Whether annulment for material error applies to omitted arguments or substantive reinterpretation of rights transferred from administrative management to ownership

Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1061/PI, pronunţată la 9 decembrie 2014, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual active şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura Bucureşti, având ca obiect obligaţia de a face.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, analizând excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, că aceasta nu a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, recunoscând, de altfel, că acesta se află în proprietatea statului român, iar reclamanta este titulara unui drept de concesiune.

Astfel, faţă de obiectul acţiunii, recunoaşterea unui drept de proprietate asupra construcţiilor speciale care alcătuiesc B., prin aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta are calitate procesual activă.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că S.C. A. S.A. a fost înfiinţată prin H.G. nr. 1.353/1990 privind înfiinţarea de societăţi pe acţiuni în industria alimentară ca succesoare în drepturi a fostei întreprinderi C..

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile de stat înfiinţate şi că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel pe care l-a avut autoarea ei şi în consecinţă, reclamanta nu era îndrituită să considere că deşi, autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate, considerând că lucrările de amenajare de heleşteie şi iazuri, precum şi de igienizare construcţii echivalează cu un alt drept decât cel de administrare.

În acest sens s-a reţinut că, construcţiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în registrul de evidenţă a mijloacelor fixe al fostei întreprinderi C., după care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidenţe şi operaţiuni juridico - contabile se efectuează în temeiul unor dispoziţii legale referitoare la disciplinarea financiar - contabilă a persoanei juridice, însă nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A., la data de 8 mai 2015, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1076 din 25 noiembrie 2015, a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1061/PI/09.12.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea precizată a reclamantei S.C. A. S.A. şi în consecinţă: a constatat că antecesoarea reclamantei a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcţiilor speciale constând în heleşteie, diguri, canale, drumuri incintă, identificate pe terenurile evidenţiate în cărţile funciare de expert topograf; a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra acestor construcţii speciale identificate pe CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, heleşteie cu bazine de iernat în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, heleşteu cu bazin de parcare în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B., nr. cad x; - construcţii diguri în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - canale în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - drumuri de acces incintă în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x - drumuri de acces incintă; a dispus rectificarea cărţilor funciare de mai sus şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, prin efectul legii asupra acestor construcţii speciale conform cu Raportul de expertiză topografică efectuat şi corectat; a obligat pârâţii la 13.253,89 RON cheltuieli de judecată reclamantei în apel şi a menţinut în rest sentinţa; a dispus obligarea apelantei S.C.

A. S.A. la plata sumei de 6627 RON cu titlu de taxă timbru până la data de 15.12.2015.

Pentru decide astfel, instanţa de control judiciar a considerat că se impune precizarea că obiectul acţiunii reclamantei îl constituie doar construcţiile speciale din cadrul fermei B. sub forma heleşteelor, digurilor, canale şi drumuri de incintă, întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea Statului Român şi în administrarea A.N.P.A. fiind concesionate de reclamantă în baza contractului din anul 2003.

Aceste construcţii speciale au fost în administrarea operativă a fostei unităţi economice de stat şi înscrise în lista fondurilor fixe inventariate pentru a fi cuprinse în patrimoniul unităţii economice de stat, cu valorile rămase actualizate, fiind confirmat prin raportul de expertiză topografică faptul că aceste construcţii speciale se află în incinta B., că nu sunt înscrise în cartea funciară şi că au făcut obiectul unor ample lucrări de reabilitare.

În ceea ce priveşte temeiul celeilalte solicitări a reclamantei de a se constata dobândirea prin efectul legii a dreptului de proprietate asupra acestor construcţii speciale, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor deţinute cu alt titlu, înţelesul acestei prevederi fiind acela că proprietatea societăţilor comerciale este constituită din valori patrimoniale aflate în "administrarea" fostelor unităţi economice de stat la data apariţiei legii.

Astfel, transferul în administrare a operat de regulă în baza actelor administrative individuale, iar în lipsa actelor scrise este competenţa instanţelor judecătoreşti de a constata regimul juridic al bunurilor deţinute de unitatea economică de stat, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât B. a intrat în patrimoniul antecesoarei reclamantei în anul 1972, ca urmare a reorganizării unei alte întreprinderi de stat.

Pentru a beneficia de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în virtutea cărora este transformat dreptul de administrare operativă al fostei unităţi economice de stat într-un drept de proprietate privată al societăţii comerciale nou înfiinţate, instanţa de apel a considerat că, reclamantei îi revenea sarcina probei ce se referă la următoarele elemente: că este succesoarea fostei unităţi economice de stat, că aceasta din urmă a avut în patrimoniul său un drept de administrare operativă sau directă asupra imobilelor din litigiu, descrise în acţiune, că societatea s-a înfiinţat în condiţiile legii şi că a preluat activul şi pasivul celei desfiinţate.

