Shareholder exclusion for corporate fraud: absence of quantified damages and late evidence admission

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la 11 noiembrie 2011, sub nr. x/2011, reclamantele A. şi S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., să se dispună excluderea asociatului-pârât din S.C. B. S.R.L. şi continuarea activităţii persoanei juridice cu asociat unic, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, pârâtul C. a solicitat excluderea asociatului A., în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 şi continuarea activităţii persoanei juridice cu asociat unic, iar în subsidiar, dizolvarea societăţii B. S.R.L., în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ.

La termenul din 23 noiembrie 2016, pârâtul C. a renunţat la judecata cererii subsidiare de dizolvare a S.C. B. S.R.L., prima instanţă luând act de această renunţare.

La 20 ianuarie 2017, S.C. D. S.A. a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat excluderea asociatului C. din S.C. B. S.R.L. şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Cererea de intervenţie principală formulată de S.C. D. S.A. a fost încuviinţată în principiu prin încheierea din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 151 din 1 februarie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi S.C. B. S.R.L.; a admis cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta S.C. D. S.A. şi a dispus excluderea asociatului pârât C. din S.C. B. S.R.L, părţile sociale aparţinând asociatului exclus, în număr de 2500, cu o valoare nominală de 10 RON/parte socială, rămânând la dispoziţia societăţii, urmând a fi preluate de asociatul reclamant sau anulate, societatea continuându-şi activitatea cu asociat unic; a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant C., luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 2009, asociaţii A. şi C. au încercat să efectueze, pe cale amiabilă, divizarea S.C. B. S.R.L. şi împărţirea activelor patrimoniale.

Având în vedere că nu au ajuns la o înţelegere cu privire la valoarea activelor şi împărţirea bunurilor societăţii, asociaţii administratori nu au mai lucrat împreună în beneficiul societăţii.

Odată cu schimbarea din 15 ianuarie 2010, a obiectului de activitate al S.C. E. S.R.L. şi a dobândirii calităţii de asociat unic în cadrul acestei societăţi, pârâtul C. a început să folosească utilajele, spaţiile de cazare şi mijloacele de transport ale S.C. B. S.R.L. în interesul şi folosul S.C. E. S.R.L., ceea ce a generat o stare conflictuală între asociaţi, urmată de o serie de plângeri penale reciproce.

Începând cu luna mai 2011, între S.C. B. S.R.L., în calitate de locator şi S.C. E. S.R.L., în calitate de locatar, au fost încheiate mai multe contracte de locaţiune, având ca obiect utilaje şi autoturisme, pentru o chirie în cuantum de 50 de RON/zi, cu privire la care S.C. E. S.R.L. a înregistrat restanţe.

Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a constatat că pierderile minime suferite de S.C. B. S.R.L., în perioada cuprinsă între anii 2009 şi 2012, datorate imposibilităţii de folosire a mijloacelor sale fixe, se ridică la valoarea de 714.475,82 RON, iar pierderile suferite de societate prin imposibilitatea folosirii altor bunuri se ridică la valoarea de 74.012,4 RON.

În baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a constatat că pârâtul asociat s-a folosit de activele aparţinând S.C. B. S.R.L. atât în interesul său personal, cât şi în interesul S.C. E. S.R.L., fără a vira în casieria ori contul bancar al S.C. B. S.R.L. sumele reprezentând contravaloarea închirierii activelor.

Astfel, privarea societăţii reclamante de posesia utilajelor şi spaţiilor de cazare, aflate în patrimoniul său social, reprezintă un delict civil, respectiv o fraudă în dauna intereselor societare, iar prejudiciul suferit de societate este cert, lichid şi exigibil.

Prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, săvârşirea faptelor dovedite prin probele administrate în cauză conduce la excluderea asociatului administrator din societatea pârâtă, devenind incidente dispoziţiile art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că, în urma excluderii, instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.

Având în vedere că în S.C. B. S.R.L. sunt doar doi asociaţi, iar asociatul reclamant nu şi-a exprimat intenţia de a prelua şi părţile sociale ale celuilalt asociat, deşi persoana juridică îşi poate continua activitatea cu asociat unic, prima instanţă a dispus ca cele 2500 de părţi sociale deţinute de pârât să fie lăsate la dispoziţia societăţii. Astfel, asociatul rămas în societate va decide fie anularea părţilor sociale şi continuarea activităţii societăţii cu asociat unic, fie preluarea lor de către asociatul reclamant sau de către un terţ, la valoarea lor nominală.

