Abusive clauses in bank credit contract upheld: variable interest and cross-default terms invalid, appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2659 din 25.08.2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2010 s-a admis acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., s-a constatat caracterul de clauză abuzivă a dispoziţiilor art. 5 (modul de calcul al dobânzii curente după primele 12 luni de derulare a contractului), art. 9 lit. b) şi d) (privitoare la perceperea şi calcularea comisionului de transformare şi a celui de rambursare anticipată) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/2008 şi a dispoziţiilor art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a) alin. (3) (ambele privitoare la modificarea nivelului dobânzii de către bancă), art. 7.4. lit. g) şi h) (cuprinzând două drepturi ale băncii privind declararea scadenţei anticipate) din Condiţiile generale de creditare, dispunându-se derularea în continuare a contractului de credit fără aceste dispoziţii contractuale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Referitor la conţinutul termenului de "dobândă de referinţă variabilă", tribunalul a apreciat că acesta nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare, în examinarea căruia s-au avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 174/2008.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că, la punctul 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare, banca a menţionat că dobânda se poate modifica, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul de creditare, însă noţiunea de "cost al resurselor de creditare", de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

În această situaţie, clauza privind dobânda variabilă şi obligaţiile ce decurg pentru reclamanţi din această clauză, nu pot produce efecte în continuare, deoarece au un caracter abuziv, în lipsa transparenţei privind calculul dobânzii de referinţă, orice modificare a nivelului dobânzii putând fi considerată o modificare unilaterală a contractului.

În ceea ce priveşte noţiunea de "dezechilibru semnificativ" care se cere pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, tribunalul a reţinut că diferenţa de la 510 Euro la 640 Euro poate fi calificată ca un dezechilibru semnificativ pentru reclamanţi.

Prin decizia civilă nr. 94/13.05.2011, pronunţată de Curtea din apel Cluj în dosar nr. x/2010, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei, a fost respins apelul declarat de Societatea C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2659 din 25.08.2010, cu obligarea apelantei la plata sumei de 422,2 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel, către reclamanţii B. şi A.. .

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Cluj a reţinut că pârâta a cesionat contractul de credit către Societatea D. S.R.L. la data de 22.12.2010, conform contractului de cesiune de creanţă nr. x, anterior promovării căii de atac a apelului, situaţie în raport cu care debitorii intimaţi au fost notificaţi de cesionar în cursul lunii decembrie 2010, menţiune ce apare şi în adresa nr. x/1.03.2011 emisă de către unitatea bancară în atenţia intimaţilor - debitori cedaţi, precizându-li-se acestora din urmă că nu mai au calitatea de clienţi ai băncii, iar banca nu mai are calitatea de creditor faţă de ei.

În condiţiile în care cesiunea de creanţă a avut loc la 22.12.2010, apelul declarat de către Societatea E. S.A. la 28.01.2011 - data poştei apare ca aparţinând unei persoane care nu mai are calitate procesuală activă în calea de atac a apelului.

Aşa fiind, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte excepţii invocate.

Prin Decizia nr. 4085 din 13.12.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă, recursul declarat de Societatea C. S.A. a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei instanţei de apel, pentru rejudecarea căii de atac.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a avut în vedere clauza stipulată la pct. 2, pct. 5 din contractul de cesiune de creanţe nr. J 1128/22/12/10 încheiat între recurentă în calitate de cedent şi Societatea D. S.R.L. în calitate de cesionar, situaţie în care pretenţiile litigioase ale debitorilor cedaţi, cesiunea de creanţă nu operează. Această chestiune a fost invocată şi susţinută de către Societatea C. S.A. în faţa instanţei de apel.

Această apărare a pârâtei în apel nu a fost examinată, fiind esenţială soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, avându-se în vedere doar data încheierii contractului de cesiune şi aceea a declarării apelului, motiv pentru care critica recurentei s-a considerat întemeiată.

Prin încheierea contractului de cesiune, cesionarul preia poziţia procesuală a cedentului, aspect asupra căruia instanţa de apel a omis să cerceteze excepţia lipsei calităţii procesuale active şi în contradictoriu cu cesionarul respectiv cu Societatea D. S.R.L., cu toate că s-a pus în discuţie o clauză din contractul de cesiune şi tocmai în considerarea existenţei acestui contract excepţia a fost admisă.

Pe de altă parte, prin admiterea excepţiei calităţii procesuale active în apel, apelanta pârâtă a fost lipsită de posibilitatea de a-şi formula orice apărare în legătură cu contractul de credit, în condiţiile în care prin decizia recurată s-a menţinut hotărârea tribunalului privind derularea în continuare a contractului de credit cu pârâta, în absenţa clauzelor declarate abuzive.

II. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, în apel, Curtea a procedat la citarea cesionarei, Societatea D. S.R.L., care a depus întâmpinare, prin care a relevat că, deşi cesiunea de creanţă a operat, se impune admiterea apelului declarat de către Societatea C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 89/27.06.2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2010, au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale active în apel şi a lipsei interesului în apel, a fost respins apelul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2659 din 25.08.2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Maramureş pe care a menţinut-o în întregime, cu obligarea acesteia să plătească intimaţilor A. şi B. suma de 422,2 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Instanţa de apel a reţinut că, ulterior pronunţării sentintei civile nr. 2659 din 25.08.2010 de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2010, dar înainte de promovarea apelului, expediat prin poştă la data de 28.01.2011, banca - pârâtă, prin notificarea nr. x/05.12.2010, a adus la cunoştinţa intimaţilor-reclamanţi că figurează în evidenţele sale cu un debit acumulat de 3724,76 euro, situaţie în care banca a procedat la declararea exigibilităţii în întregime a debitului.

Ulterior, în temeiul art. 1391 C. civ., banca a procedat la cesionarea creanţei către Societatea D. S.R.L. în cadrul vânzării unui portofoliu de creanţe prin Contractul de cesiune de creanţa nr. x Cesiunea de creanţa a fost notificată reclamanţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 1393 C. civ. prin notificările nr. x/22.12.2010 şi y/13.01.2011 şi a fost înscrisă cesiunea de creanţă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare potrivit avizului nr. x.

În pronunţarea deciziei în apel, instanţa a ţinut seamă de îndrumările date de instanţa supremă şi a avut în vedere notificarea reclamanţilor a cesiunii de creanţă, care a fost comunicată reclamanţilor anterior datei declarării prezentului apel, astfel că ea şi-a produs pe deplin efectele. Că este aşa a rezultat şi din adresa nr. x/1.03.2011 emisă de către unitatea bancară în atenţia intimaţilor - debitori cedaţi - prilej cu care le-a comunicat că nu mai au calitatea de clienţi ai băncii. În atare condiţii Curtea a apreciat că excepţiile invocate de către intimaţi sunt întemeiate.

