Inadmissibility of cassation appeal due to non-monetary contractual claim excluded by transitional procedural legislation

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.12.2013 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, astfel cum a fost precizată la data de 16.05.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, prin administratori judiciari, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primarul Municipiului Galaţi, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la executarea obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune nr. x/23.04.2003, modificat prin actul adiţional nr. x/12.01.2007, respectiv la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei; să oblige pârâtul la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune sus-menţionat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 260/14.03.2016, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 176A/11.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a prezentat istoricul litigiului şi a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 970 din C. civ. de la 1864, subliniind că instanţa nu a aplicat corect regulile de interpretare a convenţiilor; astfel, nu a determinat logic conţinutul contractului şi scopul pentru care acesta a fost încheiat şi nu a dat o calificare juridică corectă clauzelor contractuale.

A arătat recurenta că, aplicând greşit dispoziţiile art. 970 C. civ., instanţa de de apel a conchis că intimata şi-a asumat prin contractul de concesiune doar obligaţia de a transmite folosinţa terenului concesionat.

Or, această concluzie este contrazisă de clauza prevăzută la art. 13.1 din contract, conform căreia intimatul-pârât avea obligaţia să clarifice situaţia juridică a terenului şi să îndeplinească toate formalităţile legale pentru ca investitorul să îşi poată realiza şi valorifica investiţia.

Cu toate acestea, ambele instanţe de fond au reţinut că intimatul-pârât nu şi-a asumat prin contract nici obligaţia de a transfera bunul ce face obiectul acestuia din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Galaţi şi nici obligaţia intabulării terenului în Cartea Funciară.

În acest context, a subliniat că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de prim control judiciar nu a înţeles specificul contractului de concesiune şi nu a făcut aplicarea principiului executării cu bună-credinţă a convenţiilor, consacrat de art. 970 C. civ.

Astfel, deşi a reţinut în mod corect că transferul dreptului de proprietate din domeniul public în domeniul privat s-a realizat abia în anul 2011, curtea de apel nu a acordat nicio semnificaţie juridică acestei întârzieri.

Mai mult, în măsura în care ar fi interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 970 C. civ. şi ar fi înţeles specificul contractului de concesiune încheiat în vederea realizării unei investiţii, curtea de apel ar fi observat că simplul transfer din domeniul public în cel privat nu era suficient pentru valorificarea investiţiei, fiind necesară şi intabularea terenului, până la momentul finalizării construcţiei.

În opinia recurentei, având în vedere particularitatea contractului de concesiune, Municipiul Galaţi trebuia să asigure tot suportul necesar valorificării de către concesionar a investiţiei; aşa fiind, argumentaţia instanţei, în sensul că Municipiul Galaţi nu avea o astfel de obligaţie, nu este susţinută nici de clauzele contractuale, nici de dispoziţiile legale.

Astfel, Municipiul Galaţi avea, încă de la momentul încheierii actului adiţional nr. x/12.01.2007, reprezentarea faptului că investitorul urmăreşte edificarea şi vânzarea unor apartamente, astfel că putea anticipa că cel mult la momentul finalizării construcţiei situaţia juridică a terenului trebuie să fie clarificată, inclusiv prin transferul acestuia în domeniul privat şi prin intabulare.

Or, interpretarea oferită de instanţa de apel conduce spre concluzia că investitorul nu ar fi putut niciodată să-şi valorifice investiţia, de vreme ce suprafaţa de teren de sub construcţie putea fi intabulată doar de intimatul- pârât.

A subliniat recurenta că, dacă şi-ar fi executat cu bună-credinţă obligaţiile legale şi contractuale, Municipiul Galaţi ar fi trebuit să se asigure că la momentul finalizării construcţiei va fi în măsură să îi acorde sprijinul necesar în vederea valorificării construcţiei, sprijin care presupunea în mod obligatoriu intabularea dreptului de proprietate şi transferul din domeniul public în cel privat.

În final, a conchis că, pornind de la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi fără a analiza corect scopul pentru care a fost încheiat contractul de concesiune şi obligaţiile implicite ce se desprind din art. 13.1 al acestuia, curtea de apel nu a observat că Municipiul Galaţi nu s-a obligat doar la transmiterea folosinţei asupra unei suprafeţe de teren, în scopul construirii unui imobil de locuinţe colective în regim de înălţime S+P+9E ci, raportat la specificul contractului de concesiune şi la dispoziţiile art. 970 sus-menţionat, avea şi obligaţia de a asigura investitorului posibilitatea valorificării construcţiei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 15.02.2017, Municipiul Galaţi şi Consiliul Local Galaţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Ulterior, la 08.03.2017, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta a prezentat un punct de vedere, arătând că este de acord cu cele reţinute prin raport, în sensul admisibilităţii recursului.

În şedinţa de astăzi, 14.11.2017, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a invocat, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a recursului.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Tot cu prioritate, trebuie subliniat că, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului nu sunt obligatorii pentru completul de filtru.

Astfel, în măsura în care, independent de concluziile raportului, completul de filtru este în unanimitate de acord că recursul nu este admisibil, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Această opţiune a legiuitorului este în acord cu esenţa procedurii de filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra admisibilităţii recursului de către completul de trei judecători, stabilit aleatoriu în acest sens, scop care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 C. proc. civ.

Deliberând asupra excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv(...)."

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele vizând cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) C. proc. civ.

În speţă, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primarul Municipiului Galaţi, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la executarea obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune nr. x/23.04.2003, modificat prin actul adiţional nr. x/12.01.2007, respectiv la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei, precum şi la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune sus-menţionat.

În acest context, trebuie precizat că obligaţia de a efectua demersuri în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului reprezintă o veritabilă obligaţie de a face neevaluabilă în bani.

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul de concesiune.

Având în vedere însă că acordarea despăgubirilor depinde în mod direct de constatarea neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor contractuale, această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Aşadar, măsura în care hotărârea atacată este supusă recursului trebuie determinată prin raportare la cererea principală.

În speţă, prin cererea principală, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galaţi, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, această obligaţie este una de a face neevaluabilă în bani.

Prin urmare, cum hotărârea atacată a fost pronunţată într-o cerere privind o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, prevăzută la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Este adevărat că, în speţă, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de tribunal, iar nu de judecătorie, a cărei competenţă era atrasă de obiectul cererii principale.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială trebuie invocată de părţi ori de judecător in limine litis.

Chiar dacă, în speţă, necompetenţa materială nu a fost invocată în condiţiile legii, această împrejurare nu poate conduce spre concluzia că o hotărâre pronunţată într-o cerere privind o obligaţie de a face neevaluabilă în bani este supusă recursului.

Altfel spus, desi cererea de chemare în judecată a fost soluţionată în primă instanţă de tribunal, această împrejurare nu este suficientă, prin ea însăşi, să deschidă calea de atac a recursului, într-un litigiu din categoria celor pentru care legiuitorul a suprimat această cale de atac.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanţă.

Acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reclamanta a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 176/A/11.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.