Scope of cassation review: rejection of claims regarding procedural omissions and factual misassessments

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 2458 din 25 noiembrie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1091 din 24 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenţi este nefondat, întrucât pretinsa încălcare a dispoziţiilor legale menţionate în cererea de recurs este nereală, în condiţiile în care lipsa reclamantului nu a fost justificată printr-o cerere care să aducă la cunoştinţa instanţei de apel faptul că acesta nu se poate prezenta din motive medicale, independente de voinţa sa, însoţită de actul justificativ care să probeze susţinerile reclamanţilor.

De asemenea, s-a reţinut, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenţi este nefondat, întrucât din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă clar de ce instanţa de apel a constatat lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni. Astfel, decizia atacată cuprinde motivele în fapt şi în drept, în temeiul cărora s-a constatat lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ. s-a reţinut, în sinteză, că nici acesta nu este fondat, întrucât art. 33 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenţi ca fiind încălcat, vizează de altfel interesul de a acţiona, respectiv condiţiile interesului care trebuie să fie determinat, legitim, personal şi actual, condiţii ce au fost analizate de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate.

Împotriva acestei decizii contestatorul B. a formulat contestaţie în anulare, în cuprinsul căreia a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la cererea de intervenţie în cauză a intervenientului accesoriu C. S.A., încălcându-se prevederile art. 67 alin. (1) din Noul C. proc. civ. şi art. 64 alin. (2) din acelaşi cod.

Raportat la acest aspect, contestatorul a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a fost citat şi nu au fost îndeplinite condiţiile judecării cererii de intervenţie accesorie.

Totodată, contestatorul a arătat că instanţa de recurs nu a luat în discuţie înscrisurile pe care le-a depus prin Serviciul Registratura Generala a ICCJ, sub nr. x din 22.09.2015, existente în dosarul cauzei la filele x prin care făcea trimitere la dosarul x/2015, aflat la aceea dată pe rolul Tribunalului Bucureşti şi care avea ca obiect rezoluţiunea contractului nr. x/2012.

În raport de acest aspect, contestatorul a precizat că Tribunalul Bucureşti, în motivarea hotărârii nr. 1380/2015 pronunţată în dosarul x/2015, a arătat că nu s-a înstrăinat un drept de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Bd. x nr. 45 sect. 1, acesta rămânând în proprietatea recurenţilor în virtutea Certificatului de Moştenitor nr. x/06.02.2013, motiv pentru care existând un drept de proprietate implicit exista şi interesul în cauză.

Având în vedere art. 504 alin. (2) din Noul C. proc. civ., contestatorul a susţinut că şi acest motiv este incident în promovarea prezentei contestaţii.

În ceea ce priveşte disjungerea dosarului iniţial, contestatorul a mai arătat că aceasta nu a fost analizată de instanţa de apel şi de instanţa de recurs prin prisma prevederilor art. 99 alin. (2) din Noul C. proc. civ., deşi toate actele atacate aveau o cauză comună şi erau în strânsă legătură, aşa cum prevede textul legal.

Contestatorul a arătat că, prin respingerea recursului, Înalta Curte respinge şi posibilitatea anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x şi a protocolului nr. 772, pentru cauză ilegală deoarece trebuie ţinut seama, în contextul afirmaţiilor de mai sus şi de prevederile contractuale stipulate în contractul nr. x, respectiv art. 1 pct. 1.1 şi art. 4 pct. 4.2.

S-a mai arătat că, în aceeaşi zi, la acelaşi notar s-a semnat şi contractul prin care D. S.A. cedează 85,10 % din acţiunile sale societăţii E. S.A. (autentificat sub nr. x/2007).

In aceste condiţii, cumpărătorul a obţinut pachetul majoritar de acţiuni la un preţ preferenţial, iar vânzătorul a obţinut un preţ pentru un bun care nu îi aparţinea. S-a arătat că, în fapt, cel care deţinea 85% din acţiuni ar fi dispus şi de modul în care s-ar fi folosit fondurile societăţii D. S.A., implicit şi suma de 2.700.000 Euro dobândită de aceasta în baza contractului autentificat sub nr. x/2007. In bilanţul societăţii D. S.A. pentru anii 2007 şi 2008, a susţinut contestatorul, nu figurează această tranzacţie, motiv pentru care acesta a menţionat că preţul a fost însuşit de directoarea F., care prin fals şi uz de fals "a înglobat" imobilul din Bucureştii Noi nr. 45 în cartea funciara a imobilului din Bucureştii Noi nr. 43 şi l-a vândut sub formă de parcelă societăţii E..