Curtea a considerat că s-a ajuns în această situaţie, în care interesele intimaţilor, terţi de bună credinţă faţă de contractul de cesiune, au fost prejudiciate în mod evident, atât prin acţiunile băncii, cât şi prin poziţia procesuală oscilantă, susţinută în apel şi în recurs, astfel încât respingerea excepţiilor invocate ar echivala cu validarea culpei acesteia.

Pentru aceste considerente, Curtea a considerat că, apelanta nu poate susţine nici că excepţia lipsei calităţii procesuale active ar trebui respinsă, din perspectiva faptului că răspunde pentru evicţiune, toată această situaţie fiind creată de către bancă şi putând fi uşor evitată, prin aducerea la cunoştinţa cesionarei a situaţiei litigioase a creanţei şi prin înştiinţarea ei cu privire la comunicarea sentinţei atacate şi la posibilitatea de a declara apel.

Cu alte cuvinte, soluţia dată de către Curte nu echivalează cu negarea posibilităţii ca soluţia tribunalului să fie analizată în căile de atac, însă numai în condiţiile prescrise de lege, respectiv de către titulara actuală al creanţei deţinute împotriva intimaţilor, singurul care îşi poate justifica calitatea de susţine motivele de nelegalitate şi netemeinicie.

Or, apelul declarat este formulat în numele băncii, fără ca aceasta să-şi dezvăluie calitatea de mandatar, sau de gerant, iar cesionara nu a înţeles să susţină o astfel de posibilitate, din poziţia procesuală exprimată în cadrul întâmpinării reieşind fără echivoc că apelanta a înţeles să acţioneze în nume şi în interes propriu.

Pentru a aprecia astfel, Curtea a luat act şi de faptul că, în planul dreptului material, efectele cesiunii de creanţă în virtutea cărora are loc preluarea calităţii de creditor de către cesionar, precum şi a tuturor drepturilor aferente acesteia, creanţa rămâne neschimbată păstrându-şi toate garanţiile care o însoţeau.

La întrebarea instanţei, reprezentanta apelantei nu a lămurit de ce ar fi necesară şi, mai ales, s-ar putea realiza o distincţie netă între clauzele contractuale atacate şi cesiunea de creanţă, din moment ce ele sunt intrinsec legate, în contextul în care valoarea creanţei cedate a fost calculată tocmai ca o consecinţă şi prin aplicarea prevăzută de art. 5 din contract şi a art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a) alin. (3) din Condiţiile generale de creditare. Ca atare, în ceea ce priveşte soluţia dată acestor capete de cerere, banca nu are calitate procesuală activă în apel.

Referitor la dispoziţiile art. 9 lit. b) şi d) din contract şi art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale, Curtea a apreciat că, nu se poate trece peste excepţia lipsei de interes în susţinerea căii de atac, având în vedere situaţia actuală a contractului, ceea ce face exclusă posibilitatea invocării lor, în condiţiile în care creditul a fost declarat scadent anticipat. Aşa fiind, este imposibilă perceperea unor comisioane ce presupun, în mod necesar, derularea în continuare a acestuia, în condiţiile convenite iniţial.

Drept consecinţă, s-a apreciat că apelanta nu este în măsură să justifice care ar fi folosul practic pe care l-ar obţine prin eventuala reformare a soluţiei date la fond cu privire la aceste capete de cerere.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2718 din 19.09.2013, recursul declarat de S.C. C. S.A. a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În esenţă s-a reţinut că în mod greşit au fost respinse cererile de abţinere formulate de membrii completului ce au pronunţat decizia din apel în primul ciclu procesual, aceeaşi judecatori ajungând să soluţioneze cauza în temeiul aceleaşi excepţii şi în al doilea ciclu procesual în apel. Aşa fiind, nu au mai fost analizate celelalte critici ale recurentei - pârâte.

III. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 162/05.05.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Cluj, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2659 din 25.08.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Maramureş, pe care a păstrat-o în întregime.

Curtea a analizat şi a constatat că acţiunea reclamanţilor nu este prematură în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) din acelaşi cod în considerarea înscrisurilor care au reflectat corespondenţa dintre părţi cu privire la aspecte ce fac obiectul prezentului litigiu, în sensul că reclamanţii au făcut dovada că, anterior promovării acţiunii, s-au adresat, la data de 06.08.2009, şi prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.

Invocarea soluţiei pronunţate în cauza 650/112/2011 a Curţii de apel Cluj nu poate avea valenţele dorite întrucât în cauză instanţa de control judiciar a stabilit natura litigiului în raport cu obiectul cererii şi maniera de formulare a pretenţiilor şi nu necesitatea parcurgerii procedurii în regim de norme imperative.

Pe fondul cauzei, Curtea a analizat, pe larg, criticile formulate de apelantă raportate la dispoziţiile legale naţionale şi europene invocate de apelantă şi potrivit cărora a făcut o judicioasă analiză reţinută în considerentele deciziei privind cererea reclamanţilor referitoare la clauzele contractuale abuzive şi care nu privesc în integralitatea lor clauzele contractuale.

Astfel, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al art. 9 lit. b) şi d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiată de reclamanţi cu banca, în examinarea cărora a avut în vedere, printre altele, momentul încheierii contractului de credit, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, şi a cărui analizare s-a făcut în contextul dispoziţiilor legale europene şi celor prevăzute de legislaţia internă românească. Referitor la clauza 2.11 lit. a) a treia teză din contractul părţilor.

Referitor la intimata D., se evidenţiază că apelanta însăşi a apreciat că a operat clauza de la punctul 2.5 din convenţia încheiată la data de 22.12.2010, după pronunţarea sentinţei apelate care se bucura de caracter executoriu conform art. 7208 C. proc. civ., astfel că nu puteau fi transmise drepturi pe care pârâta le-a pierdut şi nu se putea executa o obligaţie care nu mai exista.

Prin decizia nr. 541/18.02.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanţi, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte fondul criticilor dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa supremă le-a considerat întemeiate, iar clauzele contractuale invocate de reclamanţi au fost examinate împreună dat fiind strânsa legătură dintre acestea şi pentru asigurarea unei judecăţi unitare a cauzei, expunându-se considerentele care au determinat soluţia pronunţată în recurs, în rejudecare.

În analizarea clauzelor contractuale a căror anulare s-a cerut de către reclamanţi, instanţa supremă a avut în vedere dispoziţiile din Legea nr. 193/2000 prevăzute la art. 1 alin. (1) şi alin. (3) al aceluiaşi articol, precum şi art. 4 din aceeaşi lege, a cărui verificare impunea administrarea unui probatoriu corespunzător, adecvat.

S-a apreciat că instanţa anterioară nu a administrat probe pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului şi, în al doilea rând, dacă în cauză se impunea efectuarea şi a altor probatorii, care nu pot fi efectuate în recurs. Sub acest din urmă aspect, instanţa supremă a constatat că instanţa anterioară s-a mărginit în a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu l-a fundamentat, în condiţiile în care acesta reprezintă din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată conduce la concluzia unui dezechilibru contractual, a cărei constatare nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, în cauză nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză. Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului; după stabilirea obiectului contractului (cu toate elementele lui constitutive date de natura acestui tip de contract), instanţa este obligată să stabilească dacă ceea ce reclamanţii au numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni.

