Confidentiality allowance labor dispute assigned to Arad Tribunal for lack of territorial jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. au solicitat în contradictoriu cu Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi Ministerul Justiţiei în calitate de pârâţi precum şi cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de chemat în garanţie pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15% ca urmare a deţinerii certificatelor de acces la informaţii clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizaţia lunară brută.

Totodată au solicitat obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti cuvenite pe ultimii trei ani, calculaţi de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială faţă de domiciliul reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

De asemenea, a formulat întâmpinare şi pârâtul DIICOT - Structura Centrală prin care a solicitat respingerea acţiunii.

La rândul său, Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie arătând că faţă de natura cauzei, vizând un litigiu de muncă şi de caracterul personal al contractului de muncă o astfel de cerere apare ca inadmisibilă.

La termenul din 9.06.2017 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ce îl priveşte pe reclamantul Q. cu formarea dosarului de faţă - nr. x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 4219/2017 din data de 9 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, disjuns din dosarul nr. x/2017, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Q. şi pe pârâţii DIICOT, MINISTERUL JUSTIŢIEI şi chematul în garanţie MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în favoarea Tribunalului Arad. Totodată, în temeiul art. 132 alin. 3 C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la instanţa competentă.

În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că prezenta cauză constituie conflict de drepturi în sensul art. 266 Codul muncii şi a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii în considerarea domiciliului reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub numărul x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4351 din 9 octombrie 2017, instanţa, cu opinie majoritară, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa soluţionării acţiunii civile formulate de reclamantul Q. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti; totodată, a constatat ivit conflictul de competenţă între Tribunalului Arad şi Tribunalul Bucureşti, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei soluţii, Tribunalul Arad, cu opinie majoritară, a reţinut, în esenţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, că Tribunalul Bucureşti este competent în soluţionarea cauzei întrucât reclamantul a ales să sesizeze instanţa în raza căreia se află locul său de muncă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speţă, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii introductive este reprezentat de solicitarea reclamantului Q. în contradictoriu cu Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Ministerul Justiţiei în calitate de pârâţi precum şi cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de chemat în garanţie de a se pronunţa o hotărâre prin care să se dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15% ca urmare a deţinerii certificatelor de acces la informaţii clasificate, clasa secrete de stat, nivel strict secret, procent aplicat la indemnizaţia lunară brută, obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti cuvenite pe ultimii trei ani, calculaţi de la data introducerii cererii, actualizate cu rata inflaţiei, plata dobânzii legale,precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15%, derivând din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă exclusivă, respectiv instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În speţă, fiind vorba de o pricină referitoare la litigii de muncă, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu art. 5 pct. II din Legea nr. 76/2002, locul de muncă este definit ca fiind "cadrul în care se desfăşoară o activitate din care se obţine un venit şi în care se materializează raporturile juridice de muncă sau raporturile juridice de serviciu".

Noţiunea juridică de "loc de muncă" în accepţiunea folosită în materia sănătăţii şi securităţii în muncă este definită în Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, la art. 5 lit. k), unde se arată că locul de muncă este locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale anterior evocate care reglementează situaţii privind raporturi de muncă, se reţine că noţiunea de loc de muncă are în vedere localitatea şi unitatea în care salariatul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Faţă de cele anterior expuse, văzând şi art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, la determinarea instanţei competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamantului, care se află în Ineu, jud. Arad, str. x, sau locul efectiv de muncă al acestuia, respectiv sediul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism- Biroul Teritorial Arad.

Or, reclamantul a introdus cererea pe rolul Tribunalului Bucureşti, în circumscripţia teritorială a căruia nu se regăseşte nici domiciliul şi nici locul său efectiv de muncă, iar cum acesta are domiciliul în Ineu, jud. Arad şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Arad, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Arad.

În raport de prevederile legale menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.