Jurisdictional conflict over labor claim for repayment of unduly received sum: exclusive territorial competence determined by employer's main headquarters under Labor Code Art. 269

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 18 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti- Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 1.226 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea- reclamantă, în calitate de angajator; obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această acţiune.

La primul termen de judecată, pârâtul A., prin mandatar, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, susţinând că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cererea, deoarece reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. Bucureşti are sediul în Bucureşti, Bd. x.

Prin sentinţa civilă nr. 442/2017, pronunţată la data de 06 martie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, şi, în consecinţă: a declinat, în favoarea Tribunalului Bucureşti, competenta de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A..

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, faţă de dispoziţiile art. 269 alin. (1) Codul muncii şi alin. (2) al aceluiaşi articol, şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere aceste dispoziţii, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, instanţa a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea cauzei.

În determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, instanţa a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională C.F. Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, întrucât, în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Totodată, a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, Bd. x, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 05 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3754 din 24 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Judecătoriei Iaşi.

În motivare, s-au reţinut următoarele aspecte:

Faţă de faptul că, în speţă, din motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că, prin capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea unei sume despre care se menţionează că a fost achitată în baza sentinţei civile nr. 1841/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă ce ulterior a modificată, prin decizia civilă nr. 532/2015 a Curţii de Apel Iaşi, fără să fi fost restabilită situaţia anterioară, înseamnă că Tribunalul a fost investit să soluţioneze o acţiune având ca obiect întoarcerea executării.

În consecinţă, s-a apreciat că pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a litigiului prezintă relevanţă dispoziţiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., 724 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 651 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii al căror conţinut a fost relevat în continuare.

Prin urmare, Tribunalul a considerat că, în condiţiile în care, dispoziţiile art. 622 C. proc. civ. reglementează, ca modalităţi punere în executare a obligaţiilor stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu, executarea de bunăvoie şi executarea silită, înseamnă că, pe cale de consecinţă, şi dispoziţiile referitoare la întoarcerea executării se aplică inclusiv în situaţia executării de bună voie a obligaţilor stabilite printr-un titlu executoriu.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior expuse, coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora necompetenţa este de ordine publică: 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, precum şi cu dispoziţiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă cauza a fost înregistrată la 21 iulie 2017, sub nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 09 octombrie 2017, observând că este primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa a procedat, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., la verificarea competenţei sale generale, materiale şi teritoriale de a judeca pricina, şi, în raport de dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 269 alin. (1) Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale exclusive a Judecătoriei Iaşi, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 12162/2017, pronunţată la data de 09 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale exclusivă a Judecătoriei Iaşi, excepţie invocată de instanţă din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă, şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În drept, au fost reţinute prevederile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., art. 269 alin. (1) Codul muncii şi alin. (2) al aceluiaşi articol, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, art. 256 alin. (1) Codul muncii şi art. 22 alin. (4), (5) Noul C. proc. civ., al căror conţinut a fost redat în cuprinsul hotărârii, şi, cu titlu preliminar, instanţa a avut în vedere că instituţia întoarcerii executării silite are sediul materiei în cuprinsul art. 723-art. 726 C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalităţi-voluntară şi silită.

Pe de altă parte, s-a reţinut, angajatorul creditor are la dispoziţie şi procedura de recuperare a sumei prevăzută de dispoziţiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, prin ambele proceduri judiciare urmărindu-se tocmai finalitatea restabilirii situaţiei anterioare plăţii benevole, iar în măsura în care reclamanta a uzat de procedura prevăzută de art. 256 alin. (1) Codul muncii, analizarea de către instanţă a situaţiei litigioase trebuie să se realizeze în raport de acest temei.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, faţă de obiectul acţiunii de faţă prin care reclamanta solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.226,00 RON reprezentând sumă nedatorată şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, cerere susţinută atât prin precizările depuse în faţa acestei instanţe prin serviciul registratură de la data de 11.09.2017, instanţa a apreciat că, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îţi are sediul reclamanta, judecătoria nefiind competentă.

Aşadar, s-a reţinut, deşi în acord cu prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, aceasta nu poate opera peste voinţa părţii exprimată în mod expres şi peste limitele principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a arătat atât în faţa Tribunalului Iaşi cât şi în faţa Judecătoriei Iaşi că a înţeles să învestească Tribunalul Iaşi pentru soluţionarea cererii sale în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora a înţeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanţa nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acţiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., reţinând că reclamanta se află în situaţia unei cereri având ca obiect întoarcere de executare, o soluţie contrară echivalând cu încălcarea limitelor învestirii, soluţie care nu poate fi primită.

Mai mult de atât, în ipoteza în care acţiunea părţii s-ar bucura de un fine de neprimire, această împrejurare produce efecte pe tărâmul modului de soluţionare al acţiunii şi nicidecum asupra competenţei instanţei pe care partea a înţeles să o învestească în mod expres, cum este cazul acţiunii de faţă.

Instanţa a considerat că în determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, deoarece, în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susţinută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, Bd. x, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii şi de Dispoziţia nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila x, prin care s-a delegat competenţa de reprezentare a CFR S.A. în favoarea şefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Aşadar, faţă de faptul că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul şi având în vedere dispoziţiile legale citate, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, instanţa a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze, iar în temeiul art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., a fost admită excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale exclusive a Judecătoriei Iaşi, invocată de instanţă din oficiu, şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Iaşi- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa materială de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

Cu privire la invocarea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, în raport de dispoziţiile statuate prin C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013, sunt de reţinut următoarele:

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii" iar potrivit alin. (2) "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, în mod asemănător reglementării C. proc. civ. din 1865, trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Caracteristicile excepţiei de necompetenţa de ordine publică, în noua reglementare sunt acelea că excepţia poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de către judecător ori procuror şi că excepţia poate fi invocată doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti- Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. (salariat al reclamantei) obligarea acestuia la plata sumei de 1.226 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea- reclamantă, în calitate de angajator, şi, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această acţiune, în drept, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) şi art. 269 din Codul Muncii.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

Potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, litigiile de natura celui în cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are sediul, înţelegând prin sediu locul unde acesta îşi are administraţia, şi nu sediul procesual ales ori cel al reprezentantului sau al sucursalei.

Cum reclamanta în speţă, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti- prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, îşi are sediul în Bucureşti, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti era instanţa competentă să soluţioneze pricina.

Împrejurarea că acţiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională, aşa cum corect a reţinut, de altfel, şi instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul negativ de competenţă, nu poate înfrânge o normă de competenţă teritorială şi materială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, în stabilirea competenţei interesând sediul principal al reclamantei, unde aceasta îşi are administraţia, şi nu sediul unei sucursale.

În această situaţie, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, competenţa materială în soluţionarea pricinii revine Tribunalului Bucureşti.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflictelor de muncă, derivând dintr-un raport de muncă-, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia reclamanta are sediul este Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal şi, în considerarea prevederilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, urmează a stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2017.