În ce priveşte dezechilibrul semnificativ, pentru a fi caracterizat se impune verificarea acelor drepturi şi obligaţii, între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor; adică caracterizarea dezechilibrului are loc prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Această analiză comparativă ar fi trebuit să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 65.000 euro - ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 de luni. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuia să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii corelative a recurentei fără de obligaţiile acestora de a achita comisionul conform clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem, legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est lucrum.

De asemenea, noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă a unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele B.N.R. ce reglementează desfăşurarea activităţii bancare.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, conform reglementărilor cuprinse în dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

În continuare, instanţa de recurs a definit şi argumentat modul în care sunt administrate aceste riscuri în activitatea bancară, ce se regăsesc ulterior în preţul creditului. Aceasta întrucât, banca percepe pentru administrarea acestor categorii de risc, un comision de risc, care în activitatea bancară este vitală, aşa încât acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - pentru care nu există experţi autorizaţi, se impunea obligarea judecătorului învestit cu soluţionarea unei asemenea speţe să solicite un punct de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de casare a pus în vedere instanţei de apel să cerceteze conţinutul clauzelor a căror anulare se cere şi din perspectiva caracterului transparent, adică, dacă ele sunt clare şi inteligibile, pentru a căror înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Totodată, instanţa de recurs a îndrumat instanţa de apel în rejudecare să aibă, în vedere în analizarea obligaţiei de transparenţă, modul în care sunt redactate clauzele contractuale, respectiv într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, adică să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile; de asemenea, a evidenţiat ca analizarea obligaţiei de transparenţă să nu fie absolutizată, ceea ce înseamnă o examinare obiectivă şi în concordanţă cu clauzele contractuale, de aşa manieră încât, banca să nu se transforme în avocatul consumatorului şi nici să fie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

De asemenea, în fond, după casare, s-a pus în vedere ca instanţa să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

IV. Al patrulea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 593 din 9 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2010, a fost respins apelul pârâtei.

Pentru stabilirea existenţei unui dezechilibru contractual semnificativ din perspectiva riscurilor în contractele bancare, conform îndrumărilor instanţei supreme, Curtea a dispus efectuarea unei lucrări de specialitate, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ., în domeniul riscurilor în contractele bancare, de către un specialist în acest domeniu. Astfel, au fost încuviinţate obiectivele cerute de apelanta - pârâtă şi au fost întreprinse mai multe demersuri pentru numirea unui specialist în domeniu, în final, fiind desemnat în cauză domnul profesor universitar doctor F.. În plus, Curtea a mai încuviinţat proba cu interogatoriul reclamanţilor.

Instanţa de apel a avut în vedere în analizarea clauzelor abuzive pretinse de reclamanţi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte condiţiile condiţiile minimale, respectiv: să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei - credinţe şi în detrimentul consumatorului, respectiv să nu respecte criteriile de transparenţă şi inteligibilitate.

Astfel, interpretarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de către comerciant. Aceste dispoziţii au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce priveşte regimul juridic sancţionator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin înserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului şi având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancţiunile instituite de lege sunt plasate atât în sfera de răspunderii civile, cât şi în cea contravenţională sau chiar penală a comerciantului. Legiuitorul recunoaşte prin aceste dispoziţii existenţa unui principiu al echilibrului în relaţiile contractuale, care este un regim de excepţie, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori.

Instanţa de apel a apreciat că legiuitorul a înţeles să răstoarne sarcina probei, stabilind că aceasta incumbă comerciantului, care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, în ipoteza în care consumatorul pretinde că o clauză nu a fost negociată, invocând aplicarea sancţiunilor legale, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei, se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, după cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000. În expunerea raţionamentului logico - juridic al instanţei de apel privind criteriul transparenţei, s-a arătat că, pentru evaluarea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale, se are în vedere un criteriu obiectiv, prin raportare la tipul consumatorului cu educaţie şi grad de cunoaştere mediu, întrucât se impune ca orice consumator să aibă posibilitatea de a-şi forma un punct de vedere corect cu privire la existenţa şi conţinutul unei clauze. În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, care obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect şi precis, consumatorii, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, aşa încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Instanţa de apel a analizat şi expus modul în care a fost respectată condiţia transparenţei, statuând sub acest aspect contrariul, întrucât, din clauzele contractuale vizând preţul creditului, respectiv dobânda anuală şi spezele contractuale (împărţite în două secţiuni, Condiţii generale şi Condiţii speciale), clauze a căror aplicare nu putea fi decelată nici de profesionişti, cu atât mai puţin de către consumatori, nu se putea determina care va fi costul acordării creditului pe durata derulării convenţiei peste termenul iniţial de un an. Cu atât mai puţin se putea afirma că aceste clauze ar putea fi calificate ca fiind clare şi previzibile.

S-a apreciat că, spezele percepute sunt reglementate în cuprinsul părţii speciale a contractului şi clauza de referire trimite la definiţia spezelor şi la clauza contractuală din partea generală, care reglementează vocaţia pârâtei de a primi în schimbul activităţii desfăşurată respectivul preţ, însă această structurare a conţinutului nu înlătură obligaţia de respectare a prevederilor legale cu privire la conţinut.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că termenul de "dobândă de referinţă variabilă" nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare, aşa încât Curtea a notat că trimiterea la clauza care cuprinde sintagma " în funcţie de costul resurselor de creditare" nu conduce la elucidarea limitelor obligaţiilor.

Instanţa de apel a constatat că această clauză analizată ignoră şi standardele impuse de O.U.G. nr. 174/2008, întrucât formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuia indicată expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare şi să fie raportată la fluctuaţiile unor indicii de referinţă verificabili, menţionaţi în contract. Din examinarea clauzei sub acest aspect, instanţa anterioară a statuat că nu respectă textul de lege indicat, respectiv obligaţia de a include în cuprinsul contractului de împrumut valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă şi/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar nivelul costurilor resurselor de creditare.

În continuare, instanţa de apel a examinat punctul 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare, statuând că aceasta cuprinde menţiunea că dobânda se poate modifica, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul de creditare, însă noţiunea de "cost al resurselor de creditare", de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definită, ceea ce face imposibilă pentru împrumutat orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă. Determinarea în aceste condiţii a costului total al creditului pentru consumator, care să includă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, a costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, apare ca fiind iluzorie.

Exigenţele legale amintite anterior nu au fost respectate apelanta arătând că dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractul de credit este dobânda de referinţă practicată de bancă, fiind de asemenea stipulat că dobânda de referinţă administrată se afişează la sediile C.., iar dobânda de referinţă variabilă a băncii se stabileşte în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii, ceea ce conduce la concluzia inexistenţei negocierii impuse de lege în asemenea contracte.

