Direct action by remote subcontractor and secured creditor against property owner: admissibility of indirect claims and enforceability of post-litigation payment conditions under Civil Code Art. 1856

Examinând cauza, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2327/2015 de la 23 septembrie 2015, a Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a reclamantei A. S.R.L., şi cererea intervenientei principale B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., ca neîntemeiată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă cererea de interveţie forţată, formulata de pârâtă cu privire la intervenienta D. S.R.L. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L..

In motivare, prima instanţa a retinut că între reclamanta, în calitate de subantreprenor, şi S.C. E. S.R.L., in calitate de subantreprenor principal, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 802 din data de 14.10.2011, având ca obiect obligaţia subantreprenorului de a executa si preda în stare functională lucrările de montaj tabla de acoperiş şi copertine pentru obiectivul "Centrul Logistic C. Iernut, Jud. Mures", precum si obligaţia subantreprenorului principal de a plăti contravaloarea lucrărilor stabilită conform contractului, respectiv 996.000 euro. Ulterior, au fost încheiate mai multe acte adiţionale, prin care s-a mărit succesiv valoarea contractului.

Intre parata, în calitate de beneficiar, si E.., în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală din data de 06.05.2011, având ca obiect proiectarea si construcţia la cheie, în stare funcţională, a centrului Logistic C., din Iernut, judeţul Mures.

Intre E., în calitate de antreprenor general, şi E. S.R.L., în calitate de subantreprenor, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 2937 din data de 05.05.2011, având ca obiect execuţia si predarea în stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.

Punându-se problema exercitării directe, tribunalul a apreciat ca se tinde la o interpretare eronată a dispoziţiilor legale ce recunosc dreptul la acţiunea directă, întrucât, aceasta acţiune reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului şi, ca orice excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare.

În concluzie, reclamanta nu poate dispune de beneficiul acţiunii directe împotriva beneficiarului, aceasta având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societăţii comerciale cu care a încheiat contractul de subantrepriză, cu atât mai mult cu cat aceasta nu are legături contractuale directe cu pârâta beneficiar.

Împotriva acestei sentinţe a declarata apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat si, pe cale de consecinţa, respingerea cererilor de intervenţie a intervenienţilor in interes propriu B. S.A.. si E. (actuala D. SRL), precum si a cererii de intevenţie forţată formulata de parata C..

Prin decizia civilă nr. 1560A pronunţată la 7 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile declarate, a anulat în parte sentinţa primei instanţe şi, rejudecând pe fond, a respins cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu, a admis cererea de intervenţie acceosrie a D. S.R.L. şi a respins cererea pârâtei, de chemare în judecată a altei persoane, D. S.R.L., obligând apelantele la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că deşi în aparenţă acţiunea a fost analizată în fond, unicul considerent folosit de prima instanţă a fost acela de a stabili că reclamanta nu justifică, în proces, calitatea de parte reclamantă, printr-o interpretare necesar restrictivă a dispoziţiilor art. 1856 C. civ.. Or, în condiţiile în care printr-o încheiere interlocutorie neatacată, din 1 noiembrie 2012 s-a tranşat cu privire la existenţa calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A. şi admisibilitatea acţiunii în configuraţia în care a fost promovată, stabilind că reclamanta are posibilitatea iniţierii acestui dermers procesual în contra beneficiarului final al lucrării, soluţia finală vine să contrazică acesată dezlegare care lega obligatoriu instanţa. Stabilind deopotrivă şi lipsa oricărei motivări asupra soluţiei pronunţate cu privire la cererea de intrevenţie principală, instanţa de apel a anulat sentinţa cu reţinerea procesului spre judecare prin evocarea fondului.

Pe fond, s-a reţinut că reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor (subcontractor) a încheiat cu E. SRL), în calitate de subantreprenor principal, un contract de subantrepriză nr. x/14.10.2011, cu o valoare iniţială de 996.000 Euro, majorată ulterior prin acte adiţionale la suma de 2.134.281,52 Euro plus TVA, iar din sumele cuvenite reclamantei, nu au fost achitaţi 7.245.733,17 RON, rezultată din facturile nr. x/31.01.2012, nr. y/16.03.2012, nr. z/12.06.2012, nr. w/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012. Aceasta creanta nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât a intrat în procedura insolvenţei, reclamanta A. fiind înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei.

