Unjust enrichment from annulled loan contract and simulated succession rights: failure to provide specific legal reasoning and contradictory findings on secret agreements.

Asupra recursurilor reţine următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 1193 din 16 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul A., precum şi acţiunea formulată de reclamanta B. împotriva pârâţilor C., D., E., F., succesori ai defunctei G. şi A..

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi pentru autoritate de lucru judecat, cererea pentru amendarea martorului H. ca neîntemeiată, precum şi cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că, prin acţiunea formulată reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâţii C., în calitate de moştenitor al defunctei I., A., G., D., J., solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 150.000 Euro - evaluată în RON la data înregistrării acţiunii la suma de 656.205,50 RON - în echivalentul în RON de la data executării, actualizată cu indicele de inflaţie precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 20 iunie 2007 şi până la efectuarea plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 18 aprilie 2007, a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care a promis vânzarea unor terenuri situate în extravilanul oraşului Otopeni. Eliberarea certificatului fiscal necesar pentru încheierea contractului în formă autentică a fost refuzată de autorităţi ca urmare a acţiunii pârâţilor, care au contestat titlul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele ce constituiau obiectul convenţiei.

Deoarece nerespectarea termenului stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică antrena riscul de a restitui de patru ori sumele plătite cu titlu de avans, arată reclamanta a acceptat, la solicitarea pârâţilor, propunerea acestora de a încheia un contract de împrumut.

În acest sens, potrivit contractului încheiat la data de 19 iunie 2007 pârâţii i-au înmânat cu titlu de împrumut suma de 445.500 Euro, conform art. 1576 şi urm C. civ., obligaţia restituirii sumei fiind scadentă la data de 2 iulie 2007, iar depăşirea termenului era sancţionată cu plata penalităţilor de 1% pe zi de întârziere.

La data de 20 iunie 2007, susţine reclamanta, că a virat în contul pârâtului A. suma de 483.225 RON echivalentul a 150.000 Euro în temeiul contractului de împrumut, sumă pe care în realitate nu o datora şi care a avut drept consecinţă o micşorare a patrimoniului propriu şi îmbogăţirea fără just temei a acestui pârât faţă de care îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 992 C. civ., respectiv plata nedatorată. În privinţa celorlalţi pârâţi, reclamanta a invocat îmbogăţirea fără just temei întrucât sporirea patrimoniului acestora în dauna celui propriu nu are un temei legal sau contractual.

Totodată, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 274/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a contratului de împrumut, dar s-a respins cererea sa pentru repunerea în situaţia anterioară cu motivarea că restituirea sumei nu poate constitui o obligaţie fondată pe contractul de împrumut încheiat între părţi, acesta fiind singurul raport juridic dedus judecăţii.

Prima instanţă a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1384 din 5 iulie 2013 a Tribunalului Bucureşti s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta B. având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 150.000 Euro în echivalentul în RON la data plăţii.

Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 163 din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2244/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost greşit aplicate raportat la temeiul juridic al acţiunii, respectiv plată nedatorată şi îmbogăţire fără justă cauză.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care se naşte dreptul la acţiune, respectiv de la data de 19 aprilie 2010, data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat contractul de împrumut.

În rejudecare după casare, pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat constatarea intervenirii simulaţiei, actul secret fiind partajul voluntar şi tranzacţia extrajudiciară prin care pârâţii s-au obligat să renunţe la judecată în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Buftea în schimbul plăţii sumei de 445.000 Euro de către reclamanta B.. Actul secret reprezintă temeiul plăţii de către aceasta a sumei de 150.000 Euro, achitată pârâţilor, care solicită prin cerere reconvenţională obligarea reclamantei şi la plata sumei de 295.000 Euro, în echivalentul în RON de la data plăţii, sumă datorată conform actului secret. Actele publice, arată pârâţii au fost declaraţia de renunţare la judecată şi contractul de împrumut.

Astfel învestit tribunalul, prin încheierea din 8 aprilie 2014 a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a acţiunii formulate de reclamantă şi excepţia inadmisibilităţii acestei acţiuni şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind cererea reconvenţională, iar, pe cale de consecinţă excepţia lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale nu a mai fost analizată.

Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi a fost respinsă de prima instanţă cu motivarea că în privinţa pârâţilor şi a obiectului cauzei există identitate, dar cauza este diferită în dosarul soluţionat prin decizia civilă nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, restituirea sumei s-a solicitat ca o consecinţă a constatării nulităţii contractului de împrumut, iar în prezenta cauză, temeiul acţiunii îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză.

Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată cu privire la cererea reconvenţională a fost admisă de tribunal având în vedere că în dosarul anterior menţionat, pârâţii deşi nu au formulat cerere reconvenţională, au invocat existenţa simulaţiei, ca o excepţie, aceasta a fost analizată prin decizia nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 4629 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În consecinţă sunt îndeplinite condiţiile privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât nu mai este posibilă învestirea instanţei cu analiza aceluiaşi raport juridic.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. a fost respinsă de prima instanţă, în considerarea faptului că motivele invocate în acţiune şi apărările pârâtului cu privire la participarea sa la situaţia care a generat litigiu, justifică şi calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Reluând argumentele deciziei prin care s-a constatat nulitatea contractului de împrumut, tribunalul a arătat că raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate, a dezlegărilor cu putere de lucru judecat reţinute prin decizia nr. 274/2010 a Curţii de Apel Bucureşti irevocabilă, în speţă nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se constata îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv diminuarea patrimoniului reclamantei şi lipsa unei cauze având în vedere înţelegerea părţilor cu ocazia încheierii contractului de împrumut constatat nul.

Apelurile declarate de reclamantă şi pârâţi împotriva încheierii din 8 aprilie 2014 şi a sentinţei au fost admise prin decizia nr. 106 din 6 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, au consecinţa anulării şi reţinerii cauzei pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel - după reluarea integrală a considerentelor sentinţei şi respectiv a motivelor de apel formulate de părţi - arată că hotărârea tribunalului încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. în privinţa modului de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantă, deoarece din considerentele sentinţei lipsesc temeiurile care au determinat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

De asemenea, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost greşit admisă în privinţa cererii reconvenţionale, deoarece în litigiul soluţionat prin decizia nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 4629 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a invocat ca apărare simulaţia contractului de împrumut, iar în prezentul litigiu, simulaţia s-a invocat prin raportare la obligaţiile reciproce dintre părţi, derivate dintr-o tranzacţie extrajudiciară şi partajul voluntar, prin două acte publice încheiate simultan, respectiv declaraţia de renunţare la judecată şi contractul de împrumut.

Prin urmare, cauza cererii reconvenţionale este diferită faţă de litigiul anterior, motiv pentru care s-au admis şi apelurile formulate de pârâţi pentru soluţionarea cererii reconvenţionale pe fond, şi respectiv pentru soluţionarea unitară a întregului litigiu, având în vedere admiterea apelului reclamantei.

Evocând fondul, prin decizia nr. 616 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. şi a respins acţiunea reclamantei împotriva acestui pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă împotriva celorlalţi pârâţi, precum şi cererea reconvenţională formulată de aceştia. Reţine instanţa de apel că plata sumei de 150.000 Euro, efectuată de reclamantă către pârâţi nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece, din întregul probatoriu administrat în cauză, interogatoriu, martori şi înscrisuri a rezultat că între reclamantă - mătuşa pârâţilor - şi pârâţi a existat o convenţie referitoare la terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. x emis în baza Legii nr. 18/1991, pe numele reclamantei, în urma căreia reclamanta le-a recunoscut şi pârâţilor anumite drepturi cu privire la acest teren.

Mai arată instanţa de apel că reclamanta a fost de acord să le recunoască pârâţilor vocaţia succesorală asupra terenului ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Această convenţiei nu s-a materializat în întocmirea unor acte juridice a căror validitate să poată fi cenzurată de instanţă şi constatată simulată pentru că din probele administrate în cauză nu a rezultat întinderea dreptului succesoral şi nici obiectul acesteia.

Totodată s-a reţinut că în cauză operează puterea de lucru judecat a deciziei nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că susţinerile pârâţilor referitoare la simulaţia contractului de împrumut prin raportare la renunţarea la judecata acţiunii având ca obiect anularea titlului de proprietate au intrat în puterea lucrului judecat. Pe de altă parte pârâţii nu au dovedit termenii tranzacţiei şi ai partajului voluntar, acte secrete care au condus la încheierea contractului de împrumut.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. a fost admisă cu motivarea că acesta nu a primit nicio sumă de bani pentru drepturi succesorale, ci doar în calitate de mandatar al celorlalţi pârâţi.

