Liability for unauthorized use of public gas network in absence of concession contract: binding effect of local council resolutions and certainty of damage

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială la data de 30.09.2010, sub nr. x/2010, reclamanta ORAŞUL TOPOLOVENI, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., să fie obligată să îi plătească: suma de 492.271,95 RON, reprezentând redevenţa pentru folosirea reţelei de distribuţie gaze naturale proprietate publică a oraşului Topoloveni în perioada 1.11.2006-31.12.2009, suma de 284.429,55 RON reprezentând majorări de întârziere pentru neplata redevenţei calculate pentru perioada 1.01.2007-23.06.2010, penalităţile urmând a fi calculate până la data plăţii efective.

Prin încheierea de la termenul din data de 3.12.2012, tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâtă, şi a constatat că sunt prescrise pretenţiile cu titlul de redevenţă aferente perioadei 1.11.2006 - 27.09.2007 şi pretenţiile cu titlul de penalităţi de întârziere aferente perioadei 1.01.2007 - 27.09.2007.

La termenul din data de 14.01.2013, pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 447/2002.

Prin încheierea de la termenul din data de 14.01.2013, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 1184/2.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a fost respinsă excepţia.

Recursul declarat de A. S.R.L. împotriva acestei soluţii a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 899/25.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea de la termenul din data de 22.05.2014, tribunalul a pus in vedere pârâtei să prezinte un punct de vedere faţă de modul de calcul al pretenţiilor expus de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată.

Acest punct de vedere a fost prezentat de pârâtă în cuprinsul notelor scrise depuse la termenul din data de 19.06.2014.

Prin încheierea de la termenul din data de 19.06.2014, instanţa a revenit asupra măsurii de încuviinţare a expertizei contabile, reţinând că nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească un alt cuantum al redevenţei decât cel stabilit prin Hotărârea nr. 75/2008, pârâtei fiindu-i deschise alte căi prevăzute de lege pentru a contesta Hotărârea Consiliului Local, inclusiv în ceea ce priveşte anexele acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 4770 din 09.10.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins ca prescrise pretenţiile reclamantului cu titlul de redevenţă aferente perioadei 1.11.2006-27.09.2007 şi pretenţiile reclamantului cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 1.01.2007-27.09.2007 şi, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei apelate, tribunalul a reţinut următoarele:

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active,

În susţinerea acesteia, pârâta a arătat că reclamanta nu este titulara dreptului de a concesiona reţelele de distribuţie a gazelor. Prin Legea nr. 241/2003 s-a modificat anexa la legea nr. 231/2008, în sensul că au fost excluse conductele de gaze din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor. Chiar dacă nu există în mod formal o hotărâre de guvern care să modifice anexa nr. 6, poziţiile nr. 343-348 din H.G. nr. 447/2002, nu poate fi tăgăduit şi ignorat efectul clar al Legii nr. 241/2003 de scoatere a reţelelor de gaze din domeniul public local al oraşului Topoloveni. Aceste reţele au trecut în domeniul public naţional, în principal ca urmare a faptului că ele incorporează valori destinate a fi folosite în interes public prin intermediul serviciului public de distribuţie a gazelor naturale.

Aceste susţineri ale pârâtei au fost respinse prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, astfel că nu pot fi reţinute. Printre efectele hotărârii judecătoreşti ramase irevocabilă se numără şi puterea de lucru judecat: soluţia pronunţată de instanţa de judecată este prezumată a exprima adevărul şi nu poate, din considerente de stabilitate a circuitului civil, să fi contrazisa de o altă hotărâre.

Astfel, în motivarea deciziei arătate, pronunţată de o instanţă de recurs, s-a reţinut, în ceea ce priveşte modificarea prin Legea nr. 241/2003 a anexei nr. 1 la Legea nr. 213/1998, că până în prezent nu a fost adoptată o hotărâre de Guvern care să includă în inventarul centralizat al statului reţeaua publică de gaze naturale a oraşului Topoloveni şi să modifice anexa nr. 6 la H.G. nr. 447/2002. Prin urmare, în lipsa unui act normativ prin care reţeaua de gaze să fie scoasă din inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al oraşului Topoloveni, nu se poate vorbi despre inexistenţa dreptului Oraşului Topoloveni de a concesiona această reţea de gaze; în condiţiile în care H.G. nr. 447/2002 nu a fost modificată sau abrogată, aceasta produce efecte juridice.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut, de asemenea, că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 706/RC/27.10.2006 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a statuat în mod irevocabil faptul că aceste dispoziţii legale nu instituie un drept legal de folosinţă gratuită a reţelei de gaze - proprietatea Oraşului Topoloveni - în favoarea B., acest aspect intrând în puterea de lucru judecat. Un alt argument în acest sens este şi cel care rezultă din prevederea art. 3 alin. (3) din Contractul de concesiune nr. x din 18.02.2005, potrivit căreia "Pe perioada concesiunii, concesionarul va avea dreptul să folosească bunurile aferente serviciului aflate în proprietatea sa şi/sau a unor terţi, în condiţiile legii". Or, reţeaua de gaze aferentă serviciului de distribuţie a gazelor este proprietatea unui terţ, respectiv a oraşului Topoloveni, folosirea acesteia de către recurentă urmând să se facă în condiţiile legii şi nu cu titlu gratuit.