Consumatorul, reclamanţii din prezenta cauză, ar fi trebuit să cunoască potrivit apelantei şi faptul că pentru costul resurselor de creditare trebuie identificate următoarele elemente: indicele de referinţă ROBOR, acest indice este influenţat de gradul de lichiditate de pe piaţa interbancară şi este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de Banca Naţională a României; costul cu rezerva minima obligatorie care este calculată ca procent din pasivele băncii; costurile de lichidate, element menit să acopere diferenţa de scadenţă între creditele pe termen lung acordate clienţilor şi scadenţa pe termen scurt a surselor de finanţare corespondente.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, instanţa de apel a reţinut că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, au avut un caracter preformulat, astfel încât pârâtei apelante îi revenea obligaţia de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, însă, în cauză apelanta nu a făcut dovada unei asemenea probe.

Pârâta a arătat că actul juridic este un contract negociat în sensul că elementele acestuia, precum preţul, durata, perioada de rambursare şi posibilitatea reeşalonării au fost negociate, clauze cuprinse în Condiţiile speciale ale contractului, componentă contractuală supusă negocierii.

Această teză a fost respinsă de către instanţa de apel în considerarea faptului că o eventuală negociere a costului total al creditului nu a fost probată, iar negocierea duratei contractului, a perioadei de rambursare şi a posibilităţii reeşalonării nu echivalează cu o negociere a clauzelor reclamate ca fiind abuzive. Împrejurarea că s-a pus la dispoziţia reclamanţilor o ofertă de credit şi a fost încheiat contractul de credit nu reprezintă o dovadă a negocierii clauzelor contractuale.

Aserţiunile apelantei referitoare la împrejurarea că simpla încheiere anterioară a altor convenţii de împrumut cu alte unităţi bancare au dispensat-o de negociere sau au înlocuit acest demers au fost respinse de către instanţa de apel întrucât, contrar celor susţinute de apelantă, necesitatea încheierii unor convenţii în condiţii nefavorabile a avut loc tocmai pentru a încerca îndeplinirea obligaţiilor decurgând din convenţia în litigiu.

Instanţa de apel a concluzionat că împrejurarea că părţile au negociat şi stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezenta cauză ar fi fost negociate. Necesitatea negocierii trebuia să privească fiecare clauză în parte, iar faptul că anumite clauze ale contractului au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii şi restul clauzelor, întrucât caracterul negociat al clauzelor se impunea a fi respectat pentru fiecare clauză în parte. Mai mult, nu prezintă relevanţă nici faptul că reclamanţii nu şi-au exprimat nemulţumirea faţă de conţinutul unora dintre clauze cu ocazia încheierii contractului, câtă vreme nu s-a probat de către profesionist faptul că eventualele obiecţiuni ale reclamanţilor ar fi putut influenţa modul de redactare al clauzelor cu privire la care au fost ridicate.

În acelaşi timp, deşi real faptul că reclamanţii, în calitatea lor de consumatori, au avut posibilitatea de a studia ofertele diferitelor instituţii de credit privitoare la tipurile de contract de credit propuse de acestea şi de a opta pentru una dintre aceste oferte, această împrejurare nu echivalează cu faptul negocierii contractului de credit încheiat în final de către consumatori. Posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituţie de credit sau de a renunţa la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract întrucât libertatea de a decide încheierea unui contract de credit şi de a opta pentru persoana partenerului contractual nu are aceeaşi semnificaţie cu luarea unei decizii în ce priveşte conţinutul clauzelor contractuale.

S-a mai constatat că pârâta nu a dovedit faptul că ar fi negociat cu consumatorul clauzele contractuale pretins abuzive, simplul fapt că respectivul consumator a avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi că ar fi putut renunţa la încheierea contractului refuzând oferta băncii, rămân lipsite de relevanţă, prin prisma considerentelor anterior expuse.

În ceea ce priveşte clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente, conţinutul termenului de în funcţie de costul resurselor de creditare nu este lămurit în contractul de credit bancar şi nici în anexa la acest contract, denumit condiţii generale de creditare. Motivul modificării prevăzut în contract nu poate fi încadrat în noţiunea de motiv întemeiat în sensul legii. Potrivit acestor norme, motivul trebuie să reprezinte o situaţie clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a şti de la început, că dacă se va produce, consecinţa va fi aceea a majorării dobânzii. Or, în prezenta cauză nu se poate reţine că putea fi prevăzut de către client costul viitor al resurselor de creditare cât timp nici banca nu a fost în măsură să estimeze acest cost şi a recurs la această formulă.

Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, să fie determinat, astfel încât în situaţii litigioase, judecătorul să poată verifica dacă condiţia s-a îndeplinit. În esenţă, clauza contractuală trebuia să fie caracterizată prin predictibilitate, iar caracterul predictibil al acestei condiţii de modificare nu exista nici pentru bancă întrucât nu cunoştea nivelul costurilor.

S-a considerat că, motivul schimbării costului resurselor de creditare nu numai că nu poate fi verificat, dar are şi un important conţinut subiectiv şi arbitrar, în condiţiile în care o "schimbare" poate fi apreciată diferit de o persoană sau o instituţie ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană, precum şi de judecător.

Interpretarea clauzelor contractuale se realizează în favoarea consumatorului, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale. Prima instanţă a evidenţiat însă că prin necircumstanţierea, în nici un mod, a ceea ce se înţelege prin costul resurselor de creditare, se creează un dezechilibru cert şi împovărător în detrimentul reclamanţilor-împrumutaţi, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start şansa previzibilităţii asupra consecinţelor contractului în care sunt parte. Prima instanţă a exemplificat dezechilibrul semnificativ prin diferenţa semnificativă dintre rata lunară iniţială şi cea stabilită ulterior.

În ce priveşte cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, Curtea a statuat că echilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Cu toate acestea, elementele cantitative, cuantificabile pot oferi indicii semnificative ale dezechilibrului ce poate fi creat prin conduita unilaterală a băncii; prin simpla comparare a graficelor de rambursare depuse la dosar a rezultat o diferenţă de cost total al creditului de 32.146,06 euro. Or, la valoarea creditului de 64.065 euro o asemenea augumentare a costului creditului de peste 50% pe lângă costul iniţial al creditului este de natură să dezechilibreze semnificativ echilibrul contractual.

Pe de altă parte nici nu au fost individualizate costurile suplimentare generate de riscurile la care ar fi fost expusă banca. Din această perspectivă şi în raport de natura exclusiv teoretică a lucrării de specialitate, concluziile acesteia au fost înlăturate de către instanţa de apel, întrucât nu există nici un fel de calcule ori de explicaţii cu caracter tehnic şi ştiinţific care să susţină aserţiunile teoretice ale specialistului în materia riscurilor bancare.

