Suspension of employment contract for criminal prosecution: Relevance of general Labor Code provision to admissibility of unconstitutionality exception

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 401/PI din 05.04.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A..

S-a arătat, în esenţă, că reclamantul A. are calitatea de angajat al pârâtei SNTFC "CFR Călători" S.A. în funcţia de primitor-predător produse fluide la Depoul de Locomotive Timişoara/Biroul Aprovizionare Administrativ.

Prin decizia nr. TM 1/D/309/11.05.2016 pârâta a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, măsura suspendării fiind justificată de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului. Astfel, prin ordonanţa emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timişoara la data de 14.04.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului A., având calitatea de inculpat în dosarul nr. x/2015, pentru comiterea infracţiunilor de grup infracţional organizat, fals intelectual, uz de fals şi complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave.

Reclamantul a declanşat prezentul demers judiciar, solicitând anularea deciziei de suspendare a contractului de muncă nr. x/11.05.2016 şi plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei de suspendare şi până la reîncadrarea în muncă. În esenţă, reclamantul a arătat că decizia contestată nu cuprinde în conţinutul său precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată, instanţa competentă a fi sesizată şi prevede un temei de drept inaplicabil în cauză care atrage doar suspendarea calităţii de gestionar nu şi suspendarea contractului individual de muncă.

Tribunalul a apreciat că se impune respingerea criticilor de nelegalitate invocate de către reclamant, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 alin. (3) Codul muncii pe care îşi întemeiază reclamantul apărarea, dispoziţii legale care reglementează menţiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere. Normele instituite pentru suspendarea contractului individual de muncă nu impun îndeplinirea anumitor condiţii de formă pentru decizia de suspendare emisă, a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută a deciziei. Faptul că nu se prevede un termen de contestare sau instanţa competentă să soluţioneze contestaţia nu înseamnă că reclamantul este privat de dreptul de a contesta decizia de suspendare, întrucât competenţa instanţei de judecată este reglementată prin lege, iar decizia poate fi atacată oricând pe parcursul producerii efectelor juridice specifice.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 reglementează un caz de suspendare legală de drept a calităţii de gestionar, calitate dobândită în mod evident prin încheierea contractului individual de muncă. Suspendarea intervine în virtutea legii din pricina unor împrejurări care, independent de voinţa părţilor, fac cu neputinţă prestarea muncii de către salariat, din pricina pericolului pe care-l reprezintă persoana suspectată de săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu serviciul.

În cazul de faţă, aceste împrejurări reprezintă punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu calitatea de gestionar pe care reclamantul o deţine în cazul societăţii pârâte.

Astfel, în ordonanţa parchetului s-a reţinut că începând cu anul 2010 până în prezent, la nivelul depoului de locomotive Timişoara, s-a constituit şi a acţionat un grup infracţional organizat, având ca scop însuşirea şi sustragerea combustibilului din gestiune, în baza unui plan infracţional foarte bine conceput, cu roluri clar definite pentru fiecare dintre membrii grupării. În cadrul grupului infracţional organizat, reclamantul, în calitate de primitor-distribuitor, împreună cu mecanicii de locomotivă, au alimentat în locomotive cantităţi de combustibil mai mici decât cele consemnate în documentele de consum, contribuind la crearea unui surplus care apoi a fost însuşit şi valorificat pe piaţa neagră, prejudiciul produs în patrimoniul pârâtei fiind estimat la suma de 3.997.068 RON.

Cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la inaplicabilitatea temeiului de drept reprezentat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969, întrucât nu ar putea opera suspendarea contractului individual de muncă, ci doar a calităţii de gestionar, instanţa le-a înlăturat, având în vedere că, potrivit art. 17 alin. (3) şi (4) Codul muncii, funcţia/ocupaţia reprezintă unul dintre elementele obligatorii care trebuie să se regăsească în conţinutul contractului individual de muncă, neputând fi disociat de contractul în sine. Pe de altă parte, s-a arătat că nu se poate aplica suspendarea doar a calităţii de gestionar fără a se proceda la suspendarea contractului individual de muncă, pentru că din analiza fişei postului se poate observa cu uşurinţă că "gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil-lubrifianţi şi alimentarea cu combustibili şi lubrifianţi a locomotivelor/automotoarelor etc" reprezintă însuşi scopul general al postului ocupat de reclamant, aşadar calitatea de gestionar se identifică cu postul ocupat, conform contractului individual de muncă şi atribuţiilor cuprinse în fişa postului. Cu alte cuvinte, reclamantul nu deţine o altă funcţie care să implice printre alte atribuţii şi cele de gestiune, pentru a putea fi suspendate doar atribuţiile de gestiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând în motivare că în mod greşit prima instanţă a apreciat că este un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă dând eficienţă art. 55 lit. i) Codul muncii. Mai precizează apelantul că, în opinia sa, suspendarea calităţii de gestionar ar fi putut fi luată în discuţie doar din perspectiva art. 55 lit. b) Codul muncii după trimiterea în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Prin cererea de apel reclamantul a solicitat şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 lit. i) Codul muncii.

În acest context, reclamantul a susţinut în esenţă că în condiţiile în care textul de lege menţionat nu identifică în mod concret cazurile în care potrivit art. 55 lit. i) Codul muncii se atrage suspendarea de drept a contractului individual de muncă se încalcă exigenţa clarităţii şi previzibilităţii legii consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În susţinerea afirmaţiilor sale, reclamantul a făcut trimitere la raţionamentul Curţii Constituţionale în pronunţarea Deciziei nr. 189/2.03.2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 5.04.2006, ocazie cu care s-a arătat că principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.

