Inability of pre-contractual jurisdiction clauses to bind consumers in abusive clause annulment actions under Art. 126(2) CPC

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătorie Piteşti la data de 26.09.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul ilegal şi abuziv al contractului de credit nr. x/29.07.2008 în privinţa clauzei de cesionare a creanţei, precum şi contractul de cesionare a creanţei încheiat între cele doua pârâte; să menţină o dobânda la valoarea celei de la data acordării împrumutului aplicând Libor la 3 luni conform legii, precum şi să menţină valoarea CHF la valoarea acordării creditului urmând să fie recalculată valoarea reală a acestuia; să se dispună anularea contractului de cesiune încheiat între pârâte, precum şi anularea contractului de credit încheiat între reclamantă şi pârâta B. S.A. în care este menţionată clauza de cesiune de creanţă, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piteşti arătând că în baza art. 19 C. proc. civ. în vigoare la data încheierii contractului de credit părţile au stabilit o competenţă teritorială convenţională în cazul apariţiei oricărui litigiu în legătură cu contractul de credit prin care instanţa competentă teritorial să judece litigiul este instanţa din Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2556/2017 16 martie 2017, Judecătoria Piteşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se în esenţă, că părţile au convenit prin art. 8.2 din contract o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor de judecată competente teritorial de pe raza municipiului Bucureşti, şi pe cale de consecinţă, atât competenţa teritorială de drept comun cât şi convenţia încheiată între cele doua părţi indică o singură instanţă competentă teritorial să judece acest litigiu şi anume, instanţa de la sediul social la pârâtei B. S.A., respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 6644 din 20 septembrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În argumentarea acestei soluţii, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a evocat jurisprudenţa C.J.U.E. şi, în esenţă, reţinând în ceea ce priveşte clauza atributivă de competenţă stipulată în contractul părţilor, că aceasta intră în categoria celor având ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, a apreciat că aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

Pentru aceste considerente, având în vedere că domiciliul reclamantei este situat în raza Judecătoriei Piteşti, s-a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială aparţine acestei instanţe, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Piteşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Piteşti cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x/29.07.2008, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamanţilor-consumatori prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii, reţinând din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie că instanţa naţională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenţei sale teritoriale relative, în considerarea prevalenţei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că, clauza atributivă de competenţă inserată la art. 8.2 din convenţia de credit nu poate produce efecte, în considerarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului.

Cum în speţă reclamanta are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamantei, respectiv Judecătoriei Piteşti.

Totodată, instanţa supremă reţine că prin înregistrarea acţiunii pe rolul acestei instanţe, reclamanta şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa, având în vedere că odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanţă rămâne legal învestită, devenind competentă absolut să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2017.