Împotriva deciziei civile nr. 616 din 3 iulie 2017 şi a deciziei civile nr. 106 din 6 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu Minori şi de Familie a declarat recurs reclamanta B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, se arată că recursul vizează atât decizia intermediară prin care s-au admis apelurile cu consecinţa anulării sentinţei şi reţinerii cauzei pentru evocarea fondului, cât şi decizia pronunţată pe fondul litigiului. Prin hotărârile pronunţate, instanţa de apel nu a analizat toate motivele, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind adusă atingere dreptului la apărare în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deciziile pronunţate în aceste condiţii sunt nelegale în sensul art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. producându-se o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care impun o atare soluţie.

Prin decizia pronunţată în privinţa fondului, arată recurenta, instanţa de apel respingând acţiunea, nu arată argumentele cu privire la situaţia de fapt şi de drept, respectiv pe cele referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., astfel încât hotărârea este nelegală şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În privinţa criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta, reiterând starea de fapt arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în speţă sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv cele ale plăţii nedatorate.

Între părţi nu a existat nicio convenţie cu privire la dreptul de proprietate dobândit în baza titlului de proprietate, nu a primit nicio sumă de bani de la pârâţi cu titlu de împrumut, iar suma de bani transferată acestora conform ordinului de plată depus la dosar, atestă o micşorare a propriului patrimoniu şi majorarea corespunzătoare a celui al pârâţilor.

Ignorarea acestor aspecte de către instanţa de apel atrage şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Pârâţii C., E., F., J. şi D. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 616 din 3 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenţii invocă faptul că hotărârea recurată este dată cu interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, respectiv a actelor publice din ale căror clauze rezultă, fără îndoială, voinţa părţilor şi termenii actelor secrete - precum şi aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a respins cererea reconvenţională, cu motivarea că din probele administrate nu a rezultat voinţa reală a părţilor şi termenii tranzacţiei şi ai partajului voluntar.

În speţă, arată recurenţii conţinutul actelor secrete - tranzacţia extrajudiciară şi partajul voluntar - rezultă din conţinutul actelor publice, motiv pentru care în considerarea specificului simulaţiei, trebuia dovedită doar existenţa acordului simulatoriu şi a actelor secrete.

Deşi, reţine existenţa unei convenţii încheiate între părţi cu privire la terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate pe numele reclamantei şi că plata sumei de 150.000 Euro nu justifică susţinerea reclamantei privind îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor, instanţa de apel printr-o motivare contradictorie, consideră că această convenţie nu s-a materializat într-un act juridic susceptibil de a fi analizat de instanţă.

În concret, deşi constată existenţa unei convenţii secrete încheiate între părţi, prin care s-au recunoscut drepturi succesorale, instanţa apreciază eronat că era necesară existenţa unui înscris constatator.

Între părţi, proba simulaţiei se face potrivit dreptului comun, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1198 C. civ., în sensul că a existat o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris având în vedere calitatea părţilor de rude apropiate. Acest aspect, contrar susţinerilor instanţei de apel a fost susţinut la prima instanţă şi dezbătut în momentul încuviinţării probelor, astfel încât argumentul potrivit căruia nu s-a invocat prin cererea reconvenţională imposibilitatea morală a preconstituirii unui înscris este lipsit de suport.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă B., reluând istoricul litigiului, a solicitat respingerea recursului, iar intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare la recursul reclamantei.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele argumente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte, observă că atât recurenta-reclamantă B. cât şi recurenţii-pârâţi E., F., C., J. ŞI D. au invocat nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Deşi, recurenţii-pârâţi, nu indică explicit aceste dispoziţii legale, dezvoltarea criticilor face posibilă această încadrare motiv pentru care, analiza criticii se va face printr-un considerent comun.

Cu precizarea că, deşi, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei şi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor vizează vătămarea produsă prin pronunţarea unei decizii care nu analizează concret fondul litigiului, astfel încât acest motiv nu va fi analizat distinct, fiind deopotrivă valabile argumentele ce urmează a fi dezvoltate.