Prima instanţă a mai constatat că valoarea unei părţii sociale la S.C. B. S.R.L. este de 153,81 RON, valoarea totală a celor 2500 de părţi sociale ale pârâtului C. este de 384.525 RON, iar valoarea prejudiciului cauzat societăţii este de 334.068 RON. Deşi a formulat cerere reconvenţională, pârâtul nu a solicitat obligarea societăţii reclamante la plata sumei de bani reprezentând valoarea părţii care i se cuvine din patrimoniul social. Întrucât nu a fost învestită cu o cerere de obligare a societăţii reclamante la plata sumei de 50.457 RON, prima instanţă a constatat că nu pot fi aplicate prevederile art. 224 şi 225 din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul C., prima instanţă a reţinut că susţinerile referitoare la angajarea fictivă a nurorii asociatei A., în cadrul S.C. B. S.R.L., fără ca salariata să presteze în mod real muncă în folosul angajatorului, nu au fost dovedite.

Totodată, pârâtul nu a depus fişa istoricului S.C. F. S.R.L., pentru se putea verifica susţinerile sale privind activitatea concurentă desfăşurată de asociata A..

Prima instanţă a mai constatat că reclamanta asociată nu s-a folosit de semnătura sau capitalul social al S.C. B. S.R.L., în folosul propriu sau al unui terţ şi nici nu a fraudat societatea respectivă, astfel încât cererea reconvenţională a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva încheierii din 8 iunie 2012, încheierii din 25 ianuarie 2017 şi sentinţei civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a formulat apel pârâtul-reclamant C., fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2017, la 7 aprilie 2017.

Prin decizia civilă nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii din 8 iunie 2012, încheierii din 25 ianuarie 2017 şi sentinţei civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-intervenient S.C. D. S.A. şi intimaţii-reclamanţi S.C. B. S.R.L. şi A.; a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă cererea de intervenţie principală formulată de intimatul-intervenient S.C. D. S.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin încheierea din 8 iunie 2012, prima instanţă a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a solicita încuviinţarea probei cu expertiză contabilă şi, în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a încuviinţat pentru reclamanta-pârâtă administrarea aceleiaşi probe, cu obiectivele propuse de aceasta.

Acest text de lege permite instanţei să încuviinţeze o probă, chiar şi atunci când nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată sau în termenul prescris de lege, respectiv până la prima zi de înfăţişare, dacă administrarea probei nu determină amânarea judecăţii, această condiţie fiind îndeplinită.

La termenul din 8 iunie 2012, prima instanţă a încuviinţat şi pentru pârâtul-reclamant proba cu expertiză contabilă, administrarea acestei probe determinând amânarea cauzei, astfel încât art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu a fost încălcat.

Procedând în acest mod, prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale anterior menţionate, dând astfel eficienţă şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, ce implică şi egalitatea de arme a părţilor în procesul civil. Din moment ce aceeaşi probă a fost încuviinţată şi pentru pârâtul-reclamant la acelaşi termen de judecată, instanţa de apel a apreciat că acest principiu a fost respectat.

Cu privire la încheierea din 25 ianuarie 2017, instanţa de apel a reţinut că, în raport de obiectul cererii principale, constând în excludere asociat, cât şi de calitatea intervenientului S.C. D. S.A., de creditor al pârâtului, cererea de intervenţie nu îndeplineşte condiţia interesului, din moment ce admiterea acestei cereri nu poate conduce la obligarea pârâtului-reclamant la plata unei sume de bani în favoarea intervenientului.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că, din probele aflate la dosar, rezultă că au intervenit neînţelegeri între asociaţi din momentul în care pârâtul-reclamant a dobândit calitatea de asociat unic al S.C. E. S.R.L., care are acelaşi obiect de activitate cu cel al S.C. B. S.R.L.

Aceste neînţelegeri au fost determinate de atitudinea pârâtului-reclamant, care a folosit bunurile aparţinând S.C. B. S.R.L., în interesul şi folosul societăţii concurente E. S.R.L., fără a avea acordul asociatei A..

Instanţa de apel a reţinut că, pentru a fi incident art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, reclamanta trebuie să facă dovada că pârâtul, în calitate de administrator, a prejudiciat interesele societăţii, în mod intenţionat, fără a fi necesar să se facă dovada existenţei unei creanţe certe, lichide sau exigibile.

Or, acest prejudiciu constă în folosirea fără drept a bunurilor aparţinând S.C. B. S.R.L., în interesul pârâtului-reclamant şi al S.C. E. S.R.L.