În consecinţă, tribunalul a apreciat excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 803.180,55 RON cu titlul de redevenţe aferente perioadei 1.11.2006 - 31.12.2011 şi la plata sumei de 518.466,01 RON reprezentând majorări de întârziere calculate pentru perioada 1.01.2007 - 31.01.2012.

Prin încheierea de la termenul din data de 3.12.2012, tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâtă, şi a constatat că sunt prescrise pretenţiile cu titlul de redevenţă aferente perioadei 1.11.2006 - 27.09.2007 şi pretenţiile cu titlul de penalităţi de întârziere aferente perioadei 1.01.2007 - 27.09.2007. Încheierea prin care a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive este o încheiere interlocutorie, asupra căreia instanţa nu mai poate reveni (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.).

Prin urmare, instanţa mai are de dezlegat pretenţiile cu titlul de redevenţă aferente perioadei 28.09.2007 - 31.12.2011 şi pretenţiile cu titlul de majorări de întârziere aferente perioadei 28.09.2007 - 31.01.2012.

În justificarea pretenţiilor sale, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 11 din 27.01.2006, Consiliul Local al Oraşului Topoloveni a decis iniţierea procedurii de concesionare a reţelei de gaze naturale a oraşului. În aplicarea acestei hotărâri, Consiliul Local a adoptat Hotărârea nr. 75/26.11.2008, prin care a fost aprobat cuantumul redevenţei pentru folosirea reţelei de distribuţie (7.950 RON/km/an) şi încheierea contractului de cesiune. Consiliul Local a comunicat antecesoarei pârâtei, Hotărârea nr. 75/2008, cu invitaţia de a formula propuneri şi, în cazul în care acestea nu există, de a semna proiectul contractului de concesiune. În lipsa oricărui răspuns, având în vedere că hotărârile Consiliului Local sunt obligatorii, reclamantul a calculat redevenţa anuală şi majorările de întârziere, pe care le-a comunicat pârâtei prin mai multe adrese. Reclamantul i-a comunicat pârâtei că figurează cu debitul constând în "redevenţa pentru folosirea reţelei de gaze naturale, proprietate publică a Oraşului Topoloveni". De asemenea, prin notificarea nr. x din 24.06.2010, reclamantul i-a comunicat pârâtei că figurează în evidenţele consiliului local cu "debit constând în redevenţa pentru folosirea reţelei de gaze şi majorări de întârziere pentru neplata acestora la scadenţă".

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că pârâta a refuzat să încheie contractul de concesiune, iar reclamantul nu are posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească, obligarea pârâtei la încheierea contractului, astfel că a promovat prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală.

Reclamantul a afirmat, aşadar, că: i) este titularul dreptului de a concesiona reţeaua de distribuţie a gazelor naturale, ii) prin Hotararile Consiliului Local nr. 11/2006 si nr. 75/2008 s-a stabilit valoarea redevenţei datorate pentru folosinţa reţelei de gaze naturale, iii) din hotărâri a luat naştere dreptul reclamantului de a percepe redevenţa şi obligaţia corelativă a pârâtei de a plăti această redevenţă şi iv) faţă de refuzul pârâtei de a semna contractul de concesiune, aceasta nu poate folosi cu titlu gratuit reţeaua de distribuţie a gazelor naturale, aflată în domeniul public al reclamantului, astfel că datorează contravaloarea folosinţei reţelei de distribuţie a gazelor naturale.

Aşa cum tribunalul a reţinut cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, reclamantul este titularul dreptului de a concesiona reţeaua de distribuţie a gazelor naturale care se află în domeniul său public. Contrar celor susţinute de pârâtă, contractul de concesiune nr. x/18.02.2005, încheiat de A. S.A., în calitate de concesionar, cu Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, a avut ca obiect "serviciul public privind distribuţia gazelor naturale". Întinderea obiectului acestui contract de concesiune a fost determinată pe cale de interpretare prin hotărâre judecătorească, beneficiind de putere de lucru judecat.