Prin urmare, verificarea considerentelor deciziilor atacate, relevă faptul că prin decizia intermediară prin care s-au admis apelurile şi s-a anulat sentinţa tribunalului, instanţa de apel după reluarea integrală a considerentelor acestei hotărâri, a apelurilor formulate de părţi reţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. pentru că în absenţa motivelor avute în vedere de tribunal pentru respingerea acţiunii principale nu este posibilă exercitarea controlului judiciar.

În privinţa cererii reconvenţionale s-a reţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat deoarece cauza celor două litigii este diferită, şi prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Evocând fondul, instanţa de apel, reia repetitiv, obiectul acţiunii principale şi al cererii reconvenţionale, arată definiţiile îmbogăţirii fără justă cauză şi respectiv ale simulaţiei şi invocă doctrina şi jurisprudenţa în privinţa probei contraînscrisului.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă, reţinându-se că plata sumei de 150.000 Euro nu a avut drept efect îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor pentru că reclamanta a fost de acord să le recunoască acestora vocaţia succesorală cu privire la terenul ce a făcut obiectul dreptului de proprietate pentru care s-a emis titlu de proprietate al reclamantei.

Decizia nu cuprinde nicio analiză a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., ci doar precizarea că acesta a avut calitatea de mandatar al celorlalţi pârâţi şi nu a primit nicio sumă de bani pentru sine, lipsind orice argument de fapt sau de drept care să justifice concluzia.

Deşi, reţine că între părţi a existat o convenţie cu privire la drepturile succesorale, motiv pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la existenţa îmbogăţirii fără justă cauză a pârâţilor, instanţa de apel arată că în absenţa unor acte juridice şi a probelor din care să rezulte obiectul şi întinderea drepturilor succesorale, reiese că şi cererea reconvenţională este neîntemeiată.

În plus, în privinţa acesteia s-a reţinut că în cauză operează puterea de lucru judecat a deciziei nr. 274 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sens în care sunt citate considerentele unei decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În consecinţă, în privinţa criticilor de nelegalitate decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate deoarece prezentarea definiţiilor instituţiilor juridice invocate de părţi pentru a justifica starea de fapt care a generat litigiul, în absenţa unei analize proprii, aplicate cazului particular cu a cărei examinare a fost învestită prin criticile din apel, nu exclude şi nu suplineşte obligaţia instanţei de apel de a respecta dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte observă că, deşi tocmai nerespectarea acestor dispoziţii legale a determinat anularea sentinţei primei instanţe - care potrivit deciziei intermediare nu a motivat soluţia pronunţată, ci a redat pasaje din alte hotărâri pronunţate în litigiile dintre părţi - prin deciziile recurate, instanţa de apel procedează exact în acelaşi mod.

Prin urmare, rezultă că în egală măsură, pentru identitate de raţiune şi instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi dezvoltarea corespunzătoare a raţionamentului judiciar care a determinat pronunţarea soluţiei.

Aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în speţă, în absenţa unei analize concrete a acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale, a probelor administrate în cauză, care nu sunt nici indicate şi implicit nici examinate. Descrierea stării de fapt şi lipsa oricărui temei juridic care să argumenteze soluţia pronunţată, face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încalcă dreptul părţii la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum în mod justificat arată recurenta-reclamantă.

În aceeaşi ordine de idei este corectă şi susţinerea recurenţilor-pârâţi, potrivit cărora, motivarea deciziei recurate este contradictorie. Astfel, deşi se reţine existenţa unei convenţii secrete între părţi, motiv pentru care acţiunea reclamantei a fost respinsă, în analizarea cererii reconvenţionale s-a arătat că pârâţii nu au dovedit această împrejurare, situaţie în care şi cererea acestora în constatarea simulaţiei a fost respinsă. În aceste condiţii, în mod justificat arată recurenţii-pârâţi că instanţa de apel confundă acordul de voinţă, în sens de negotium cu proba actului juridic.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că prin deciziile recurate instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a cercetat efectiv fondul cauzei, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.. În consecinţă, analizarea criticilor formulate de recurenţi şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., referitoare la fondul litigiului este inutilă şi lipsită de interes juridic, iar soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursurilor declarate de reclamantă şi pârâţi, casarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. va analiza în mod concret toate motivele şi apărările formulate de părţi şi va administra probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 106A din 6 februarie 2017 şi a deciziei civile nr. 616 din 3 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi de pârâţii E., F., C., J. şi D. împotriva deciziei civile nr. 616 din 3 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 noiembrie 2017.