Astfel, aceste fapte au condus la naşterea unui prejudiciu în patrimoniul societăţii reclamante, concretizat în imposibilitatea de a utiliza propriile bunuri, neavând relevanţă cuantumul exact al acestui prejudiciu, din perspectiva aplicării art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de apel a mai reţinut că prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. De altfel, o cerere întemeiată pe art. 222 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ nu ar fi fost admisibilă, întrucât acest text de lege reglementează situaţia asociatului cu răspundere nelimitată, or societatea pârâtă este cu răspundere limitată. Pe de altă parte, excluderea asociatului administrator nu a fost dispusă în baza art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a reţinerii calităţii de administrator într-o societate concurentă.

Totodată, instanţa de apel a constatat că pârâtul-reclamant nu a fost obligat la repararea vreunui prejudiciu prin dispozitivul sentinţei apelate, întrucât prima instanţă nu a fost investită cu o astfel de cerere.

Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă a dovedit prin înscrisuri, respectiv contracte de muncă şi ştate de plată, că G. a fost angajată la S.C. B. S.R.L. şi a prestat muncă în folosul angajatorului.

Din înscrisurile existente la dosar, instanţa de apel a constatat că chiria datorată în baza contractului încheiat între cele două societăţi a fost achitată.

Motivul de excludere invocat de către apelantul-pârât prin cererea de apel, constând în fapta reclamantei, sancţionată contravenţional de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, care a atras şi începerea urmăririi penale faţă de societate, vizează o dată ulterioară introducerii cererii reconvenţionale, respectiv februarie 2012, astfel încât nu poate fi analizat în contextul în care soluţia instanţei trebuie să se raporteze la faptele ce au produs daune în patrimoniul societăţii, săvârşite anterior formulării cererii de excludere.

Împotriva deciziei civile nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs atât pârâtul C., cât şi intervenientă S.C. D. S.A.

Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a se dispune admiterea apelului şi schimbarea în tot a încheierii din 8 iunie 2012 şi a sentinţei civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

În motivarea recursului, recurentul-pârât C. a susţinut, în esenţă, că prin încheierea din 8 iunie 2012, prima instanţă a admis excepţia decăderii reclamantelor din dreptul de a solicita încuviinţarea probei cu expertiză contabilă şi, totodată, a încuviinţat pentru reclamante administrarea aceleiaşi probe, în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin încheierea anterior menţionată au fost pronunţate două soluţii diametral opuse.

În acest sens, s-a învederat că, după ce a fost admisă excepţia decăderii reclamantelor din dreptul de a propune proba cu expertiză contabilă, instanţa nu mai putea să încuviinţeze aceeaşi probă, ci doar să o propună din oficiu.

Astfel, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate înlătura sancţiunea prevăzută de art. 103 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că proba va fi încuviinţată dacă administrarea acesteia nu determină amânarea judecăţii. Or, administrarea probei cu expertiză contabilă a condus la amânarea cauzei, nefiind însă relevant faptul că s-a dispus această măsură şi pentru administrarea celorlalte probe încuviinţate de instanţă.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul reţinut prin decizia recurată nu există, nefiind făcută această dovadă. Or, neexistând un prejudiciu, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală. În susţinerea criticilor sale, recurentul-pârât a făcut ample referire la probele administrate în cauză.

În continuare, acesta a arătat că instanţa de apel a apreciat că este suficient să se facă dovada că intimatele-reclamante au suferit un prejudiciu, fără să fie necesară determinarea întinderii acestui prejudiciu. Or, acest considerent reprezintă o încălcare a art. 998 şi art. 999 C. civ., întrucât în absenţa determinării întinderii prejudiciului, nu s-ar putea aprecia cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al prejudiciului.

Totodată, recurentul-pârât a învederat că, prin încheierea din 5 decembrie 2012, instanţa de fond a admis obiecţiunile cu privire la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză, reţinând că nu a fost corect stabilită contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajelor. Expertul nu a recalculat prejudiciul derivând din lipsa de folosinţă a utilajelor, menţinându-şi punctul de vedere exprimat la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză. Astfel, instanţa de fond nu avea cum să reţină prejudiciul stabilit de către expert, în condiţiile în care a admis, în prealabil, obiecţiunile la formulate de către recurentul-pârât în legătură cu acest aspect.