Acţiunea reclamantei s-a fondat pe dispoziţiile art. 1856 din C. civ. fiind promovată împotriva beneficiarului final C., chestiune care a fist tranşată prin încheierile premergătoare din data de 01.11.2012 şi din 06.12.2012, reclamanta A. S.R.L. fiind în ipoteza în care a contractat nu cu antreprenorul principal, ci cu subantreprenorul acestuia, E. .

Ca aspect de fapt, curtea de apel a cercetat dacă nu a plătit lucrările antreprenorului la termenele şi în cuantumul convenit, cu premisa că acţiunea directă putea fi admisa doar în limita sumelor datorate de beneficiar antreprenorului la momentul introducerii acţiunii -14.08.2012.

In apararea sa, pârâta, in calitate de beneficiar al lucrarii, poate opune excepţiile pe care le-ar fi putut opune propriului său creditor până la introducerea acţiunii directe. Aceasta presupune, în mod necesar că, atâta timp cât datoria pârâtei fata de antreprenor nu a ajuns la scadenţă, subcontractantul antreprenorului nu poate pretinde plata acestei datorii.

Astfel, pe baza unei expertizei, s-a reţinut că la data introducerii acţiunii - 14.08.2012, E., antreprenorul general, mai avea de facturat de la beneficiarul C. o sumă de 7.100.000 RON, reprezentând tranşa finală contractuală, care nu era, însă, scadentă, în raport cu dispoziţiile art. 5 din actul adiţional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză semnat de părţi în data de 6.05.2011, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative în legătură cu procesul-verbal de recepţie semnat de beneficiar, procesul-verbal de acceptare a remedierii deficienţelor şi predarea unei scrisori de garanţie bancară în valoare de 5% din valoarea contractului. Actul adiţional nr. x, care modificase clauzele iniţiale ale contractului, a fost semnat ulterior introducerii acţiunii, însă, în baza unui acord final din data de 04.07.2012, care este anterior introducerii acţiunii de către reclamantă. S-a concluzionat că nu se poate reţine o fraudare a interesului reclamantei prin semnarea actului adiţional nr. x/14.09.2012 de către parata C. şi intervenienta E., în scopul evitarii consecintelor actiunii directe demarate de reclamanta, cu atat mai mult cu cat acestea nu aveau raporturi contractuale cu reclamanta.

Curtea de apel a avut în vedere că în acţiunea directă intemeiata pe dispozitiile art. 1856 din C. civ., reclamanta creditoare acţionează în limita drepturilor debitorului său raportate la data introducerii acţiunii. Or, debitoarea reclamantei, societatea E. S.R.L., cu care încheiase contractul de subantrepriza reclamanta, nu deţinea în data de 14.08.2012, o creanţă exigibila împotriva beneficiarului C., nefiind astfel îndeplinite condiţiile unei acţiuni directe, pentru ca acesta să fie obligat la plata sumelor datorate direct către reclamantă. Reclamanta care a învestit instanţa cu acţiunea directă era chemată să facă dovada că antreprenorul nu a plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările respective, înregistrându-se un deficit probatoriu în ce priveşte existenţa şi întinderea datoriei intervenientei E..

În final, instanţa de apel a arătat că acţiunea directă este reglementată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile legale ale art. 1856 din C. civ. fiind, deci, de strictă interpretare şi aplicare, norma juridică neputând fi extinsă şi la alte situaţii pe care aceasta nu le prevede, potrivit art. 10 din C. civ.. De aceea, interpretarea extensivă prin analogie în ce priveşte dispoziţiile art. 1856 din C. civ., care reglementează acţiunea directă a subantreprenorului, în forma avansată prin acţiunea principală de reclamantă, nu este permisă de lege, fiind astfel, respinsă.

Cu privire la cererea de intervenţie principală a B. S.A., s-a reţinut că aceasta, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010 încheiat cu intervenienta E., a cerut obligarea pârâtei C. la plata sumei de 7.248.449,45 RON, parte a creanţei cedate de E., cerere formulata si în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta E. S-a reţinut că prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, E. S.A, în calitate de cedent şi intervenienta B., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. x/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor prezente şi viitoare. În anexa la contract, conţinând condiţiile comerciale şi tabelul creanţelor cesionate, a fost indicat şi contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce priveşte debitorul cedat C., fiind indicată creanţa de 71 milioane RON, rest de încasat în anul 2011. Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiţionale nr. x şi nr. 2 din 08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanţiei.