În opinia Curţii, dezechilibrul semnificativ trebuia exclus tocmai din perspectiva particularităţilor concrete ale contractului de credit pus în discuţie şi prin referire la costurile suportate de consumator în raport de contraprestaţia băncii.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condiţiile contractuale convenite iniţial trebuie să specifice în mod expres şi explicit situaţiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o asemenea situaţie consumatorul îşi poate exprima într-un mod liber consimţământul la încheierea contractului, având reprezentarea clară a modului în care contractul va fi executat şi a modului în care acesta poate fi modificat pe parcursul executării sale. În ipoteza în care clauzele contractuale sunt clar definite de la început, prin chiar contractul semnat de părţi, situaţiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la modificarea contractului, instanţa de judecată, ce ar fi învestită cu un eventual litigiu decurgând din modul în care profesionistul a procedat la modificarea clauzelor contractuale, poate examina caracterul just al motivelor avute în vedere de către profesionist, respectiv dacă aceste motive se circumscriu celor acceptate de către consumator prin semnarea contractului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. În acord cu aceste dispoziţii legale, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privinţa acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului său şi oricăror terţi, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligaţie a profesionistului, de menţionare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă, după cum a menţionat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea Matei şi Matei împotriva S.C. G. S.A..

Contrar acestei accepţiuni largi a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului, noţiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Având în vedere scopul Directivei menţionate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul asigurării protecţiei care trebuie garantată consumatorului, orice excepţii de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate într-o manieră strictă. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menţionată, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect" şi "preţ" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepţiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Dacă criteriile de definire a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului în sensul art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în materia reglementării clauzelor abuzive, se impun a fi verificate criteriile proprii, cu care instanţa poate opera în examinarea unor clauze pretins abuzive în materia reglementată de Legea nr. 193/2000. În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că în Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în accepţiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, instanţa de apel a concluzionat că nu se poate face o evaluare exactă din punct de vedere juridic a obligaţiei de achitare a comisioanelor în condiţiile în care nici comisionul de transfomare nici cel de rambursare anticipată, nu au fost definite prin contract. În aceste condiţii, instanţa de apel conchide că este imposibil de stabilit într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă.

De asemenea, instanţa de apel a observat că, în condiţiile generale şi în condiţiile speciale ale contractului de credit în litigiu, comisioanele respective nu au fost definite, fiind menţionate, doar cu privire la unele dintre ele, cuantumul şi modul de calcul şi plată a acestora.

Instanţa de apel a constatat că nu este îndeplinită obligaţia transparenţei clauzelor contractuale, care impune o definire riguroasă a comisioanelor şi cheltuielile stabilite în sarcina consumatorului, precum şi toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractate. În cauză s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii unor asemenea comisioane, fie şi într-o manieră generică, omisiune ce îi este imputabilă pârâtei.

Instanţa de apel a apreciat că respectivele prevederi contractuale nu sunt redactate într-o modalitate clară şi uşor de înţeles, întrucât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, situaţie în raport cu care nu se poate cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Toate aceste menţiuni, opinează instanţa de apel, se circumstanţiază obligaţiei profesionistului de informare a consumatorului reglementată de dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului, căruia legiuitorul îi oferă facilităţi de aşa manieră încât acesta să fie informat corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; astfel decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lui, precum şi de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

Referitor la clauza atacată de reclamanţi, respectiv cea înserată la art. 7.4. lit. g) şi h) din Conditiile generale - clauza cross default - instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că această clauză îi creează pârâtei un drept potrivit exclusiv şi discreţionar, de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului chiar şi în condiţiile în care obligaţiile asumate de împrumutaţi prin contractul analizat în prezenta cauză sunt îndeplinite, doar cu condiţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin alte contracte. Această clauză înlătură echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorilor, neavând nicio justificare obiectivă; în acest sens, Curtea a invocat ca jurisprudenţă decizia nr. 686/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva celei din urmă decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii.

În motivare, a arătat că limitele casării au fost respectate de instanţa de apel, în rejudecare fiind administrată proba cu interogatoriul reclamanţilor intimaţi, precum şi proba cu expertiză tehnică de specialitate, în analiza riscului bancar într-un contract de credit în general şi în contractul de credit analizat, în special.

Cu toate acestea, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală făcând o interpretare şi aplicare greşită atât a legii, cât şi a practicii Curţii Europene de Justiţie incidente în cauză. Mai mult, întrumările deciziei de casare nu au fost respectate în analiza în concret a clauzelor pretins a fi abuzive, prevederile art. 315 din vechiul C. proc. civ. fiind astfel încălcate.

În drept, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat două categorii de argumente: unele cu privire la analiza caracterului transparent al clauzelor abuzive şi altele vizând modul greşit în care instanţa anterioară a constatat că dobânda şi comisioanele creează dezechilibru semnificativ şi că nu au fost negociate.

Sub primul aspect privitor la analiza caracterului transparent al clauzelor analizate, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Legii nr. 193/2000 şi a practicii Curţii Europene de Justiţie, în opinia sa atât modul de calcul al dobânzii variabile cât şi comisioanele fiind exprimate într-o manieră clară şi uşor de înţeles, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat legea cu privire la clauzele contractuale contestate de reclamanţi, în sensul că nu există niciun criteriu în funcţie de care variază o dobândă variabilă, nimeni şi niciodată nu poate cunoaşte care sunt elementele faţă de care se calculează elementul variabil. Aplicarea raţionamentului expus de instanţa de apel ar însemna ca orice mod de calcul al dobânzii variabile să fie calificat abuziv, întrucât nu se poate cunoaşte niciun criteriu de variaţie şi nu se poate aprecia care sunt elementele cale le influenţează şi mai ales că nu se poate anticipa.

Dacă instanţa de apel ar fi făcut analiza contestatelor clauze contractuale din perspectiva unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, prin analizarea întregului probatoriu administrat în cauză, ar fi putut să determine că, în prezenta cauză, consumatorul a avut posibilitatea să facă o evaluarea corectă a consecinţelor economice potenţial semnificative, aşa cum a sugerat Curtea de la Luxembourg la pct. 74 în C-26/13 KASLER vs. OTP BANK S.A..

În sensul celor arătate, opinează recurenta, un consumator suficient de atent ar fi putut face, fără dubiu şi o apreciere a consecinţelor economice atât în ceea ce priveşte dobânda, cât şi în ce priveşte comsioanele criticate în considerarea faptului că la momentul acordării creditului dobânda variabilă era de 8,2 % la care se adaugă marja fixă de 1,5 pp din contract, rezultă o dobândă de 10,4 % evident mai mare decât cea din primul an, iar comisioanele erau în concret şi în mod clar menţionate.

