Abusive contractual jurisdiction clause in consumer credit dispute and exclusive competence of consumer's domicile court

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Ludus la data de 22 aprilie 2017, sub număr unic de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., constatatarea că operaţiunile de încasare a dobânzii aferente creditului acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25,04.2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data data cesiunii creanţei de către D. către pârâta B., şi până în prezent, sunt lovite de nulitate absolută; anularea încasărilor efectuate de pârâta B. sumelor plătite de mine cu titlu de dobândă pentru creditul acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25.04,2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data data cesiunii creanţei de către D. către pârâta B.. şi până în prezent; obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă cu titlul de dobândă pentru creditul acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25.04.2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data cesiunii creanţei de către D. către pârâta B.. şi până în prezent, cu dobânda legală calculată începând cu data plăţii şi până la restituirea efectivă a sumei solicitate.

La data de 07 iulie 2016, pârâta a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei competenţei generale, materiale şi teritoriale a Judecătoriei Luduş aratând că B. nu este o persoană juridică română şi nu are un sediu permanent în Romania, nici reşedinţa şi nici fondul de comerţ în această ţară.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma excepţiei invocate in temeiul art. 132 din noul C. proc. civ., instanţa a admis-o pentru următoarele motive:

În cauză nu sunt incidente prevederile legale referitoare la competenţa instanţei în cazurile privind protecţia consumatorilor, ci sunt incidente prevederile art. 107 C. proc. civ. potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul paratul, daca legea nu prevede altfel.

Având in vedere faptul ca sediul mandatarului este în loc. Bucureşti, str. x, instanţa a admis excepţia şi a dispus declinarea competenţei către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Analizând prioritar, în baza art. 248 C. proc. civ., excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată din oficiu, excepţie de procedură, dilatorie şi absolută, instanţa a reţinut următoarele:

În soluţionarea excepţiei, instanţa a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind interpretarea noţiunii de clauză abuzivă în contractele încheiate cu consumatorii astfel cum aceasta este prevăzută de Directiva nr. 93/13/CEE - în ceea ce priveşte clauzele atributive de competenţă, respectiv cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi şi cauza C-137/08 VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider.

Instanţa a reţinut că, în cauzele antemenţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost confruntată cu problema determinării obligaţiilor ce revin instanţei naţionale începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă.

Răspunzând acestei chestiuni, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi.

Pentru a asigura protecţia urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract.

Astfel, în cadrul atribuţiilor care îi revin în temeiul dispoziţiilor directivei, instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanţa menţionată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

În ceea ce priveşte prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanţa naţională, rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecţiei consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanţa naţională trebuie, prin urmare, în toate cazurile şi indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.

În ceea ce priveşte o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Concluzia curţii sub acest aspect a fost în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Analizând contractul de credit nr. x/2000/9226 din 25.04.2008 strict prin prisma competenţei teritoriale, instanţa a observat că în art. 16.2 din convenţie a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluţiona amiabil între părţi, va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competenţă exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul băncii.

Instanţa a analizat dacă alegerea competenţei instanţei de la sediul băncii poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Dată fiind distanţa mare dintre localitatea de domiciliu a reclamantei şi instanţa aleasă ca fiind competentă teritorial se creează o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

În timp ce Curtea reţine în sarcina instanţelor naţionale obligaţia de analiza caracterul abuziv al unei clauze de stabilire a competenţei în favoarea instanţelor de la domiciliul vânzătorului, procedura de urmat în aceste cazuri nu poate fi decât cea reglementată de dreptul intern, or, posibilitatea instanţelor române de a-şi analiza competenţa de a soluţiona o cauză este restrânsă la posibilitatea de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

S-a reţinut că, în lumina normelor comunitare, legiuitorul român a prevăzut în mod expres în Noul C. proc. civ. că "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă" (art. 126 alin. (2).

Pe de altă parte, ţinând seama că acţiunea vizează obligaţii născute din contractul de credit nr. x/2000/9226 din 25.04.2008, precum şi din contractele de cesiune de creanţă, iar reclamanta a înţeles să se adreseze Judecătoriei Luduş, instanţa a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 112 alin. (8) C. proc. civ.

Faţă de cele mai sus expuse, în baza art. 132 raportat la art. 135 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Luduş, a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Judecătoria Luduş şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Luduş competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin art. 16.2 din convenţia de credit a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu această convenţie care nu s-a putut soluţiona amiabil între părţi, va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii.

Aceasta clauză întruneşte condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, având în vedere distanţa dintre localitatea de domiciliu a reclamantei şi instanţa apreciată ca fiind competentă teritorial, întrucât se creează o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatoarei pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi ar putea-o determina pe aceasta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun, înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în conformitate cu care, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 mai este competentă instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale arătate şi în raport de obiectul cauzei întrucât reclamanta-consumatoare A. are domiciliul în loc. Luduş iar pârâta C. S.A Bucureşti are reprezentanţă de asemenea, pe raza Judecătoriei Luduş, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Luduş şi, în considerarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ludus.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2017.