Contestatorul a mai arătat că, dacă instanţa ar fi judecat aspectele privitoare la fals şi uz de fals, precum şi cele ce ţin de vânzarea bunului altuia, menţionate în fond, apel şi recurs, atunci soluţia de disjungere a dosarului ar fi fost infirmată.

Pentru aceste motive, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 2458/2015 şi soluţionarea cauzei în sensul admiterii recursului declarat de moştenitori.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503, art. 504, art. 505, art. 506, art. 508, art. 63, art. 64, art. 67, art. 99 din Noul C. proc. civ. şi art. 1133 din Noul C. civ., precum şi pe art. 46 şi art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificat de România prin Legea 79/1995.

La data de 18 mai 2016, S.C. G. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator special a depus întâmpinare, prin care a arătat că, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., se impune suspendarea cererii până la introducerea în cauză a moştenitorilor intimatei defuncte A.; totodată, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei în anulare.

Prin încheierea din 26 mai 2016 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispoziţiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 din Noul C. proc. civ.

La data de 14 noiembrie 2016, intimata S.C. G. S.R.L. Bucureşti prin administrator special H., a formulat, în temeiul art. 415 pct. 2 Noul C. proc. civ., cerere de repunere pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017, instanţa a repus cauza pe rol şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat a moştenitorului legal al defunctei A., respectiv a minorului I., cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta urmând să fie asistat, conform dispoziţiilor art. 57 alin. (2) Noul C. proc. civ. de reprezentantul legal - tatăl său - J..

La data de 17 mai 2017, numitul H. a transmis o cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 148 din acelaşi cod.

În esenţă, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie şi introducerea sa în cauză, precum şi respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei în anulare.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, numitul H. a expus considerentele referitoare la justificarea unui interes propriu în a interveni în cauză.

Astfel, s-a arătat că, după cum rezultă şi din înscrisurile aflate la dosar, prin încheierea din 28.01.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis cererea debitoarei G., dispunând deschiderea procedurii insolvenţei cu privire la aceasta şi numirea, în calitate de administrator judiciar, la solicitarea creditoarei C., a K. Filiala Bucureşti.

La şedinţa din data de 03.03.2016, prin Procesul-verbal încheiat de administratorul judiciar, cu ocazia Adunării Generale a Asociaţilor, s-a consemnat faptul că se desemnează ca administrator special al G., conform art. 56 din Legea nr. 85/2014, văzând votul asociatului majoritar L., H..

Ulterior, prin încheierea din 1 iulie 2016, rămasă definitivă prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 23 martie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de trecere la procedura generală a falimentului, dispunând şi ridicarea dreptului de administrare.

Aşadar, s-a arătat, la momentul de faţă, exerciţiul capacităţii civile restrânse a societăţii comerciale este partajat între lichidatorul judiciar şi administratorul special al debitoarei. Tot ceea ce priveşte administrarea revine lichidatorului judiciar, în timp ce administratorul special va exercita dreptul de a asista la unele acte procedurale, de a contesta sau de a aduce obiecţii cu privire la actele şi măsurile procedurale, în vederea apărării drepturilor şi reprezentării intereselor debitoarei.

Faţă de obiectul cauzei şi de implicările pe care o eventuală admitere a contestaţiei în anulare analizată le-ar avea asupra patrimoniului societăţii G. S.R.L., al cărei administrator special este, numitul H. a apreciat că interesul personal în promovarea prezentei cereri de intervenţie accesorie este mai mult decât evident.

În drept, au fost invocate prevederile art. 63 din C. proc. civ., prevederile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 85/2014, precum şi orice alte dispoziţii legale aplicabile în cauză şi necesare în vederea justei soluţionări.

La termenul din 28 septembrie 2017, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. Bucureşti prin administrator judiciar K.., formulată de administratorul special al acesteia H..