Astfel, prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011 s-a reţinut că cele două concesiuni au obiect distinct: pe de o parte, dreptul de concesiune al serviciului de distribuţie, prevăzut în contractul de concesiune nr. x/18.02.2005, pe de altă parte concesiunea reţelei de distribuţie de gaze, care a constituit obiectul de reglementare al hotărârilor de Consiliu Local nr. 11/2006 şi nr. 75/2008. Reţeaua de gaze aferentă serviciului de distribuţie a gazelor este proprietatea Oraşului Topoloveni, iar folosirea acesteia de către recurentă urmează să se facă în condiţiile legii, adică prin încheierea unui contract de concesiune, şi nu cu titlu gratuit, aşa cum pretinde B..

Nu poate fi reţinută, în consecinţă, susţinerea pârâtei conform căreia prin plata redevenţei datorate concedentului Ministerul Economiei şi Comerţului în baza contractului de concesiune încheiat cu acesta concesionarul a plătit şi redevenţa aferentă folosirii reţelei de distribuţie de gaze naturale aflată în domeniul public al Oraşului Topoloveni.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia, din hotărârile nr. 11/2006 şi nr. 75/2008 ar fi luat naştere dreptul la redevenţă şi obligaţia corelativă de a o plăti, este însă eronată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a explicat că este titularul dreptului de percepe redevenţa şi că acest drept este cert, lichid şi exigibil.

Reclamantul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 379 alin. (3) si 3 C. proc. civ. Reclamantul nu a afirmat în mod expres că dreptul său de a percepe redevenţa este exigibil, însă a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata majorărilor de întârziere pentru neachitarea la scadenţă a redevenţei, scadenţa fiind sfârşitul fiecărui an calendaristic în perioada 2006 - 2011.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Oraşului Topoloveni nr. 11 din 27.01.2006 s-a decis că autorităţile administraţiei publice locale vor proceda la iniţierea procedurii de concesionare conform legii, în vederea reglementării situaţiei juridice privind folosirea reţelei publice de gaze a Oraşului Topoloveni. Hotărârea Consiliul Local urma să fie adusă la îndeplinire de către primar şi aparatul propriu de specialitate al consiliului local.

Prin sentinţa civilă nr. 206/CA/26.06.2006 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare a Hotărârii Consiliului Local al Oraşului Topoloveni nr. 11/27.01.2006. Recursul declarat împotriva acestei soluţii a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 706/R-C/27.10.2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. x/2006.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Oraşului Topoloveni nr. 75/26.11.2006 s-a decis că pentru folosinţa reţelei de distribuţie de gaze naturale a oraşului Topoloveni de către A. S.A. se stabileşte redevenţa în suma de 7.950 RON/km/an. Aceasta sumă urmează a fi plătită de operatorul economic de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 206/CA/26.06.2006 pronunţate de Tribunalul Argeş şi până la data adoptării Hotărârii nr. 75/26.11.2008 de către Consiliul Local (art. 1). Pentru folosinţa viitoare a reţelei de distribuţie de gaze naturale s-a aprobat încheierea unui contract de concesiune între consiliul local al oraşului Topoloveni, în calitate de concedent, şi A. S.A., în calitate de concesionar (art. 2). Termenul contractului de concesiune urma să fie de un an, cu începere de la data adoptării Hotărârii Consiliului Local, putând fi prelungit conform legii.

Prin sentinţa civilă nr. 1376/28.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2009 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare formulată de B. S.A. împotriva acestei hotărâri a consiliului local.

Prin decizia civila nr. 2264/28.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. împotriva acestei sentinţe.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) si e) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, consiliul local este autoritate deliberativă, iar primarul este autoritate executivă a unităţii administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, printre atribuţiile Consiliului local se numără si cea privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului. În exercitarea acestei atribuţii, consiliul local hotărăşte, printre altele, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a oraşului precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii (art. 36 alin. (5) lit. a).

Potrivit art. 61 alin. (2) si 3 din aceeaşi lege, primarul asigură […] punerea în aplicare a […] hotărârilor consiliului local. Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele normative prevăzute la alin. (2), primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce.

Aşadar, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, Consiliul Local al Oraşului Topoloveni, autoritate deliberativă, a hotărât, mai întâi, declanşarea procedurii de concesionare a reţelei de distribuţie a gazelor naturale proprietatea publică a oraşului şi, apoi, condiţiile concrete în care concesionarea urma să se realizeze. Consiliul a stabilit că valorificarea reţelei de distribuţie a gazelor naturale urma să se facă prin încheierea cu A. S.A. a unui contract de concesiune, fiind, totodată, stabilite şi cuantumul redevenţei ce urma să fie percepută prin contract şi durata contractului. Aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local a fost delegată autorităţii executive, Primarul oraşului Topoloveni.