Curtea de apel a stabilit că în cauză nu a operat o simplă cesiune de creanţă, ci instituirea unei garanţii reale mobiliare în favoarea intervenientei creditoare. Prin actul adiţional nr. x/06.04.2012, de extindere a garanţiei asupra noilor creanţe, urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor din Noul C. civ., părţile au adaptat contractul iniţial la terminologia specifică şi la instituţia ipotecii asupra creanţelor, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţiile art. 2398 C. civ., cererea de interventie fiind întemeiată pe dispoziţiile din acest ultim act aditional. Astfel, în lista anexă conţinând tabelul creanţelor ipotecate, la poziţia 3, a fost înscrisă şi valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012, de la debitorul cedat C. în temeiul contractului de antrepriza încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 RON. Notificarea efectuată în data de 06.02.2013, a debitorului ipotecar E., s-a efectuat sub denumirea de "notificare a ipotecii mobiliare" instituite prin contractul de ipotecă mobiliară asupra creanţelor nr. G63/02.08.2010.

Intervenienta în interes propriu B.. S.A. are, într-adevăr, posibilitatea recunoscută de lege de a exercita o acţiune directă împotriva C. (debitor al creanţei ipotecate), în temeiul contractului de antrepriză în care nu este parte, fiind îndeplinită şi condiţia de includere în cadrul procesual a E. (actuala D. SRL), aflată în procedura de insolvenţă, doar pentru raţiuni de opozabilitate.

Stabilind că dreptul de ipotecă conferă un drept de preferinţă creditorului ipotecar, în concursul cu alţi creditori şi având în vedere premisa ca acţiunea principală nu este fondată, instanţa de apel a conchis că B. are dreptul de a se îndrepta împotriva debitorului creanţei ipotecate, pentru a percepe plata acestei creanţe ipotecate.

Cererea a fost considerată neîntemeiată, întrucât tranşa finală contractuală în valoare de 7.100.000 RON plus TVA nu a mai devenit scadentă, potrivit clauzelor contractuale asumate cu valoare obligatorie de parti prin art. 5 din actul adiţional semnat în data de 07.09.2012. Prin art. 5 din actul adiţional nr. x/14.09.2012, a fost modificat art. 7 din contractul de antrepriză, în sensul că "plata ultimei facturi, reprezentând tranşa 20 - conform graficului de facturi şi plăţi cuprins în anexa 7 la contractul de antrepriză - se face de către beneficiar, C., după efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii tuturor deficienţelor, verificarea obiectivă şi de specialitate, predarea scrisorii de garanţie bancară, în valoare de 5% din suma de 71 milioane RON, cel târziu în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii", obligatii care nu au mai fost aduse la indeplinire, societatea E. intrand in insolventa.

Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate drept condiţie pentru a se putea emite factura aferentă tranşei nr. 20, nici creanţa privind ultima tranşă a preţului contractual nu a mai devenit scadentă, neputându-se solicita, prin urmare, nici plata acesteia de către creditorul ipotecar prin cererea de intervenţie in interes propriu. Propunerea avansată de intervenienta creditoare, de a se interpreta clauzele contractuale în sensul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanţie bancară, urmare a intrării in insolventa, şi de a se înlătura cu aceasta motivare aplicarea clauzei respective, urmata de deducerea acestei valori de 5% direct din contravaloarea tranşei finale, nu a fost primită, având în vedere cadrul procesual limitat fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, chiar de către intervenientă prin cauza cererii cu care a învestit instanţa de fond. De aceea, acţiunea întervenientei principale, a fost, respinsă.

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi intervenienta principală B. S.A..