La aceeaşi dată, respectiv 28 septembrie 2017, societatea M., în calitate de creditoare a S.C. G. S.R.L. a depus prin fax şi, ulterior, prin poştă o cerere de intervenţie accesorie în interesul acesteia, întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 148 din acelaşi cod.

În esenţă, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie şi introducerea sa în cauză, precum şi respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei în anulare.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, societatea M. a expus considerentele referitoare la justificarea unui interes propriu în a interveni în cauză.

Astfel, s-a arătat că, după cum rezultă şi din înscrisurile aflate la dosar, prin încheierea din 28.01.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis cererea debitoarei G., dispunând deschiderea procedurii insolvenţei cu privire la aceasta şi numirea, în calitate de administrator judiciar, la solicitarea creditoarei C., a K. Filiala Bucureşti.

S-a arătat că societatea M., urmare a cererii de înscriere la masa credală a debitoarei G. S.R.L., a fost înscrisă în tabelul preliminar cu o creanţă în valoare de 2.171.112,80 RON, administratorul judiciar K. înţelegând să dispună admiterea în parte a cererii sale.

S-a mai susţinut că unicul activ aflat în patrimoniul debitoarei G. S.R.L. este imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, înscris în cartea funciară nr. x a UAT Sector 1 Bucureşti.

Prin urmare, întrucât în prezenta cauză este supus analizei chiar dreptul de proprietate asupra activului prin a cărui valorificare creanţa sa împotriva debitoarei G. S.R.L. poate fi acoperită, societatea M. a apreciat că interesul propriu de a interveni în cauza pendinte este justificat, fiind oportună şi admisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 63 din C. proc. civ., prevederile Legii nr. 85/2014, precum şi orice alte dispoziţii legale aplicabile în cauză şi necesare în vederea justei soluţionări.

La 22 noiembrie 2017, societatea L., în calitate de creditoare a S.C. G. S.R.L. a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul acesteia, întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 148 din acelaşi cod.

La termenul din 23 noiembrie 2017, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. Bucureşti prin administrator judiciar K.., formulată de societatea M., potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

La data de 23 noiembrie 2017, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de societatea L., pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Totodată, instanţa, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a dispus amendarea intervenientului accesoriu H. cu suma de 500 RON, pentru motivele cuprinse în încheierea din 23 noiembrie 2017.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare şi va admite cererile de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. Bucureşti prin administrator judiciar K.., formulate de intervenientul H. şi de intervenienta M., pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1.hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia:

2.dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Faţă de dispoziţiile normative arătate rezultă că obiectul contestaţiei în anulare diferă în funcţie de motivele invocate în susţinerea acesteia şi că, în toate cazurile, obiectul contestaţiei îl formează hotărârile judecătoreşti definitive.

În speţă, deşi se indică toate dispoziţiile din C. proc. civ. care reglementează contestaţia în anulare, cu excepţia art. 507, din motivele concrete expuse în conţinutul cererii rezultă că autorul prezentului demers judiciar a invocat, în esenţă, judecarea recursului în lipsa citării sale şi cu nerespectarea condiţiilor de judecare a unei cereri de intervenţie accesorie, fără a se ţine seama de înscrisurile depuse în susţinerea recursului şi cu interpretarea greşită a probatoriului, precum şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare circumscris dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., prin care contestatorul susţine că nu a fost citat şi că nu au fost îndeplinite condiţiile judecării cererii de intervenţie accesorie, încălcându-se prevederile art. 67 alin. (1) din Noul C. proc. civ. şi art. 64 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte reţine că acesta nu se încadrează în cerinţele textului de lege invocat, avându-se în vedere că decizia a cărei retractare se solicită a fost pronunţată de completul de filtru fără citarea părţilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., precum şi faptul că prin intermediul căii extraordinare de atac pendinte nu pot fi valorificate chestiuni privind rezolvarea unei cereri incidentale, care vizează greşeli de judecată.