În acest sens s-a reţinut că în speţă, toate aceste cerinţe au fost demonstrate de reclamantă, confirmate prin probatoriul administrat, inclusiv cu rapoartele de expertiză tehnică de specialitate.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a devenit beneficiara transformării dreptului de administrare operativă a antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii, cu menţiunea că dispoziţiile art. 19 şi 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au fost supuse în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate şi în acest sens, este şi decizia nr. 250/18.09.2011 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 746/2011, în care Curtea a statuat că dispoziţiile legale de mai sus se integrează în realitate în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care 1-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 19 au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului şi evaluarea capitalului social în condiţiile stabilite prin Hotărâre de Guvern şi în consecinţă nu aduc atingere garanţiilor constituţionale ale dreptului de proprietate.

De asemenea, instanţa de apel a mai apreciat că în mod eronat a reţinut tribunalul că temeiul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei a fost invocat sub forma evidenţelor şi operaţiunilor juridico contabil, întrucât aceste evidenţe au fost verificate inclusiv de expertul tehnic, doar pentru a se evalua îndeplinirea condiţiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest text al legii fiind precizat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcţiilor speciale, acest articol nu face referire în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel care 1-a avut antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale înfiinţate, ceea ce presupune o convertire a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică de stat la avut asupra acestor bunuri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura Bucureşti şi pârâtul Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin decizia nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a respins ca nefondată excepţia nulităţii cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură Bucureşti, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. Timişoara.

S-au admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură Bucureşti şi de recurentul-pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, fiind modificată decizia recurată, în sensul că a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1061/PI din 9 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, din însăşi motivarea acţiunii că reclamanta a precizat că este succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi C., în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1353/1990, care stipulează că pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9 se desfiinţează, iar activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate.

Aşadar, din motivarea acţiunii şi precizarea acesteia, rezultă că intimata-reclamantă recunoaşte că dreptul de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor ce formează obiectul acţiunii şi distinct de acesta, şi dreptul de proprietate, aparţine Statului român, iar C. a avut doar un drept de administrare asupra terenurilor şi construcţiilor şi în consecinţă, succesoarea în drepturi a C., intimata-reclamantă nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare.

Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990 activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile de stat înfiinţate, iar art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, prevede expres că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă, atât timp cât autoarea intimatei-reclamante avea un drept de administrare asupra construcţiilor, este evident că şi succesoarea acesteia, intimata, va dobândi un drept similar, şi anume, un drept de administrare.

În aceste condiţii, aşa cum corect şi legal au susţinut şi recurentele-pârâte, prin efectul legii, intimatei-reclamante S.C. A. S.A. nu i se putea transmite decât un drept identic cu cel pe care l-a avut şi autoarea sa, astfel încât, aceasta nu poate să pretindă că, deşi autoarea sa a avut doar un drept de administrare, intimatei-reclamante i s-ar fi transmis însuşi un drept de proprietate.

Această concluzie este determinată de respectarea dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanţa de recurs constatând că nu există nici un titlu de proprietate cu privire la construcţiile speciale indicate de către intimata-reclamantă ca aparţinând autoarei sale.

Astfel, simpla pretenţie vizând constatarea că autoarea sa a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcţiilor speciale, respectiv, formularea unei acţiuni împotriva statului, nu se prezumă şi nu poate echivala cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, contestatoarea S.C. A. S.A. a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la data de 29 septembrie 2016, contestaţie în anulare.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea S.C. A. S.A. susţine că hotărârile judecătoreşti pronunţate în recurs sunt susceptibile de a fi anulate pe calea contestaţiei în anulare atunci când dezlegarea dată căii de atac este rezultatul unei erori materiale.

În acest context, se arată că instanţa de recurs a confundat elemente esenţiale ale dosarului, omiţând să observe existenţa unor înscrisuri care ar fi fundamentat o soluţie contrară, respectiv contractul de concesiune nr. x din 20.01.2003, cărţile funciare aferente terenurilor pe care sunt amplasate construcţiile speciale deduse judecăţii, precum şi situaţia fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unităţii economice de stat cu valorile rămase actualizate la Categoria I.

Astfel, această omisiune a condus la neobservarea regimului juridic al terenurilor şi, pe cale de consecinţă, la pronunţarea unei soluţii fundamentate pe dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.

Prin urmare, criticile subsumate prezentei căi de atac vizează în esenţă, neobservarea de către instanţa de recurs a unor înscrisuri din compunerea dosarului, iar din această perspectivă, rezultă că greşeala materială săvârşită de instanţa de recurs prin neobservarea unor înscrisuri esenţiale din compunerea dosarului se încadrează, ca natură şi gravitate, în noţiunea de "defecte fundamentale" pentru a permite desfiinţarea deciziei şi rejudecarea recursurilor. în cauză, fiind evident că instanţa a pronunţat decizia atacată datorită unei greşeli materiale grave, decurgând din neobservarea unor acte esenţiale ale dosarului.