Recurentul-pârât a mai susţinut că a avut acordul intimatei-reclamante pentru folosirea utilajelor, spaţiilor de cazare şi mijloacelor de transport, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

Totodată, recurentul-pârât a arătat că existenţa unor datorii ale S.C. E. S.R.L. faţă de S.C. B. S.R.L. nu prezintă relevanţă, prin raportare la motivul de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Mai mult decât atât, la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că o parte din aceste datorii au fost achitate.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 998 - art. 999 C. civ. şi art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, întrucât nu există delictul civil, constând în fraudarea intereselor S.C. B. S.R.L.

Prin cererea de recurs, s-a mai învederat că instanţa de apel a încălcat principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

În acest sens, recurentul-pârât a învederat că, în considerentele hotărârii prin care a fost soluţionată cererea principală, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din Legea nr. 31/1990, în temeiul cărora a apreciat că ar exista motive de excludere a asociatului pârât din S.C. B. S.R.L.

Or, din analiza cererii introductive reiese că reclamantele au solicitat excluderea pârâtului nu în temeiul art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, ci în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

Având în vedere că acţiunea a fost soluţionată în baza altor texte de lege decât cele invocate de către reclamant, rezultă că au fost încălcate principiile anterior evocate.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în considerentele hotărârii, instanţa de fond a efectuat compensarea între suma de 384.525 RON, reprezentând contravaloarea celor 2500 de părţi sociale cuvenite asociatului pârât şi suma de 334.068 RON, reprezentând valoarea prejudiciului creat societăţii B. S.R.L. Deşi, în urma compensării, a rezultat o diferenţă de 50.457 RON, instanţa de fond a reţinut că nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 224 şi art. 225 din Legea nr. 31/1990, întrucât asociatul pârât nu a solicitat obligarea S.C. B. S.R.L. la plata acestei sume.

Raportându-se la aceste considerente, recurentul-pârât a învederat că prin cererea de chemare în judecată nu a fost formulat un capăt de cerere prin care să se solicite obligarea sa la plata prejudiciului anterior menţionat.

Astfel, instanţa de fond nu avea cum să stabilească faptul că asociatul pârât datorează societăţii suma de 334.068 RON, cu titlu de prejudiciu şi nici să efectueze compensarea între contravaloarea părţii din patrimoniul societăţii B. S.R.L., care i se cuvine asociatului pârât în urma excluderii şi prejudiciul cauzat societăţii.

În legătură cu acest aspect, recurentul-pârât a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că prin dispozitivul sentinţei nu s-a dispus obligarea asociatului exclus la plata vreunui prejudiciu, nefiind formulat un capăt de cerere în acest sens, considerentele respective au contribuit la pronunţarea soluţiei prin care a fost soluţionată cauza în primă instanţă.

Cu privire la considerentele deciziei recurate prin care s-a reţinut că nu ar fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale reclamantei-pârâte A., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.

În acest sens, prin cererea de recurs s-a învederat că sunt întrunite condiţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care a constituit temeiul juridic al cererii de reconvenţionale, întrucât reclamanta A., folosindu-se de semnătura socială, a fraudat societatea B. S.R.L. În motivarea acestei susţineri, recurentul-pârât a făcut ample referiri la probele administrate în faţa instanţelor de fond.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A., s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii de intervenţie principală.

În motivarea recursului, recurenta-intervenientă a arătat în esenţă că soluţia instanţei de apel, de respingere ca lipsită de interes a cererii de intervenţie, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 224 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. a învederat că deţine împotriva recurentului-pârât C. o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru recuperarea căreia a demarat procedura executării silite a părţilor sociale deţinute de acesta din urmă în cadrul societăţii B. S.R.L., astfel încât justifică un interes în promovarea cererii de intervenţie.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi A., s-a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurentul-pârât C..

Recurentul-pârât C. a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât C. este nefondat pentru următoarele considerente.

Cu privire la criticile prin care recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal încheierea din 8 iunie 2012, pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că se invocă nerespectarea unor norme de drept procedural, motiv pentru care, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., reîncadrează aceste critici în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, afară de cazurile: când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii".

Textul de lege anterior menţionat instituie posibilitatea de a fi încuviinţate probele care nu au fost propuse în condiţiile art. 112, art. 115 şi art. 132 C. proc. civ., în măsura în care administrarea lor nu determină amânarea judecăţii.

Astfel, art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabileşte un caz în care sancţiunea decăderii nu operează în privinţa probelor propuse cu depăşirea termenelor impuse de legea procesual civilă.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în faţa primei instanţe atât de intimaţii-reclamanţi, cât şi de recurentul-pârât.