În speţă, se impune precizarea că s-a apreciat, de către completul de filtru, în unanimitate, că recursul este vădit nefondat şi că, prin urmare, poate fi soluţionat fără citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Este adevărat că, prin decizia nr. 839/2015 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi s-a constatat că sintagma " sau că recursul este vădit nefondat" este neconstituţională. Însă decizia nr. 839/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 1 februarie 2016, deci ulterior pronunţării deciziei a cărei retractare se solicită (25 noiembrie 2015). Aşadar, se constată că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar după publicarea acestora în Monitorul Oficial, aşa cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, precum şi faptul că textele actelor normative se bucură de o prezumţie de constituţionalitate, până la data la care se consideră suspendate de drept sau, după caz, îşi încetează efectele juridice, în condiţiile art. 31 alin. (3), sus citat.

În consecinţă, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nelegala citare a recurentului pentru termenul când a avut loc judecata, câtă vreme textul de lege în vigoare la data soluţionării căii de atac permitea judecata în complet de filtru, fără citarea părţilor.

Susţinerea contestatorului în sensul că instanţa de recurs nu a luat în discuţie înscrisurile pe care le-a depus la dosar prin Serviciul Registratura Generala a ICCJ, sub nr. x din 22.09.2015, existente în dosarul cauzei prin care făcea trimitere la dosarul x/2015, aflat la aceea dată pe rolul Tribunalului Bucureşti şi care avea ca obiect rezoluţiunea contractului nr. x/2012, nu poate fi primită ca fundament în aplicarea art. 504 alin. (2) din Noul C. proc. civ., întrucât nu se încadrează în ipoteza acestei norme juridice.

Şi aceasta, pe de o parte, întrucât, potrivit acestui text de lege, contestaţia în anulare de drept comun poate fi promovată dacă motivul a fost invocat prin recurs, fiind însă respins pentru verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond, situaţie care nu se confirmă în speţă, iar pe de altă parte, prin intermediul contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate greşeli de judecată referitoare la aprecierea probelor.

În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului în sensul că disjungerea dosarului iniţial nu a fost analizată de instanţa de apel şi de instanţa de recurs prin prisma prevederilor art. 99 alin. (2) din Noul C. proc. civ., deşi toate actele atacate aveau o cauză comună şi erau în strânsă legătură, aşa cum prevede textul legal, se reţine că nici acestea nu pot fi primite ca motive ale contestaţiei în anulare, în condiţiile în care prin intermediul acestei căi de retractare nu pot fi valorificate greşeli de judecată referitoare la interpretarea unor dispoziţii legale.

Afirmaţiile contestatorului în sensul că soluţia de disjungere a dosarului ar fi fost infirmată "dacă instanţa ar fi judecat aspectele privitoare la fals şi uz de fals, precum şi cele ce ţin de vânzarea bunului altuia menţionate în fond, apel şi recurs" nu pot fi primite în acest stadiu procesual faţă de reglementarea căii extraordinare de atac promovate, care, aşa cum s-a arătat, nu poate privi greşeli de judecată.

Motivele de contestaţie în anulare nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele limitativ vizate de art. 503 C. proc. civ., normă cu câmp limitat de aplicare şi care trebuie interpretată, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs la recurs.

Totodată, este de menţionat că, admiterea unei contestaţii în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ., impune ca instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei omisiuni privind cercetarea vreunuia din motivele de recurs în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Or, analizând decizia atacată şi din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de recurs a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de recurs indicate de recurenţi, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

De fapt, deşi invocă dispoziţiile art. 503 şi art. 504 C. proc. civ., contestatorul îşi exprimă în realitate nemulţumirea faţă de argumentele în raport de care instanţa de recurs a analizat şi înlăturat criticile formulate. Or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanţa de recurs a analizat criticile din recurs şi a motivat soluţia dată.

Împrejurarea că autorul prezentului demers judiciar nu este mulţumit de modul în care au fost soluţionate motivele sale de recurs şi motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestaţiei în anulare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 503 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul B..

Faţă de soluţia dată contestaţiei în anulare, în temeiul art. 67 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite atât cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. Bucureşti prin administrator judiciar K.., formulată de intervenientul H., cât şi cererea de intervenţie accesorie în interesul aceleeaşi intimate, formulată de intervenienta M..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2458 din 25 noiembrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. BUCUREŞTI prin administrator judiciar K.., formulată de intervenientul H..

Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. BUCUREŞTI prin administrator judiciar K.., formulată de intervenienta M..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.