Mai susţine contestatoarea, că printre cazurile enumerate ca eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, se numără şi acela în legătură cu neobservarea unor date esenţiale în ceea ce priveşte calculul termenului de declarare a recursului sau de depunere a motivelor de recurs.

În acest sens, arată că instanţa de recurs a respins excepţia tardivităţii pe considerentul că memoriul de recurs a fost expediat prin fax în ultima zi a termenului de recurs, respectiv în 6 ianuarie 2016, fără a observa însă două aspecte esenţiale, şi anume, ora transmiterii faxului - 14:23 şi data ştampilei instanţei a cărei hotărâre a fost atacată - 7 ianuarie 2016, iar în ipoteza în care ar fi remarcat aceste menţiuni, raţionamentul instanţei de recurs nu ar mai fi pornit de la o premisă eronată, iar excepţia tardivităţii recursului invocată de intimată ar fi fost admisă.

Astfel, aspectele referitoare la ora expedierii faxului şi la data menţionată prin aplicarea ştampilei registraturii Curţii de Apel Timişoara constituiau chestiuni decisive în soluţionarea excepţiei tardivităţii căii de atac.

O altă critică vizează omisiunea instanţei de recurs de a analiza apărările contestatoarei, întrucât din motivarea deciziei civile rezultă că acestea nu au fost în niciun fel analizate, împrejurare care atrage încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se susţine că faţă de dispoziţiile art. 6 CEDO la cauza pendinte, rezultă că omisiunea de a cerceta argumentele părţilor nu poate fi diferenţiată după calitatea acestora şi trebuie să producă efecte similare pentru toate părţile. Pe cale de consecinţă, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menţinerea "egalităţii armelor" este admisibilă contestaţia în anulare prin care intimatul invocă omisiunea cercetării argumentelor invocate.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată.

În speţă, contestatoarea S.C. A. S.A. şi-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., învestind instanţa cu o contestaţie în anulare specială.

Din analiza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv:

"când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., are în vedere erori în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.

Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Numai o greşeală esenţială, în legătură cu aspectele formale ale recursului, şi care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Instituind acest motiv de contestaţie în anulare, legiuitorul a avut în vedere greşelile cu caracter procedural, pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

Contestatoarea a indicat în memoriul depus la dosar, faptul că instanţa de recurs a ignorat înscrisuri aflate la dosarul cauzei, omiţând astfel observarea existenţei acestora, iar această omisiune a condus la neobservarea regimului juridic al terenurilor şi, pe cale de consecinţă, la pronunţarea unei soluţii fundamentate pe dispoziţiile H.G. nr. 834/1991.

În speţă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa evocatei norme, în argumentarea soluţiei pronunţate, întrucât menţionarea acesteia în considerentele deciziei atacate arată doar că prevederile respective nu au modificat dispoziţiile art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 15/1990, acestea putând fi interpretate doar în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este şi un instrument probator.

În egală măsură se reţine că aspectele pretins neanalizate de instanţa de recurs, sunt critici referitoare la netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că prin susţinerile făcute de intimată se repune în discuţie situaţia de fapt precum şi reinterpretarea probatoriului.

Astfel, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, reţine că motivul invocat de contestatoare în sensul celor menţionate este nefondat, instanţa de recurs nefiind ţinută să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate în apărare, ci le poate analiza global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să cerceteze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a se cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a intimatei nu deschide calea contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În lumina dispoziţiilor anterior evocate, susţinerile contestatoarei vizând reţinerea eronată de către instanţa de recurs a calculului privind termenul de declarare sau de depunere a motivelor de recurs, deşi se încadrează în categoria situaţiilor ce pot constitui prezumtiv eroare materială, nu se verifică în speţă şi ca atare, Înalta Curte apreciază contestaţia în anulare ca fiind nefondată.

Astfel, din verificarea actelor dosarului se constată că, prealabil acordării cuvântului pe fondul recursurilor, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii recursului declarat de Statul Român invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. şi a constatat că aceasta nu este întemeiată, având în vedere data la care a fost comunicată decizia instanţei de apel şi faptul că cererea de recurs a fost transmisă prin fax la data de 6 ianuarie 2016, dosarul de recurs.

O altă critică vizează omisiunea instanţei de recurs de a analiza apărările intimatei, împrejurare ce atrage încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil referitor la menţinerea "egalităţii armelor".

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că instanţa de recurs a analizat amplu şi judicios toate apărările intimatei, răspunzând tuturor criticilor formulate de aceasta prin întâmpinarea depusă în susţinerea apărărilor sale, astfel că, încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, S.C. A. S.A., în calitatea sa de intimată faţă de recursurile pârâtelor a beneficiat de toate drepturile conferite de lege, în ceea ce priveşte probatoriile şi apărările prevăzute în calea de atac a recursului.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecinţa analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurente, cât şi a apărărilor formulate de intimata S.C. A. S.A..

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2017.