Recurs against dismissal of annulment of foreign arbitral award declared inadmissible

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală parţială din data de 30.07.2015, pronunţată de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curţii de Arbitraj Internaţional din Paris, pretenţiile înaintate de reclamanta A. S.R.L. au fost considerate admisibile şi pretenţiile pârâtei B. au fost considerate admisibile. Totodată, s-a stabilit că celelalte chestiuni, inclusiv decizia privind alocarea costurilor de arbitraj, se rezervă pentru una sau mai multe hotărâri arbitrale viitoare.

Împotriva acestei hotărâri, B. a formulat acţiune în anulare parţială, în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal a reclamantei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în anularea parţială a hotărârii arbitrale finale parţiale pronunţate de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curţii de Arbitraj Internaţional de la Paris, formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimatei ca fiind inadmisibilă.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 22 septembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. şi s-a acordat termen la data de 20 octombrie 2016, cu citarea părţilor, pentru a se pune în discuţie necesitatea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Noul C. proc. civ., invocate din oficiu.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La data de 10 octombrie 2016, respectiv 11 octombrie 2016, intimata S.C. A. S.R.L., respectiv recurenta C. ("B & R") GERMANIA au depus la dosar puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Prin încheierea din 20 octombrie 2016, instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Noul C. proc. civ., invocată din oficiu şi a suspendat judecata recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin decizia nr. 100 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 7 iulie 2017, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, din oficiu, şi a constatat că dispoziţiile art. 613 alin. (4) din C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În esenţă, prin decizia indicată, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă, cu caracter privat şi că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiunea în anulare numai pentru motivele prevăzute de lege. Totodată, a observat că acţiunea arbitrală constituie opţiunea părţilor, iar nu o obligaţie, prin care acestea decid asupra modalităţii de soluţionare a litigiului, prin derogare de la dreptul comun, arbitrajul fiind organizat şi desfăşurându-se cu respectarea convenţiei arbitrale încheiate în baza principiului libertăţii de voinţă.

Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile prin care s-a admis acţiunea în anulare, opţiune justificată de faptul că admiterea acţiunii în anulare are ca efect apariţia unei situaţii juridice, distinctă de cea stabilită în hotărârea arbitrală şi că prin admiterea acestei acţiuni este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanţa superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situaţie.

În schimb, a constatat Curtea Constituţională, în cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, iar prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curţii de apel ar însemna că părţile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor, pronunţată de o instanţă judecătorească şi nu de o instanţă arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curţii de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părţile au beneficiat de toate garanţiile oferite de aceasta.

Aşadar, s-a reţinut că incidenţa dispoziţiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între părţi, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluţionarea litigiilor de către o instanţă arbitrală.

În aceste condiţii, s-a considerat că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituţie, atât timp cât părţile sunt cele care decid prin convenţia arbitrală cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului.

Totodată, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale s-a reţinut că normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în procedura prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale.

S-a mai reţinut că orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanţă de judecată prin promovarea unei acţiuni în anulare, iar în situaţia respingerii acesteia niciuna dintre părţi nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acţiunii în anulare plasează părţile pe o poziţie inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândeşte un avantaj prin admiterea acţiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului.

În final, Curtea Constituţională a apreciat că, în considerarea anumitor particularităţi, legiuitorul este îndreptăţit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun, iar accesul la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, după repunerea cauzei pe rol, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul are ca obiect sentinţa civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal a reclamantei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în anularea parţială a hotărârii arbitrale finale parţiale pronunţate de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curţii de Arbitraj Internaţional de la Paris, formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul din motivele prevăzute la lit. a) - i) ale aceluiaşi alineat.

Conform art. 613 alin. (3) C. proc. civ., admiţând acţiunea în anulare, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii sau spre rejudecare tribunalului arbitral, după caz.

Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în forma în vigoare la data începerii procesului, "hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea per a contrario a textelor de lege mai sus evocate, rezultă că hotărârile curţii de apel prin care a fost respinsă acţiunea în anulare nu sunt supuse recursului, fiind definitive.

Este de menţionat că, deşi prin modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ. prin Legea nr. 17/2017 s-a prevăzut că "Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului.", dispoziţiile astfel modificate nu sunt incidente în cauză în raport de prevederile art. 27 C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

În speţă, se constată că procesul pendinte a început la data de 17 iulie 2014 prin cererea de arbitrare formulată de S.C. A. S.R.L. şi că, prin sentinţa civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare formulată de B., astfel că, în raport cu dispoziţiile legale anterior evocate, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţare, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Se reţine că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ stabilite de lege.

Prin urmare, hotărârile definitive nu pot fi atacate cu recurs, pentru că ar însemna să se adauge o nouă cale extraordinară de atac în afara celor expres prevăzute de C. proc. civ., ceea ce nu este admisibil.

Conform principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, sentinţa ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C ("B & R") GERMANIA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta C ("B & R") GERMANIA împotriva sentinţei civile nr. 41 din 04 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2017.