Territorial jurisdiction under Article 113(1)3 CPC for annulment of mandate contract based on place of performance

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pe pârâta C. S.R.L. să constate nulitatea absolută a Anexei nr. 3 şi a Actului Adiţional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat din data de 27.02.2007, repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivare, s-a învederat în esenţă lipsa semnăturii părţii care se obligă, cu consecinţa nulităţii absolute a actelor contestate.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 948 şi urm. C. civ. de la 1864.

La data de 10.11.2015, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, învederând că Tribunalul Bucureşti este competent raportat la dispoziţiile art. 95 şi 107 C. proc. civ., excepţia netimbrării cererii, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar cu referire la fondul cauzei, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 28/C/11.02.2016, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, în aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că acţiunea este fundamentată pe calea dreptului comun, respectiv pe dispoziţiile art. 948 din vechiul C. civ. şi nu pe dispoziţiile legii speciale ale insolvenţei, cum în mod greşit susţine reclamanta, iar faptul că a fost mandatat administratorul judiciar de către comitetul creditorilor pentru a introduce acţiuni în vederea recuperării creanţelor faţă de terţi, nu conferă cererii caracterul special prevăzut de Legea 85/2006, cu atât mai mult cu cât lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006, este obligat să desfăşoare activităţi pentru recuperarea creanţelor debitoarei faţă de terţi în afara procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006.

S-a mai reţinut că, art. 113 pct. 3 stabileşte competenţa teritorială alternativă în sensul că, în afara sediului pârâtului, mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, însă acest text de lege este aplicabil doar în situaţia în care părţile au prevăzut în mod expres în contract, aspect care a fost consacrat de doctrina şi practica judiciară, acest text de lege fiind o reluare a dispoziţiilor prevăzute de art. 10 din vechiul C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că potrivit obiectului contractului, reclamanta a mandatat pe pârâtă să contracteze cu terţe persoane fizice ori juridice toate studiile necesare pentru obţinerea avizului de mediu din partea Agenţiei Regionale de mediu Cluj Napoca, precum şi avizele necesare trecerii in intravilan a suprafeţei de circa 86 ha, proprietatea reclamantei, precum şi efectuarea studiilor şi obţinerea avizelor conform structurii şi condiţiilor prevăzute în anexa nr. 1 a contractului. Având în vedere că părţile nu au prevăzut în mod expres competenţa alternativă a instanţei de la locul îndeplinirii obligaţiilor, s-a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 113 pct. 3 din Noul C. proc. civ. invocate de reclamantă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 19.02.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3656/13.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat ivit conflictul negativ privind competenţa teritorială, în baza art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, avându-se în vedere prevederile art. 113 (3) noul C. proc. civ., care lasă la latitudinea reclamantului alegerea instanţei de judecată, în funcţie nu doar de sediul declarat al pârâtei, ci şi de locul prevăzut în contract pentru executare, coroborat cu prevederile Legii speciale nr. 85/2006, reclamanta aflându-se în procedura insolvenţei, aspect faţă de care a şi fost formulată în cauză o cerere de intervenţie, de către Administratorul special al reclamantei, D., cerere formulată împreună cu E. S.R.L. reprezentată de acelaşi administrator, Tribunalul Bucureşti a apreciat că, prin prisma art. 63 (1) coroborat cu art. 148 C. proc. civ., respectiv achiesarea (şi completarea) motivelor acţiunii de către reclamantă, în cauză este competentă instanţa unde se soluţionează şi procedura insolvenţei ca şi dosarul penal paralel prin care se contestă semnăturile de pe actul supus prezentului litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17.10.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 283/2016 din 18 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, fiind dispusă declinarea competenţei de soluţionare a conflictului de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în speţa de faţă, conflictul negativ de competenţă s-a ivit între Tribunalul Bihor, pe de o parte, şi Tribunalul Bucureşti, pe de altă parte, iar instanţa învestită cu pronunţarea regulatorului de competenţă, deşi superioară uneia dintre instanţele aflate în conflict, nu îndeplineşte cerinţa de a fi instanţă superioară comună celor două menţionate anterior.

Constatând că cele două instanţe se află în raza unor curţi de apel diferite, respectiv Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. determină competenţa materială Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, iar potrivit art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente."

În speţă, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. să se constate nulitatea absolută a Anexei nr. 3 şi a Actului Adiţional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat din data de 27.02.2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel că obiectul cererii îl reprezintă constatarea nulităţii unui act juridic.

Înalta Curte reţine că potrivit obiectului contractului de mandat, reclamanta a mandatat pe pârâtă să contracteze cu terţe persoane fizice ori juridice toate studiile necesare pentru obţinerea avizului de mediu din partea Agenţiei Regionale de mediu Cluj Napoca, precum şi avizele necesare trecerii in intravilan a suprafeţei de circa 86 ha, proprietatea reclamantei, situată în vecinătatea U.T.R. 13 a comunei Budureasa din zona Padiş Munţii Apuseni, jud. Bihor, precum şi efectuarea studiilor şi obţinerea avizelor conform structurii şi condiţiilor prevăzute in anexa nr. 1 a contractului.

Aşadar, în raport de obiectul convenţiei şi având în vedere cuprinsul clauzelor contractuale, astfel cum au fost circumstanţiate în Anexa nr. 3 şi Actul adiţional din 14.01.2010, se constată că locul îndeplinirii obligaţiilor se situează pe raza judeţului Bihor, în circumscripţia Tribunalului Bihor.

Având în vedere că locul executării obligaţiilor se află pe raza judeţului Bihor, concluzie ce se desprinde din circumstanţele relevate de clauzele contractului, Anexa nr. 3 şi Actul adiţional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat perfectat la 27.02.2007, fiind acte juridice a căror executare se realizează în judeţul Bihor, instanţa constată că sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa în circumscripţia căreia s-a prevăzut executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, aceste instanţe fiind deopotrivă competente să judece cauza.

Este de necontestat că prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competenţă alternativă şi că, opţiunea reclamantei a fost în sensul soluţionării cauzei la Tribunalul Bihor, prin urmare, la instanţa de la locul executării, fie chiar în parte, a obligaţiilor contractuale, conform art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., opţiune susţinută de prevederile art. 116 din acelaşi cod.

În egală măsură, este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Prin urmare, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.

Ca atare, în raport de dispoziţiile legale menţionate şi, având în vedere că locul executării obligaţiilor se află pe raza judeţului Bihor, competenţa teritorială a instanţei se determină în raport de opţiunea reclamantei, care a fost în sensul soluţionării cauzei la Tribunalul Bihor, fiind la alegerea acesteia sesizarea instanţei de la sediul pârâtei ori sesizarea instanţei prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.