Nu se poate afirma, aşa cum a făcut reclamantul în cererea de chemare în judecată, că prin Hotărârile Consiliului Local a luat naştere dreptul de a primi redevenţa în cuantum de 7.950 RON/km/an şi obligaţia pârâtei de a plăti această redevenţă. Hotărârile, prin ele însele, nu puteau da naştere unei obligaţii în patrimoniul pârâtei, pentru ca nimeni nu poate fi obligat fără să îşi fi exprimat voinţa în acest sens în prealabil. Redevenţa, contravaloare a folosinţei unui bun proprietate publică, nu este un impozit, care să poată fi perceput prin efectul legii, prin simpla intrare a contribuabilului în câmpul de aplicare a legii care reglementează impozitul respectiv. Contractul de concesiune, chiar dacă este un contract de drept public, presupune pentru încheierea sa valabilă un acord de voinţe al părţilor implicate, concedent si concesionar.

Este adevărat că reclamantul a cerut pârâtei încheierea contractului de concesiune, iar aceasta a refuzat (lipsa unui răspuns la oferta de încheiere a contractului în condiţiile enumerate reprezintă un refuz al ofertei). Este adevărat, în acelaşi timp, că pârâta nu poate folosi cu titlu gratuit bunul proprietate publică al reclamantului, acest aspect fiind stabilit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile care se bucura de putere de lucru judecat. Este însă la fel de adevărat că pârâta nu poate fi obligată să achite contravaloarea folosinţei bunului ca şi cum contractul de concesiune între părţi s-ar fi încheiat.

Prin adresa nr. x/14.04.2009 Primarul Oraşului Topoloveni a comunicat A. S.A. ca prin adresa nr. x/9.01.2009 i-a fost înaintat proiectul contractului de concesiune redactat în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 75/2008. În cuprinsul acelei adrese s-a menţionat că se aşteaptă punctul de vedere al A., "daca sunt propuneri sau orice alte discuţii". În cuprinsul cererii de chemare in judecata, reclamantul a arătat că "Consiliul Local al oraşului Topoloveni a comunicat predecesoarei pârâtei Hotărârea nr. 75/26.11.2008 şi proiectul contractului de concesiune, cu invitaţia de a formula propuneri - dacă este cazul".

Prin urmare, chiar reclamantul a privit proiectul contractului de concesiune înaintat pârâtei ca pe o ofertă, care putea fi acceptată ca atare, putea fi refuzată sau care putea fi negociată, aşa cum reclamantul însuşi a indicat: "daca sunt propuneri sau orice alte discuţii", "cu invitaţia de a formula propuneri - daca este cazul".

Potrivit regulilor generale în materia răspunderii civile delictuale, păgubitul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului. Pentru a putea fi acoperit, este necesar ca prejudiciul să fie cert, atât din perspectiva existenţei cât şi a întinderii sale. Făptuitorul poate fi obligat să acopere chiar si prejudiciul viitor, atâta vreme cât acesta este cert, iar întinderea sa poate fi determinată cu certitudine.

Or, în cauză, prejudiciul pe care reclamantul susţine ca l-a suferit nu îndeplineşte cerinţa de a fi cert. Nu se poate afirma ca prin stabilirea cuantumului "redevenţei" şi a duratei contractului procedura de concesionare iniţiată prin Hotărârea nr. 11/2006 ar fi fost finalizată. Doar în această ipoteză, a finalizării procedurii de concesionare prin încheierea contractului de concesiune, s-ar fi putut afirma că valoarea folosinţei reţelei de distribuţie a gazelor naturale a fost stabilită cu certitudine. Nu poate fi certă însă o valoare a folosinţei bunului care este supusa unor eventuale propuneri sau discuţii. Hotărârea Consiliului Local nr. 75/2008 nu reprezintă altceva decât o împuternicire acordată primarului sa încheie contractul de concesiune cu pârâta în limitele indicate în cuprinsul hotărârii. Este de presupus că, dacă pârâta ar fi formulat o contraofertă, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul redevenţei, primarul ar fi prezentat această contraofertă Consiliului local, cel care, potrivit legii, are putere de decizie în ceea ce priveşte administrarea domeniului public al oraşului. Consiliul Local ar fi emis, în aceasta situaţie, o nouă hotărâre, prin care l-ar fi împuternicit pe primar să încheie contractul de concesiune în condiţiile agreate de ambele părţi, concedent şi concesionar. Cuantumul previzionat al redevenţei indicat intr-o astfel de Hotărâre a Consiliului Local ar fi putut fi indicat de reclamant în satisfacerea sarcinii de a proba întinderea prejudiciului suferit prin folosirea de către pârâtă, fără titlu, reţelei de distribuţie a gazelor naturale aflata in domeniul public al oraşului Topoloveni.

Din această perspectivă, aşadar, nu este valabil criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamant, atâta vreme cât reclamantul însuşi a arătat că ceea ce a înaintat pârâtei a fost doar o propunere, o oferta supusă revizuirii.

În termenii răspunderii civile delictuale şi cerinţelor impuse de lege pentru angajarea acesteia, aceasta împrejurare are semnificaţia nedovedirii de către reclamant a întinderii prejudiciului pe care susţine că l-a suferit.

Pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli în cauza de faţă, astfel că solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., s-a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin apelul formulat de reclamantul ORAŞUL TOPOLOVENI, prin Primar, a solicitat, în principal, casarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea acesteia în sensul admiterii acţiunii.

Prin întâmpinarea formulată de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., aceasta a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelul formulat de apelantul-reclamant, Oraşul Topoloveni prin Primar.

Prin decizia nr. 1317 din 23.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelurile, apreciind fondat motivul de apel invocat din oficiu, respectiv necompetenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti la judecarea în primă instanţă a pricinii şi necompetenţa funcţională a secţiei civile a aceleiaşi instanţe de soluţionare a cauzei, prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 54/2006, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Argeş.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 46802/3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

În motivarea deciziei de casare, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul cererii deduse judecăţii este reprezentat de o acţiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aşa cum a reţinut curtea de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4770 din 09.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010. A fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant ORAŞUL TOPOLOVENI, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 4770 din 09.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 661.852 RON, cu titlu de despăgubiri pentru perioada 28.09.2007 - 31.12.2011. A fost menţinută, în rest, sentinţa apelată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Sub aspectul limitelor judecăţii în apel, raportat la conţinutul cererilor de apel formulate şi la dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Curtea a avut în vedere că apelul formulat de apelanta-pârâtă vizează exclusiv soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, astfel că motivul de apel invocat de aceasta cu privire la revenirea asupra probei cu expertiză contabilă depăşeşte obiectul apelului şi nu poate fi analizat. Totodată, raportat la motivele de apel invocate, apelul formulat de apelantul-reclamant nu vizează şi soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 27.09.2007, astfel că această soluţie este definitivă.

Faţă de considerentele obligatorii ale deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din pretenţiile reclamantului Oraşul Topoloveni, reprezentate de plata redevenţei pentru utilizarea de către pârâta A. S.R.L. a reţelei de distribuţie a gazelor naturale a oraşului Topoloveni - aparţinând domeniului public, reprezentând o acţiune de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În raport de data pretinsului fapt ilicit cauzator de prejudicii, folosirea fără drept a bunului proprietate publică în perioada 01.11.2006 - 31.12.2011, faptă cu caracter continuu, Curtea a constatat că sunt aplicabile până la data de 30.09.2011 prevederile C. civ. din 1864, iar după această dată - cele ale noului C. civ.

Atât art. 998 C. civ. 1864, cât şi art. 1357 alin. (1) C. civ. 2009 prevăd, ca şi condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa faptei ilicite, prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre acestea şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

În fapt, în mod necontestat de părţi, pârâta foloseşte reţeaua de distribuţie a gazelor naturale în lungime de 19,554 km existentă pe raza oraşului Topoloveni, fără ca între părţi să fi fost încheiat un contract de concesiune.

Dreptul reclamantului de a concesiona reţeaua de distribuţie, în baza dreptului propriu de proprietate publică, a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 206/CA din 26.06.2006 a Tribunalului Argeş rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 706/R-C din 27.10.2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pronunţate în dosarul nr. x/2006.

Puterea de lucru judecat a acestor hotărâri a fost recunoscută efectiv prin sentinţa civilă nr. 1376 din 28.04.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 2264 din 28.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat este cel prevăzut la art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864 şi presupune că cele statuate în hotărârea judecătorească irevocabilă se opun într-un nou proces fără posibilitatea de a fi contrazise.

Susţinerile apelantei-pârâte în sensul că acele considerente ale instanţei ce priveşte dreptul Oraşului Topoloveni de a concesiona acest bun nu s-a bucura de acest efect, nefiind necesare pentru justificarea dispozitivului, sunt neîntemeiate.

Astfel, cele două cauze au privit contestaţiile formulate de pârâta în cauză împotriva Hotărârii Consiliului Local Topoloveni nr. 11 din 27.01.2006 şi 75 din 26.11.2006, prin care s-a aprobat iniţierea procedurii de concesionare a acestui bun, respectiv s-au aprobat condiţiile concesiunii.

Or, astfel cum rezultă din conţinutul hotărârilor indicate, pârâta a fost cea care prin cererile de chemare în judecată a invocat, ca motive de nelegalitate ale hotărârilor, faptul că bunul face parte din domeniul public al statului, că pârâta nu este în drept să îl concesioneze, că a încheiat deja un contract de concesiune cu o altă autoritate publică cu privire la respectiva reţea, iar instanţele au înlăturat aceste susţineri invocate şi în prezenta cauză, reţinând legalitatea actelor atacate.

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat că răspunzând singurei critici pertinente prin raportare la obiectul apelului formulat de apelanta-pârâtă, apelul formulat de pârâtă este nefondat.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că prejudiciul pe care reclamantul susţine că l-a suferit nu îndeplineşte condiţia de a fi cert.