Recurenta reproşează instanţei anterioare aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte legea protecţiei consumatorilor în sensul că această lege obligă agenţii economici la transparenţă în relaţia cu consumatorilor şi nu la detalierea costurilor şi raţiunii perceperii acestora în cuprinsul contractelor. În legătură cu obligaţia de transparenţă, recurenta citează din considerentele deciziei de casare, potrivit căreia s-a făcut practic o dezlegare a chestiunii de drept constând în modul în care trebuie făcută şi analizată obligaţia de transparenţă într-un contract.

Aşadar, ar fi că interpretarea înţelesului noţiunii de "clar şi inteligibil" s-a făcut exclusiv în raport de conţinutul unei anumite clauze, iar Curtea nu a făcut astfel o interpretare sui generis în acest sens, ci o interpretare intuitu clauză şi intuitu act. În concret, clauza faţă de care Curtea Europeană a făcut interpretarea noţiunii de înţeles clar şi inteligibil în Cauza C-26/13 se referea la plata ratei de credit la valoarea în forinţi maghiari la cursul de schimb la vânzare al monedei, practicat de bancă. Ipoteza analizată de instanţa de apel viza însă o cu totul altă situaţie decât cea din prezentul dosar, în care clauza analizată prevede un mod de calcul al dobânzii variabile care se face în raport de dobânda de referinţă a băncii C. S.A., iar în ceea ce priveşte comisioanele, arată o descriere, o detaliere, a denumirii acestor comisioane, denumire care reflectă însăşi contraprestaţia băncii, raţiunea pentru care acestea sunt percepute.

Se subliniază faptul că, în evocata hotărâre dată în cauza C-26/13 la punctul 74, CJE a arătat că analiza în concret aparţine instanţei naţionale care va face raportat la "consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat", stabilind în ce măsură acest consumator şi în aceste condiţii, poate "să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative".

Recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa anterioară a analizat clauza vizând dobânda variabilă, apreciind că instanţa de apel nu a avut în vedere decizia de casare, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., motivarea deciziei date în apel fiind în opoziţie cu dezlegarea dată de decizia de casare asupra obligaţiei de transparenţă în contractele cu consumatorii, reflectând o absolutizare a obligaţiei de transparenţă. În acest context, recurenta a mai arătat că nicio lege nu prevede obligaţia consumatorului de a explica clienţilor săi raţiunile economice sau tehnice pentru care se stabileşte un anumit preţ, ci impun ca modul în care este prevăzut preţul în contract să fie clar şi inteligibil pentru ca aceştia să cunoască existenţa şi întinderea obligaţiei care şi-o asumă; o conduită atentă din partea consumatorului la momentul încheierii contractului ar fi putut duce cu uşurinţă la o bună înţelegere a conţinutului clauzelor privind nivelul dobânzii după primul an, comisionul de transformare şi cel de rambursare anticipată, dar şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiilor asumate faţă bancă în raport de expunerea faţă de aceeaşi bancă, indică art. 7.4 lit. h) din Condiţiile generale de credit.

Sub cel de al doilea aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod greşit că dobânda şi comisioanele creează un dezechilibru semnificativ şi că nu au fost negociate.

În privinţa condiţiei dezechilibrului contractual, recurenta a apreciat că soluţia din apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că s-a considerat îndeplinirea acestei condiţii prin argumente contrare/opuse celor stabilite de instanţă supremă. Cu toate că prin decizia de casare s-a stabilit că aprecierea dezechilibrului nu trebuie făcută printr-o analiză, pur economică, prin raportare la profitul băncii, instanţa de apel tocmai asta a făcut, comparând valoarea creditului cu valoarea dobânzii la care ar fi fost îndreptăţită banca pe toată perioada de creditare, analizând practic profitul pe care banca îl obţine. Mai mult decât atât, deşi în aceeaşi decizie de casare se menţionează expres că analiza dezechilibrului se face totdeauna in rem şi prin analiza fiecărui caz în parte şi printr-o apreciere globală a drepturilor şi obligaţiilor fiecărei părţi, în cauză, instanţa de apel a omis în totalitate un aspect extrem de important, faptul că împrumutaţii au fost decăzuţi din beneficiul termenului, creanţa fiind cesionată şi executarea silită pornită, respectiv a fost executat imobilul adus în garanţie.

Într-o atare situaţie dobânda contractuală a produs efecte limitate (numai până la declararea scadenţei anticipate), comisionul de transformare şi cel de rambursare anticipată nu au produs niciodată efecte şi nici nu vor produce, creditul fiind declarat scadent anticipat; la fel şi clauza de la art. 7.4 lit. h) privind declararea scadenţei anticipate. În acest context şi în deplin acord cu îndrumările deciziei de casare, dezechilibrului contractual trebuia analizat la efectele pe care clauzele criticate de intimaţi le-au produs, întrucât debitorul a fost decăzut din beneficiul termenului şi creditul a fost declarat scadent anticipat.

În consecinţă, comparaţia făcută de instanţa de apel între valoarea creditului şi suma totală a dobânzii datorate pe toată perioada de creditare este total eronată, întrucât, aşa cum a arătat, dobânda a fost calculată numai timp de doi ani de zile, banca fiind în situaţia în care nu şi-a recuperat şi nici nu mai putea recupera suma aferentă creditului. În situaţia dată, banca este în postura în care nu-şi poate recupera nici costurile pe care le-a făcut pentru a obţine de pe piaţa interbancară a sumei împrumutate intimaţilor, cu atât mai puţin propriul său profit, scopul pentru care a intrat în acest raport juridic.

Faţă de cele învederate, recurenta - pârâtă a mai susţinut că, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu atât mai puţin contrar bunei credinţe. O conduită lipsită de bună credinţă poate fi constatată, dimpotrivă în sarcina împrumutatului care, deşi i s-a pus la dispoziţie întreaga sumă, nu şi-a respectat obligaţiile asumate şi, în plus, invocă şi nelegalitatea costurilor contractului, cu consecinţa lipsirii de cauză a acestuia.

Pentru a putea verifica existenţa unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, instanţa trebuia să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat. În cadrul contractelor de credit, analiza comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a percepe un cost, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia reclamantului o sumă de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul reclamantului de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani împrumutată.

Analiza ansamblului prevederilor contractuale ar fi condus instanţa la concluzia că nu există un dezechilibru între prestaţiile părţilor şi că, dimpotrivă, eliminarea clauzelor referitoare la dobândă şi la comisioane ar crea un dezechilibru contractual, exclusiv în defavoarea Băncii. Pentru niciunul din cele două comisioane criticate de intimaţi contraprestaţia nici nu lipseşte şi nici nu este extrem de redusă. Comisionul de transformare şi de rambursare anticipată sunt percepute, aşa cum însăşi denumirea sugerează, pentru operaţiunile de transformare a creditului şi pentru rambursarea anticipată a creditului.