Chiar dacă intimaţii-reclamanţi nu au solicitat încuviinţarea probei cu expertiză contabilă în termenele stabilite de legea procesual civilă, prima instanţă a constatat că şi recurentul-pârât solicitase aceeaşi probă la prima zi de înfăţişare.

În aceste condiţii, încuviinţarea probei cu expertiză contabilă pentru recurentul-pârât presupunea amânarea judecăţii în vederea întocmirii raportului de expertiză.

Or, încuviinţarea aceleiaşi probe şi pentru intimaţii-reclamanţi nu putea conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în condiţiile în care se impunea acordarea unui nou termen de judecată pentru administrarea probei propuse de recurentul-pârât.

Astfel, chiar dacă dispozitivul încheierii din 8 iunie 2012 a fost redactat într-un mod deficitar, dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. au fost aplicate în mod corect, motiv pentru care criticile din cererea de recurs vizând aceste aspecte urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Criticile prin care recurentul-pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul reţinut de instanţa de apel nu există, nefiind făcută această dovadă, reprezintă în realitate critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Au natura unor critici de netemeinicie şi cele prin care s-a arătat că, în absenţa determinării întinderii prejudiciului, nu s-ar putea aprecia cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al prejudiciului, precum şi cele prin care s-a învederat că instanţa de fond nu avea cum să reţină prejudiciul stabilit de către expert la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză, în condiţiile în care a admis, în prealabil, obiecţiunile formulate de către recurentul-pârât în legătură cu acest aspect.

De asemenea, reprezintă critici de netemeinicie şi cele prin care recurentul-pârât a arătat că a avut acordul intimatei pentru folosirea utilajelor, spaţiilor de cazare şi mijloacelor de transport, astfel cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză.

În raport de aceste critici, instanţa supremă constată că recurentul-pârât repune în discuţie probele administrate în prezenta cauză şi tinde la reaprecierea probatoriului, încercând să obţină în recurs schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului pot fi examinate numai criticile de nelegalitate care se încadrează în motivele de recurs prevăzute expres şi limitativ la art. 304 C. proc. civ.

Altfel spus, instanţa de recurs poate verifica numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în cauză.

Instanţa supremă constată că, în mod corect, instanţa de apel nu a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. din 1864, întrucât temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat şi art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dar nu ca temei al excluderii asociatului din societate, ci doar pentru a se justifica modalitatea în care a acţionat pârâtul-reclamant în fraudarea intereselor societăţii.

Potrivit art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, "poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora".

Întrucât acest text de lege nu impune şi condiţia determinării prejudiciului suferit de societatea comercială, ca urmare a faptei asociatului administrator, rezultă că prin decizia recurată s-a reţinut în mod judicios că nu este necesară determinarea întinderii acestui prejudiciu pentru a fi incident cazul de excludere a asociatului administrator. Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, prin modul în care a acţionat recurentul-pârât, au fost prejudiciate activitatea şi bunul mers al societăţii, motiv pentru care criticile vizând acest aspect vor fi înlăturate ca nefondate.

Criticile referitoare la irelevanţa unor datorii ale S.C. E. S.R.L. faţă de S.C. B. S.R.L., din perspectiva motivului de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, achitate în parte, conform dovezilor de la dosar, reprezintă în realitate critici de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât sunt repuse în discuţie probele administrate în cauză, motiv pentru care vor fi înlăturate fără a fi analizate.

Criticile prin care recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare întrucât, în considerentele hotărârii prin care a fost soluţionată cererea principală, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din Legea nr. 31/1990, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat excluderea asociatului pârât, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, urmează a fi încadrate, din oficiu, în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi analizate din perspectiva acestui motiv.

Instanţa supremă constată că criticile anterior evocate par a fi îndreptate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, din moment ce în considerentele deciziei pronunţate în apel nu sunt evocate prevederile art. 80 şi art. 82 din Legea nr. 31/1990. Dimpotrivă, instanţa de apel reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale referitoare la situaţia asociatului cu răspundere nelimitată.

Mai mult decât atât, obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de instanţa de apel.

În acest sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 299 alin. (1) teza I C. proc. civ., care prevăd că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului.

Totuşi, susţinându-se că şi instanţa de apel a încălcat principiile anterior menţionate ca urmare a depăşirii limitelor învestirii, instanţa supremă constată că prin decizia recurată au fost analizate motivele de excludere a asociatului pârât din perspectiva cazului de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nefiind astfel încălcat principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de recurentul-pârât în legătură cu aceleaşi aspecte, constatând că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ nefiind admisibilă, întrucât acest din urmă text de lege reglementează situaţia asociatului cu răspundere nelimitată, iar în cauză societatea este cu răspundere limitată.