Pârâtul a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă, arătând că nu are legătură cu soluţionarea cauzei. S-a arătat că dispoziţiile art. 50, 51 şi 52 din Legea nr. 53/2003 enumeră o serie de temeiuri ale suspendării contractului individual de muncă de drept ori la iniţiativa angajatorului, dar reglementările cu caracter special sunt aplicabile diverselor categorii socioprofesionale, precum în prezenta cauză art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969, dispoziţii pentru care nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate prin prezenta cerere de sesizare.

Prin încheierea din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul-reclamant A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 lit. i) Codul muncii în contradictoriu cu pârâta Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut, în esenţă, că

Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1), excepţia este ridicată de una dintre părţi, de instanţa de judecată sau de procuror (alin. (2) şi dispoziţia care formează obiectul excepţiei nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. (3).

Dacă primele două condiţii sunt îndeplinite, în sensul că excepţia priveşte un text de lege în vigoare, pentru cea de a treia condiţie apreciată ca fiind neîndeplinită, instanţa a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă.

În cauză, s-a reţinut că obiectul judecăţii îl formează anularea Deciziei nr. TM 1/D/309/11.05.2016 prin care angajatorul a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, măsura suspendării fiind justificată de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. i) Codul muncii şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969.

Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, întrucât critica de neconstituţionalitate vizează numai o parte din temeiul indicat în decizia a cărei anulare se solicită respectiv, norma cu caracter general prevăzută de art. 55 lit. i) Codul muncii, o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar putea conduce sub nicio formă la influenţarea soluţiei ce ar putea fi dată în cauză, în condiţiile în care decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu trebuie să întrunească cerinţe de formă, iar instanţa este obligată să analizeze cauza de suspendare şi din perspectiva normei speciale prevăzute de art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969.

Împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că în raport cu prevederile art. 50 alin. (1) Codul muncii, "Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: ... i) în alte cazuri expres prevăzute de lege." A susţinut că în această modalitate de redactare norma juridică nu este predictibilă, precisă, previzibilă şi clară pentru a fi accesibilă cetăţenilor.

S-a arătat că, în situaţia în care textul art. 50 lit. (i) din Codul muncii nu identifică în concret acele cazuri prevăzute de lege în care se suspendă de drept contractul de muncă înseamnă că textul normativ sus-mentionat nu întruneşte condiţiile de predictibilitate impuse de norma de tehnică juridică.

După evocarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind îndeplinirea condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a susţinut că, în situaţia de faţă, prevederea art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii a fost invocată de instanţa de fond ca fiind temeiul de drept pe care se fundamentează hotărârea pronunţată, după cum şi emitenta a invocat acelaşi text normativ pentru fundamentarea deciziei de suspendare a contractului de muncă al contestatorului.

Pentru argumentele expuse, recurentul-reclamant a considerat că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţi Constituţionale, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi, rejudecind cererea, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii textului normativ indicat.

În cauză, intimata-pârâtă SNTFC "CFR Călători" S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. 50 lit. i) din Codul Muncii, ca fiind lipsită de temei.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va admite, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza aceleaşi instanţe spre rejudecare, în vederea sesizării Curţii Constituţionale, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul-reclamant invocă, în fapt, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ arată că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că, legiuitorul a prevăzut ca şi condiţie de admisibilitate, ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii.

Aşa fiind, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, cerinţe care, de altfel, sunt şi condiţii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a se pronunţa asupra temeiniciei. Înalta Curte reţine că în considerentele încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii, Curtea de Apel Timişoara a arătat că nu este întrunită una din condiţiile prevăzute cumulativ de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, întrucât critica de neconstituţionalitate vizează numai o parte din temeiul indicat în decizia a cărei anulare se solicită respectiv, norma cu caracter general prevăzută de art. 55 lit. i) Codul muncii, o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar putea conduce sub nicio formă la influenţarea soluţiei ce ar putea fi dată în cauză, în condiţiile în care decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu trebuie să întrunească cerinţe de formă, iar instanţa este obligată să analizeze cauza de suspendare şi din perspectiva normei speciale prevăzute de art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969.

Din perspectiva îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate, Înalta Curte reaminteşte că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede ca dispoziţiile pretins neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Prin urmare, legea prevede condiţia ca dispoziţiile legale contestate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, iar nu ca decizia adoptată de Curtea Constituţională să conducă în mod direct şi exclusive la adoptarea soluţiei ce ar putea fi dată în cauză, astfel cum greşit a reţinut Curtea de Apel Timişoara.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Textul legal a cărui neconstituţionalitate se invocă - art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii - prevede următoarele: "Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: (...) i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.".

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi faţă de obiectul cauzei se constată că sunt fondate criticile recurentului-reclamant norma vizată de excepţie având legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii este admisibilă, întrucât textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă are legătură cu soluţionarea litigiului, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl formează anularea Deciziei nr. TM 1/D/309/11.05.2016 prin care angajatorul a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. i) Codul muncii şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969.

Cu alte cuvinte, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată dispoziţiile art. 50 lit. (i) din Codul muncii invocate de recurentul-reclamant ca fiind neconstituţionale întrucât nu întrunesc condiţiile de predictibilitate impuse de norma de tehnică juridică, au legătură cu soluţionarea cauzei reprezentând unul din temeiurile reţinute de angajator pentru luarea deciziei.

Încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa apreciind eronat asupra neîntrunirii exigenţei normei legale sub aspectul întrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, şi reţinând că celelalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost constatate îndeplinite de curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza aceleaşi instanţe spre rejudecare, în vederea sesizării Curţii Constituţionale, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din actul normativ sus-menţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza aceleaşi instanţe spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.