Prejudiciul invocat de reclamantă, în calitate de persoană prejudiciată, este reprezentat de încălcarea dreptului său de proprietate publică, prin folosirea de către pârâtă a bunului fără încheierea contractului de concesiune. Aşadar, prejudiciul constă în lipsirea sa de dreptul de a exploata acest bun ce aparţine domeniului public de interes local, prin încheierea contractului de concesiune în condiţiile legii.

Acest prejudiciu este actual. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi de instanţa de apel confirmă existenţa sa.

Întrucât reclamantul a solicitat plata redevenţei stabilite prin hotărârea Consiliului Local cu nr. 75 din 26.11.2008, Tribunalul a apreciat că aceasta nu putea fi acordată decât în condiţiile în care s-ar fi încheiat contractul de concesiune.

Raportat la specificul raportului juridic dintre părţi rezultat din folosirea reţelei de gaze fără drept, Curtea a constatat că susţinerile apelantului-reclamant sunt întemeiate.

Astfel, repararea prejudiciului trebuie făcută în mod integral atât în conformitate cu legea veche (art. 998 C. civ. 1864), cât şi în conformitate cu legea nouă (art. 1385 alin. (1) C. civ. 2009).

În speţă, repararea prejudiciului trebuie raportată la situaţia părţilor în cazul în care pârâta ar fi respectat dreptul reclamantei de a concesiona bunul, respectiv obligaţia sa de a folosi bunul în cadrul legal stabilit de regimul public al acestuia.

Reclamantul a iniţiat procedura de concesiune, a stabilit cuantumul redevenţei şi durata concesiunii, inclusiv persoana concesionarului.

În legătură cu această din urmă chestiune, este recunoscut de părţi că pârâta este singurul furnizor de gaze al oraşului şi că o interzicere a folosirii reţelei de distribuţie, ca modalitate de reparare a prejudiciului, ar prejudicia terţii beneficiari ai acestui tip de energie.

Hotărârile Consiliului Local Topoloveni au fost contestate la instanţele de contencios administrativ competente, care au confirmat legalitatea lor.

Procedura de concesionare a bunului nu a fost finalizată prin încheierea contractului în condiţiile prevăzute în Hotărârea Consiliului Local cu nr. 75 din 26.11.2008, din culpa exclusivă a pârâtei, al cărei refuz s-a dovedit a fi nejustificat conform hotărârilor judecătoreşti irevocabile aflate la dosarul cauzei - care au înlăturat toate apărările acesteia în legătură cu încheierea contractului.

Prin urmare, acest din urmă act juridic are caracter obligatoriu în ce priveşte condiţiile în care s-ar fi încheiat contractul de concesiune.

Afirmaţiile primei instanţe în sensul că această hotărâre are valoare de simplă ofertă de a contractare, respectiv de mandat dat Primarului în vederea încheierii contractului sunt nelegale.

Astfel, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, hotărârile consiliilor locale, ca autorităţi publice locale, sunt obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării.

Actul administrativ în cauză are caracter individual, acesta adresându-se doar pârâtei, în calitate de singur potenţial concesionar.

Nu se poate reţine că adresa din 09.01.2009 a Primarului Oraşului Topoloveni ar reprezenta o manifestare de voinţă a reclamantului în alt sens decât cel rezultat din hotărârea menţionată. Astfel, această adresă emană de la Primar, autoritatea executivă a oraşului, Consiliul Local fiind cel care are atribuţii legale în ce priveşte exploatarea patrimoniului public. Doar printr-o altă hotărâre a consiliului local se putea reveni în ce priveşte cuantumul redevenţei, sub rezerva legalităţii acesteia. Oricum, la dosar nu există nicio contraofertă din partea pârâtei în ce priveşte acest aspect, care să fi fost supusă dezbaterii consiliului local.

În consecinţă, în opinia Curţii, repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă presupune obligarea pârâtei la plata redevenţei stabilite prin hotărârea nr. 75 din 26.11.2008, iar nu o altă despăgubire.

Întrucât despăgubirea este dată de înmulţirea redevenţei stabilite, respectiv 7950 RON, cu numărul de kilometri de reţea, respectiv 19,554 km, şi perioada de timp ce a rămas în urma admiterii excepţiei prescripţiei, respectiv 28.09.2007 - 31.12.2011, acest calcul are un caracter pur aritmetic şi nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru efectuarea lui. Astfel, despăgubirea rezultată este de 661.852 RON.

În acest sens, revenirea primei instanţe asupra probei cu expertiză judiciară, anterior încuviinţată, este întemeiată, efectuarea acesteia nefiind decât o cauză de întârziere nejustificată a judecăţii, astfel că această critică din apelul reclamantei nu este întemeiată.

Faţă de aspectele reţinute mai sus, Curtea a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că prejudiciul nu este cert.

