Competence of consumer domicile court vs. contractual jurisdiction clause in abusive credit contract clause challenges

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 03.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor indicate în cuprinsul contractului de credit bancar pentru persoane fizice înregistrat cu nr. x/01.08.2008, respectiv pct. 3.2, pct. 4, pct. 5, pct. 8.6, pct. 12.2, referitoare la dobândă, comision de acordare, comision de rambursare în avans, dobânzi penalizatoare şi cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, iar pe cale de consecinţă să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului şi să dispună obligarea pârâtelor la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor şi al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională. Totodată, s-a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a acestor clauze şi eliminarea clauzelor constatate a fi abuzive din convenţie, precum şi rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor atacate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat în esenţă că, prin modul de formulare a clauzelor indicat a fi abuzive, banca şi-a rezervat dreptul de a majora în mod unilateral nivelul dobânzii întrucât şi-a rezervat dreptul de a majora marja fixă ca şi componentă a dobânzii În dovedire a fost solicitată proba cu înscrisuri.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, art. 78 din Codul consumatorului, art. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Oradea, excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind comisionul de rambursare în avans (reglementat de art. 5) din contractul de credit, excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea ca fiind abuziv a clauzei prevăzută la art. 3.2 pe fondul cauzei solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3894/13.05.2016, Judecătoria Oradea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1, reţinând că potrivit art. 13 pct. 13.5 din Convenţia de credit, precum şi art. 126 alin. (2) C. proc. civ., părţile au prevăzut o clauză atributivă de competenţă prin care au stabilit că orice litigiu în legătură cu convenţia este de competenţa instanţelor judecătoreşti competente din Bucureşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut, în esenţă, că nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competenţă care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă, sancţiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulităţi absolute şi parţiale care trebuie invocată de instanţă din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei.

Astfel, clauza atributivă de competenţă este considerată abuzivă şi nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti neputându-şi astfel întemeia competenţa pe această clauză desfiinţată, atâta timp cât voinţa reclamanţilor a fost să sesizeze instanţa de la domiciliul lor, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă era competentă în temeiul art. 109 C. proc. civ. deoarece pârâta are sucursale sau filiale în localitatea Oradea.

În speţă, opţiunea reclamanţilor-consumatori a fost în sensul soluţionării cauzei de instanţa de la domiciliul lor, respectiv de Judecătoria Oradea, la care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, de vreme ce şi această instanţă este competentă, opţiune susţinută de prevederile art. 116 din Noul C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 14427/2016 din 8 septembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Oradea competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acţiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit, formulată de reclamanţii A. şi B., cu domiciliul în Galaţi, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în afară de instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, mai este competentă "instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Instanţa reţine că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din art. 116 C. proc. civ.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opţiune susţinută de art. 116 C. proc. civ.

Potrivit art. 126 alin. (2) C. proc. civ.:

"În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă".

Prin urmare, în speţă nu se poate reţine aplicabilitatea clauzei atributive de competenţă prevăzută la art. 13.5 din Contractul de credit nr. x încheiat de părţi la data de 01.08.2008, câtă vreme aceasta a fost redactată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 01.08.2008, iar nu după naşterea dreptului la despăgubire, cum impune textul de lege în mod imperativ.

Este de reţinut că, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre şi că obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional fiind o condiţie sine qua non a integrării.

În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

Din jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. vs. Roció Murciano Quintero), instanţa a reţinut că s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului, care i-a încălcat drepturile, la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

În speţă, opţiunea reclamanţilor-consumatori A. şi B. a fost în sensul soluţionării cauzei de instanţa de la domiciliul lor, respectiv de Judecătoria Oradea, opţiune susţinută de prevederile art. 116 C. proc. civ.

Este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial (în speţă Judecătoria Oradea), opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanţii A. şi B., în favoarea Judecătoriei Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2017.