Criticile prin care recurentul-pârât a învederat că, în mod nelegal, s-a efectuat compensarea între suma de 384.525 RON, reprezentând contravaloarea celor 2500 de părţi sociale cuvenite asociatului pârât şi suma de 334.068 RON, reprezentând valoarea prejudiciului creat societăţii B. S.R.L., întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost formulat un capăt de cerere vizând obligarea sa la plata vreunui prejudiciu, au caracter fondat.

Într-adevăr, cererea introductivă de instanţă nu cuprinde un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat reclamantei S.C. B. S.R.L., iar prin cererea reconvenţională, pârâtul C. nu a solicitat obligarea societăţii, în cazul excluderii sale, la o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea părţilor sale sociale.

Chiar dacă considerentele criticate de către recurentul-pârât depăşesc limitele învestirii, instanţa supremă reţine că înlăturarea acestora nu este de natură a afecta soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii pronunţate în prezenta cauză, întrucât nu au caracter decizoriu, neintrând astfel în puterea de lucru judecat.

Astfel, cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, alături de dispozitivul hotărârii judecătoreşti, intră în puterea de lucru judecat şi considerentele pe care acesta se sprijină, care explică şi justifică soluţia pronunţată de instanţă, denumite considerente decizorii.

Aspectele referitoare la evaluarea prejudiciului creat societăţii B. S.R.L. şi a părţilor sociale cuvenite asociatului exclus, urmate de compensarea sumelor rezultate prin determinarea acestor valori, nu au natura unor considerente decizorii, pentru că exced limitelor obiectului cererii principale, dar şi a cererii reconvenţionale.

Instanţa de apel a lăsat neanalizate aceste aspecte care, deşi sunt întemeiate, nu au ponderea şi vocaţia de a conduce la modificarea deciziei din apel, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, deoarece prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii sale. Doar prin motivarea hotărârii a extins considerentele asupra aspectelor mai sus-relevate, care nu au legătură cu soluţia adoptată prin dispozitiv şi care sunt de prisos în raport de limitele învestirii. De aceea, considerentele reţinute în hotărârea primei instanţe cu privire la cuantificarea prejudiciului produs şi la stabilirea contravalorii părţilor sociale ce se cuvin asociatului exclus nu explicitează dispozitivul şi nu au valenţele unor statuări intrate în puterea de lucru judecat.

Ultimele critici din cererea de recurs, prin care recurentul-pârât a susţinut că, în privinţa reclamantei A., sunt întrunite condiţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, vizează în realitate netemeinicia deciziei recurate, în contextul în care se invocă probele administrate în cauză, precum şi aspecte care ţin de circumstanţele factuale ale cauzei, motiv pentru care criticile respective vor fi înlăturate, pentru că exced controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt fondate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C..

Cu privire la recursul formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A., în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 10 din Legea nr. 146/1997 prevede că, "cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale", iar art. 6 lit. a) din acelaşi act normativ stabileşte că acţiunile prin care se solicită excluderea unui asociat se timbrează cu o taxa în valoare de 39 RON.

De asemenea, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 prevede că apelul sau recursul exercitat împotriva hotărârilor judecătoreşti se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată în primă instanţă.

Prin raportare la aceste texte de lege, instanţa supremă constată că S.C. D. S.A. a solicitat prin cererea de intervenţie principală excluderea asociatului pârât C. din societatea B. S.R.L.

În condiţiile în care recurenta-intervenientă a criticat soluţia de respingere a cererii intervenţie principală, pronunţată de instanţa de apel, rezultă că recursul declarat de această parte trebuia timbrat cu taxa de 19,5 RON şi timbrul judiciar de 0,15 RON.

Astfel, prin citaţia comunicată la 23 octombrie 2017, recurentei-interveniente S.C. D. S.A. i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 19,5 RON şi timbrul judiciar în valoare de 0,15 RON, până la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017.

Or, la dosarul cauzei nu se află dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, deşi în sarcina recurentei-interveniente subzista obligaţia de a face dovada achitării lor cel mai târziu la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017.

În aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, "neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii".

Pentru aceste motive, în temeiul art. 6 lit. a) şi art. 10, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din acelaşi act normativ şi va dispune anularea ca netimbrat a recursului declarat de recurenta-intervenientă S.C. D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.