În ceea ce priveşte clauza de art. 7.4. lit. g) şi h), instanţa de apel în mod nelegal a stabilit caracterul abuziv al acestora. Aceste clauze au natura juridică a unui pact comisoriu înserat în contract prin acordul de voinţă al părţilor, şi nici instanţa, nici legiuitorul nu pot interveni în sensul modificării cadrului contractual stabilit de părţi.

Părţile de comun acord au stabilit că ori de câte ori împrumutaţii vor manifesta o atitudine culpabilă în relaţia cu banca, atitudine care generează o expunere a acestora globală faţă de acelaşi creditor - banca, aceasta din urmă are posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului.

În ceea ce priveşte negocierea, reclamantul a renunţat la acest drept prin aceea că a acceptat clauzele contractului pe care, aşa cum a declarat în contract le-a înţeles întru-totul şi a declarat că le accepte în întregime, contrar celor reţinute în considerentele deciziei atacate.

Negocierea dobânzii nu trebuie înţeleasă în sensul restrictiv propus de recurenţi, limitată strict la determinarea cuantumului dobânzii, ci într-un sens mai larg care include posibilitatea conferită consumatorului de a opta pentru dobândă.

Analizând susţinerile recurentei încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din examinarea considerentelor expuse în decizia atacată, rezultă că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă, corectă şi cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg în limitele statornicite de art. 315 C. proc. civ., cu respectarea rigorilor impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) din acelaşi cod.

Analiza criticilor recurentei subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. presupune cu prioritate verificarea limitelor şi îndrumărilor stabilite de instanţa de casare în ciclul procesual anterior pentru a se putea concluziona dacă acestea au fost repectate de instanţa de rejudecare. Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd obligativitatea hotărârilor instanţei de control judiciar cu privire la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe, starea de fapt a procesului urmând să fie stabilită de instanţa de trimitere, care poate să ajungă la aceeaşi concluzie ca în ciclul procesual anterior sau la altă concluzie.

În cauză, instanţa de casare a făcut o analiză a criteriilor generale în conformitate cu care urma să se cerceteze caracterul abuziv al clauzelor contestate prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, stabilind totodată necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar complex pentru verificarea unor aspecte. În considerarea cerinţelor legale, instanţa de recurs a impus analiza în concret a caracterului transparent, negociat şi a eventualului dezechilibru ce ar fi fost creat contrar bunei-credinţe în defavoarea consumatorului.

În contextul primelor critici din recurs privitoare la analiza criteriului transparenţei clauzelor, Înalta Curte constată că decizia de casare a îndrumat instanţa de apel, în rejudecare, să cerceteze conţinutul clauzelor a căror anulare se cere şi din perspectiva acestui caracter, respectiv dacă ele sunt clare, fără echivoc, iar pentru înţelegerea lor nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. S-a reamintit că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile. S-a subliniat totodată că obligaţia de transparenţă nu trebuie absolutizată, nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorului cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Referitor la susţineri recurentei proivind nerespectarea deciziei de casare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate deoarece instanţa de apel a respectat întocmai decizia de îndrumare, analizând punctual clauzele contractuale abuzive conform dispoziţiilor legale în materia protecţiei consumatorului cu evidenţierea concluziilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materia constatării clauzelor abuzive. În realitate, recurenta neagă lipsa transparenţei clauzelor din perspectiva unui consumator atent şi avizat, dar nu reuşeşte să ilustreze în concret caracterului clar al mecanismului de calcul a dobânzii curente după primul an de derulare a contractului sau al celui de modificare unilaterală a dobânzilor, ceea ce echivalează întreaga argumentare sub acest aspect cu simple afirmaţii lipsite de un suport logico - juridic din punct de vedere al nelegalităţii deciziei recurate.

Obligaţia de transparenţă este conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului şi presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului pe care îl încheie. Termenii clauzelor propuse de profesionist consumatorului trebuie să fie redactaţi într-o manieră clară şi comprehensibilă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Aceasta, printre altele, presupune obligaţia profesionistului de a respecta formalismul informativ, impus deopotrivă de legislaţia în materia consumatorului, de a nu utiliza termeni juridici care implică un grad de cultură juridică şi economico-financiară diferit de cel comun aşteptat, adică neutilizarea unor termeni strict de specialitate economico - juridice, făcând excepţie evident situaţia în care aceştia cuprind şi explicaţii pe înţelesul consumatorilor.

Este adevărat că lipsa transparenţei nu atrage automat calificarea unei clauze netransparente ca fiind abuzivă, dar constituie o circumstanţă importantă în evaluarea globală a caracterului abuziv al unei clauze, alături de celelalte aspecte ce trebuie identificate în mod cumulativ.

Limbajul clar şi inteligibil are în vedere nu numai exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, ci şi posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce îi priveşte.

În cauză, Înalta Curte constată că terminologia folosită în cuprinsul contractului de credit analizat nu este definită şi explicată astfel încât împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii curente variabile sau la motivele pentru care s-ar impune modificarea de către bancă a procentului de dobândă variabilă.

În aceste condiţii, pornind de la utilizarea în clauzele contestate a noţiunilor privind "dobânda de referinţă a băncii" şi "costul resurselor de creditare", instanţele au apreciat în mod judicios că acestea pun consumatorul în faţa imposibilităţii determinării costurilor ce urmau a fi suportate pe durata derulării convenţiei peste termenul iniţial de un an. Argumentarea instanţei de rejudecare nu impunea băncii să ofere clienţilor săi explicaţii ce ţin de raţiuni economice sau tehnice pentru stabilirea preţului iniţial al contractului de credit, ci doar să ofere consumatorului, prin intermediul unor clauze clare chiar în cuprinsul convenţiei, lămuriri cu privire la terminologia oferită şi la consecinţele economice pe termen lung. Instanţa nu a negat posibilitatea includerii în contract a unei dobânzi variabile (de altfel permisă de dispoziţiile Anexei 1 alin. (1) lit. a) la Legea nr. 193/2000), ci a subliniat exigenţa ca variaţia ratei dobânzii să fie independentă de voinţa a furnizorului de servicii financiare şi să fie raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

De aceea, susţinerile recurentei cu privire la diligenţa şi prudenţa de care trebuia să o dea consumatorul - consumator mediu normal informat şi suficient de atent şi avizat - care ar fi putut conduce la o apreciere a consecinţelor economice pe termen lung ale clauzelor contestate nu pot fi primite. De altfel, toate explicaţiile ulterioare privitoare la conţinutul acestor termeni, furnizate de recurentă în cursul judecăţii, cu un profund caracter tehnic, economic şi juridic, ilustrează faptul că modalitatea de calcul a dobânzii variabile şi situaţiile de modificare unilaterală a dobânzii nu puteau fi cunoscute decât de bancă, care le şi putea influenţa, consumatorul sau un observator extern obiectiv neputând verifica conduita cocontractantului sub aceste aspecte.

