentând daune materiale; în drept, a invocat dispoziţiile art. 254, 258 şi 259 din Codul Muncii.

Apreciind că, întrucât toate acţiunile sau inacţiunile care i se reproşează pârâtului se plasează în afara perioadei de derulare a raporturilor de muncă şi au fost săvârşite de acesta, nu în calitate de salariat, ci de împuternicit al A. şi B., litigiul nu intră în sfera conflictelor de muncă, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Înalta Curte subliniază că, în prezentarea argumentelor care fundamentează hotărârea de declinare, operaţiunea juridică a interpretării ori cea a calificării pretenţiilor - fără a fi cazul să se statueze, în această etapă, măsura în care Tribunalul Bucureşti a făcut-o în mod corect, căci instanţa de regulator nu se poate erija într-una de recurs - nu poate să prezinte relevanţă, deoarece ea trebuie să rămână subsecventă verificării competenţei, iar aceasta din urmă trebuie stabilită numai în considerarea pretenţiilor părţii reclamante.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 254, 258 şi 259 din Codul Muncii, vizând răspunderea patrimonială a salariatului, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca sa.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii, cererile vizând conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Aşadar, în această materie, legiuitorul a stabilit o competenţă teritorială exclusivă, în favoarea instanţei de la sediul, sau, după caz, domiciliul reclamantului.

În speţă, sediul reclamantei se află în Bucureşti, bd. x.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 decembrie 2017.