Răspunderea delictuală a pârâtei s-a născut prin continuarea folosirii reţelei de distribuţie concomitent cu refuzul de a încheia cu reclamanta contractul de concesiune în conformitate cu actele administrative emise de Consiliul Local Topoloveni.

În ce priveşte suma solicitată de apelanta-reclamantă cu titlu de majorări de întârziere în temeiul art. 119 din Codul de procedură fiscală.

În speţă, despăgubirea ce reprezintă obligaţia principală izvorăşte din răspunderea civilă delictuală, ea neavând caracter fiscal. Prin urmare, în speţă, pârâta nu datorează majorările de întârziere aplicabile obligaţiilor fiscale, ca atare, suma solicitată cu acest titlu nu a fost acordată.

Împotriva deciziei civile nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs pârâta A. S.R.L..

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a arătat că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc cu privire la motivul de apel privind soluţia nelegală prin care instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiză contabilă prin încheierea de şedinţă din 19.06.2014.

Printr-o altă critică întemeiată pe acelaşi motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât argumentele reţinute de instanţa de apel nu au nicio legătură cu cele susţinute de recurentă ceea ce echivalează cu o nepronunţare. În acest sens, recurenta arată că reclamanta nu este titularul dreptului de a concesiona reţelele de distribuţie a gazelor naturale raportat la efectul direct al Legii nr. 241/2003 instanţa de apel reţinând greşit că acest aspect ar fi fost tranşat cu putere de lucru judecat de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 2264/28.05.2012, iar acest aspect împiedica instanţa de fond să mai poată reveni asupra lui. Recurenta susţine că efectul direct al Legii nr. 241/2003 a fost acela de scoatere a reţelelor de gaze naturale din domeniul public al oraşului Topoloveni.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că hotărârea instanţei de apel schimbă natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susţinerea pretenţiilor reclamantei depăşindu-se astfel limitele acestora, în contextul acţiunii în răspundere civilă disciplinară cu care a fost învestită instanţa de judecată potrivit deciziei de casare.

Printr-o ultimă critică recurenta arată că prejudiciul reţinut de instanţa de apel nu este nici cert, nici dovedit, calculul cu privire la redevenţa pretinsă fiind efectuat aleatoriu şi neavând în vedere lipsirea efectivă de folosinţă imputată de către reclamant, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Prin decizia nr. 46802/3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a reţinut că obiectul cererii deduse judecăţii este reprezentat de o acţiune de drept comun, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, coroborat cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În consecinţă, instanţa de control judiciar va analiza cererea de recurs pornind de această statuare cu caracter obligatoriu.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5,8 şi 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, reţine că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

Aşadar, acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Sancţiune gravă, nulitatea procedurală constituie un ultim remediu ce intervine numai când este imposibilă îndreptarea neregularităţii actului de procedură. Conform art. 106 alin. (2) C. proc. civ. în celelalte situaţii, judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură.

Vătămarea reprezintă prejudiciul cauzat părţii prin încălcarea dreptului la apărare precum şi a normelor legale privind desfăşurarea procesului civil, prin urmare noţiunea de vătămare se raportează atât la drepturile părţii cât şi la posibilităţile de soluţionare justă a procesului.

Sfera noţiunii de vătămare nu trebuie restrânsă la drepturile recunoscute de lege părţilor ci urmează a fi raportată şi la consecinţele negative asupra soluţionării juste a cauzei.

Raportat la datele speţei, Înalta Curte, observă că, motivul de apel vizând nepronunţarea instanţei de apel cu privire la soluţia prin care instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiză contabilă prin încheierea de şedinţă din 19.06.2014, a fost formulat într-o manieră condiţională ceea ce a determinat instanţa de apel să îl aibă în vedere în consecinţă.

Astfel, prin cererea de apel, recurenta de faţă, a precizat că înţelege să critice soluţia de revenire asupra probei cu expertiza contabilă având ca obiectiv stabilirea modalităţii corecte de calcul a redevenţei pretinse de intimata-reclamantă doar în contextul apelării sentinţei de fond şi de către reclamantă.

Este adevărat că instanţa de apel nu a analizat în mod distinct acest motiv de apel reţinând doar că motivul de apel invocat cu privire la revenirea asupra probei cu expertiză contabilă depăşeşte obiectul apelului şi ca atare nu poate fi analizat, însă instanţa de apel s-a pronunţat asupra modalităţii de calcul a redevenţei pretinse de intimata-reclamantă cu ocazia analizării pe fond a pricinii, ocazia cu care a reţinut că, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, hotărârile consiliilor locale, ca autorităţi publice locale, sunt obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării.

Instanţa de apel a mai reţinut că hotărârile Consiliului Local Topoloveni prin care a fost stabilit nivelul redevenţei au fost contestate la instanţele de contencios administrativ competente, care au confirmat legalitatea lor.