În ceea ce priveşte clauzele privitoare la comisioane şi declararea exigibilităţii anticipate, absenţa tranparenţei subzista cât timp contractul nu ilustra explicit cazurile în care acestea operează, raţiunea economică nefiind evidentă. Referitor la cealaltă clauză contractuală contestată de reclamanţi cea prevăzută de art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale, în mod corect a constatat instanţa anterioară că este o clauză abuzivă, în condiţiile în care aceasta îi conferă pârâtei un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului.

Mai mult decât atât, recurenta se referă la aplicarea greşită a hotărârii pronunţate în cauza C-26/13, din care redă o serie de citate, dar considerentele deciziei atacate nu justifică o asemenea susţinere. Din analiza considerentelor expuse de instanţa anterioară, se poate observa că nu subzistă nici critica recurentei privind absolutizarea obligaţiei de transparenţă, instanţa expunând pe larg şi în concret argumentele privind lipsa caracterului inteligibil al clauzelor, care, însă, nu ar fi condus la înlăturarea clauzelor în absenţa celorlaltor criterii.

A doua categorie de critici privesc analiza de către instanţa de rejudecare criteriilor privind dezechilibrul semnificat creat prin inserarea clauzelor în detrimentul consumatorului şi caracterul nenegociat, realizată, în opinia recurentei, contrar îndrumărilor trasate de instanţa de casare.

În primul rând, s-a reţinut, prin decizia de casare, că se impune administrarea unor probe pertinente, concludente şi utile pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, respectiv dacă reclamanţii sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.

Din perspectiva dezechilibrului, Înalta Curte a stabilit necesitatea administrării probei cu expertiză de specialitate pentru cuantiificarea prejudiciului cu prealabila identificare a drepturilor şi obligaţiilor corelative insituite prin contractul de credit. În aprecierea caracterului swmnificativ al dezechilibrului, instanţa de casare a subliniat importanţa aprecierii individuale şi în fiecare caz în parte a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.

Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi cu privire la aspectele anterior enumerate. Probatoriul suplimentar a fost administrat de instanţa de rejudecare, aceasta stabilind, în limitele rejudecării, situaţia de fapt relevantă desprinsă din acestea. Totodată, în aprecierea existenţei dezechilibrului şi a caracterului semnificativ al acestuia, instanţa de rejudecare nu a încălcat aprecierile şi criteriile trasate de decizia de casare.

Astfel, nu se poate considera că instanţa anterioară a făcut exclusiv o analiză economică în aprecierea dezechilibrului şi nu ar fi ţinut cont de întreg conţinutul specific al contractului de credit încheiat de părţi. Prin decizia atacată, Curtea de Apel a reţinut că "echilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului. Cu toate acestea, elementele cantitative, cuantificabile pot oferi indicii semnificative ale dezechilibrului ce poate fi creeat prin conduita unilaterală a băncii".

În acest cadru, Înalta Curte înlătură susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa ar fi trebuit să ţină cont de efectele pe care clauzele pe care clauzele criticate le-au produs în condiţiile declarării scadenţei anticipate ca urmare neachitării ratelor de către beneficiar la numai 2 ani de la încheierea contractului. Or, o asemenea analiză nu poate fi primită deoarece caracterul abuziv al clauzelor, ca motiv de nulitate absolută a a acestora analizat raportat la data încheierii actului, trebuie să ţină cont de conţinutul concret al acestora, dar nu de situaţia neexecutării ulterioare a unor obligaţii asumate. Totodată, simpla lipsă a simultaneităţii prestaţiilor nu poate justifica susţinerea existenţei unui dezechilibru în detrimentul profesionistului fără aprecierea şi a conţinutului obligaţiilor asumate de consumator pe o perioadă îndelungată, fără posibilitatea de anticipare a costului total în ceea ce-l priveşte.

Echilibrul contractual ce trebuia să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi a fost înlăturat atât prin clauzele privitoare la dobânda curentă sau modificarea unilaterală a dobânzii, ce confereau exclusiv băncii posibilitatea de a aprecia asupra acţiunii acestora în detrimentul consumatorului care nu putea verifica justeţea aplicării unor criterii obiective, cât şi prin cele privitoare la comisioane sau declararea exigibilităţii anticipate cât timp tot aceasta era cea care aprecia asupra raţiunii şi necesităţii aplicării lor.

Sub aspectul caracterului negociat al clauzelor, se poate observa că simpla menţionare în contract a declaraţiei exprese a consumatorului de înţelegere şi acceptare în totalitate a contractului nu înlătură necesitatea dovedirii caracterului negociat al clauzelor, aceasta fiind trasată prin chiar decizia de casare. Sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 şi Legea nr. 193/2000 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

În concret, instanţa de rejudecare a apreciat în mod judicios că "posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituţie de credit sau de a renunţa la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract, întrucât libertatea de a decide încheierea unui contract de credit şi de a opta pentru persoana partenerului contractual nu are aceeaşi semnificaţie cu luarea unei decizii în ce priveşte conţinutul clauzelor contractuale" şi a înlăturat aspectele invocate de pârâtă privitoare la cunoaşterea variantelor de creditare puse la dispoziţie pe piaţă sau încheierea anterioară de aceeaşi consumatori a altor contracte de credit.

Absenţa probelor contrare concludente adminitrate de bancă a permis instanţe să menţină prezumţia prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, concluzionând că, la momentul în care a fost încheiat contractul de credit analizat, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca, iar contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutator, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

În ceea ce priveşte susţinerea finală a recurentei privind imposibilitatea verificării sub aspectul caracterului abuziv a clauzelor ce ţin de definirea contractului ori caracterul adecvat al preţului, Înalta Curte constată că caracterul general al acestora, nefiind nuanţate încălcările eventual strecurate în considerentele deciziei, şi faptul enunţat de lege şi repetat deseori în jurisprudenţa naţională şi europeană că exceptarea de la control priveşte doar clauzele din aceste categorii care sunt redacatate într-un limbaj clar şi inteligibil, aspect deja reţinut ca fiind încălcat. O critică nuanţată din partea recurentei s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a analizat în mod detaliat natura clauzelor atacate din perspectiva obiectului principal al contractului de credit semant de părţi.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

În ce priveşte cererea reclamantului A. de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât acesta nu a depus înscrisuri doveditoare din care să rezulte că a efectuat aceste cheltuieli. Referitor la cheltuielile de judecată pretins efectuate în apel, de asemenea, nu pot fi acordate, în condiţiile în care acestea trebuiau cerute şi dovedite în apel şi nu în faţa instanţei de recurs. De altfel, reclamantul A., prezent în faţa instanţei de apel, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cererea intimatei Societatea D. S.R.L. Bucureşti de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă în raport de soluţia instanţei de recurs, având în vedere că aceasta a susţinut poziţia procesuală a recurentei, iar dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu-i permit recuperarea sumelor eventual avansate de la celalalt intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 593 din 09 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intimatul - reclamant A. şi de intimata Societatea D. S.R.L. Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 februarie 2017.