Prima instanţă, prin încheierea de la termenul din data de 19.06.2014 contestată pe calea apelului, a revenit asupra măsurii de încuviinţare a expertizei contabile, reţinând că nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească un alt cuantum al redevenţei decât cel stabilit prin Hotărârea nr. 75/2008, pârâtei fiindu-i deschise alte cai prevăzute de lege pentru a contesta Hotărârea Consiliului Local, inclusiv în ceea ce priveşte anexele acesteia.

Raportat la această chestiune de ordine publică respectiv a obligativităţii actelor normative confirmate prin hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel a reţinut că revenirea primei instanţe asupra probei cu expertiză judiciară, anterior încuviinţată, este întemeiată, efectuarea acesteia nefiind decât o cauză de întârziere nejustificată a judecăţii.

Din cele arătate mai sus rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat asupra utilităţii probei cu expertiză contabilă şi a motivat faptul că această probă nu se putea face atâta timp cât redevenţa este stabilită prin acte cu putere de lege.

În aceste condiţii, vătămarea, condiţie de anuare a actului procedural, nu există, administrarea probei cu expertiză contabilă neputând influenţa o altă decizie decât cea pronunţată, această critică fiind astfel nefondată.

Printr-o altă critică întemeiată pe acelaşi motiv de recurs, însă cu trimiteri mai exacte către pct. 7, s-a susţinut că instanţa de apel respingând motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active nu s-a pronunţat asupra argumentelor invocate de recurenta de faţă.

Şi această critica este nefondată.

Referitor la aspectul calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantei de a concesiona reţeaua de distribuţie a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 206/CA din 26.06.2006 a Tribunalului Argeş rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 706/R-C din 27.10.2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pronunţate în dosarul nr. x/2006 iar puterea de lucru judecat a acestor hotărâri a fost recunoscută efectiv prin sentinţa civilă nr. 1376 din 28.04.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 2264 din 28.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

În consecinţă, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat prevăzut la art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864 conform căruia, cele statuate în hotărârea judecătorească irevocabilă se opun într-un nou proces fără posibilitatea de a fi contrazise şi a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă.

Procedând astfel, instanţa de apel, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, a indicat temeiul legal pe care se motivează soluţia dată acestui aspect.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active iar faptul că nu a reţinut argumentele contrare relevate de pârâtă nu se constituie într-o nemotivare a soluţiei sau nepronunţare, deoarece instanţa de judecată nu e obligată să achieseze la apărările părţilor, dacă acestea nu sunt conforme legii.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că hotărârea instanţei de apel schimbă natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susţinerea pretenţiilor reclamantei depăşindu-se astfel limitele acestora, în contextul acţiunii în răspundere civilă disciplinară cu care a fost învestită instanţa de judecată potrivit deciziei de casare.

Înalta Curte, reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Ipoteza prevăzută de acest motiv de recurs are în vedere situaţia când concluzia pe care instanţa de fond o deduce din interpretarea actului juridic este în contradicţie absolută şi manifest ireconciliabilă cu înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a schimbat natura juridică a celor două hotârâri ale Consiliului Local Topoloveni invocate în susţinerea pretenţiilor reclamantei depăşindu-se astfel limitele acestora.

Critica este nefondată. Atâta timp cât legalitatea celor două hotărâri a fost confirmată de instanţe judecătoreşti in integrum rezultă că toate elementele prevăzute de acestea, inclusiv nivelul redevenţei, sunt obligatorii şi nu mai pot fi puse în discuţie, faţă de efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, instanţa de apel nu a depăşit limitele celor două hotărâri ale Consiliului Local Topoloveni şi nu a schimbat natura juridică a acestora ci s-a înscris în efectul obligatoriu dat de lege.

Printr-o ultimă critică recurenta arată că prejudiciul reţinut de instanţa de apel nu este nici cert, nici dovedit, calculul cu privire la redevenţa pretinsă fiind efectuat aleatoriu şi neavând în vedere lipsirea efectivă de folosinţă imputată de către reclamant, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, observă că prin această critică, deşi se face referire la lipsa unei condiţii de atragere a răspunderii civile delictuale şi se invocă încălcarea legii din acest motiv, în realitate, recurenta încearcă să supună analizei cuantumul redevenţei ceea ce nu face obiectul recursului.

Astfel cum s-a arătat anterior, cuantumul redevenţei rezultă dintr-un act normativ care nu mai poate fi supus cenzurii instanţei pentru că acest lucru a avut loc deja prin litigiile care au vizat legalitatea celor două hotărâri ale. Consiliului Local Topoloveni.

Întrucât cuantumul redevenţei este prevăzut prin aceste hotărâri, prejudiciul creat de pârâtă reclamantului este cert şi dovedit, astfel că şi această critică este nefondată.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 986 A din 29 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2017.