Prin recursul propriu, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei şi prin rejudecare, admiterea cererii principale, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Invocând astfel dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. a arătat că instanţa a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit al acestuia. Referindu-se la actul adiţional nr. x/14.09.2012, constituit de beneficiarul C. şi antreprenorul principal în scop procesual, recurenta a arătat că acesta a mijlocit fraudarea intereselor reclamantei. O simplă cercetare a contextului de fapt, permitea instanţei verificarea împrejurării că lucrările suplimentare prevăzute în acest act fuseseră executate în realitate, încă din 4.07.2012, însă factura finală nu a mai fost emisă de către antreprenorul principal tocmai pentru a folosi lucrările suplimentare ca pretext al încheierii actului adiţional nr. x În temeiul contractului originar, art. 7.2, factura finală trebuia emisă după discutarea şi confirmarea de către beneficiar a lucrărilor prestate de către antreprenor, confirmare care a avut loc la 4.07.2012, de aceea, încheierea actului adiţional nu a fost justificată pe buna-credinţă a părţilor.

A fost greşit înterpretată, de asemenea, şi convenţia de compensare a datoriilor dintre subantreprenorul E. şi antreprenorul general a cărei anulare, de către curtea de apel, confirmă tocmai că la data acţiunii creanţele compensate existau şi trebuiau avute în vedere la analiza mecanismului acţiunii directe reglementate de art. 1856 C. civ.. Or, instanţa de apel a stabilit că există un deficit de probe cu privire la aceste aspecte, eludând înţelesul clar al probelor administrate, referitoare la existenţa creanţei, a caracterul său lichid şi exigibil.

Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că dispoziţiile legale, art. 1856 C. civ., au fost greşit aplicate prin denaturarea stării de fapt reţiunte. Aceasta consideră că sintagma "până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează la momentul introducerii acţiunii" se referă la sumele datorate în baza contractului de antrepriză, fiind fără importanţă dacă acestea sunt sau nu exigibile. Aceasta şi în contextul în care legea procesual civilă permite creditorului, atunci când o acţiune îi este legal recunoscută, dreptul de a o promova chiar înainte de scadenţă, dacă există riscul unei pagube în patrimoniul creditorului, pagubă care era previzibilă prin atitudinea ulterioară a beneficiarului care a continuat să facă plăţi antreprenorului chiar după promovarea acţiunii A. S.R.L..

Pe acelaşi temei, recurenta a arătat că există o contradicţie în considerentele succesive ale deciziei atacate, în măsura în care, stabilind iniţial că dispoziţiile art. 1856 C. civ. sunt mai permisive, permiţând reclamantei acţiunea directă împotriva beneficiarei, a arătat în concluzia finală că interpretarea extensivă a aceluiaşi articol de lege nu permite reclamantei promovarea acţiunii în forma avansată de aceasta.

Mai mult, interpretarea dată de instanţa de apel se fondează şi pe greşita aplicare a legii, deoarece cele două societăţi interpuse între A. S.R.L. şi C. participă în nume propriu la circuitul civil, dar nu trebuie ignorată nici împrejurarea că E. este deţinută în totalitate şi administrată de societatea care a avut calitatea de antreprenor principal. De aceea, împrejurarea că E. nu a avut calitatea de parte litigantă nu este relevantă în acest litigiu pentru analiza temeiniciei pretenţiei.

Intervenienta principală B. S.A. a solicitat, la rândul său, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar subsidiar, modificarea hotărârii, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de această parte.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Într-un prim motiv al recursului, recurenta a arătat că prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, concomitent cu faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, instanţa de apel nu a justificat, prin considerente explicative de ce a reţinut că nu se pot interpreta clauzele contractuale în sensul constatării imposibilităţii de executare a obligaţiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanţie bancară ca urmare a intrării antreprenorului în insolvenţă şi de a înlătura aplicarea clauzei respective, urmată de deducerea acestei valori de 5% din contravaloarea tranşei finale, deoarece ar insemna o depăşire a principiului disponibilităţii. Recurenta a considerat că fundamentul cererii de chemare în judecată se confundă cu fundamentul dreptului solicitat pe cale de acţiune, care nu este altul decât dreptul B., subrogat în dreptul de creanţă al E., de a cerere debitorului cedat executarea obligaţiei contractuale, ca efect al executării directe. Instanţa de apel, limitând analiza la aspecte legate de principiul disponibilităţii, a omis să cerceteze argumentele intervenientei referitoare la executarea alternativă a obligaţiei de a accesa o scrisoare de garanţie bancară de către C. pentru remedierea pretinselor deficienţe ale construcţiei. De aceea, faţă de obiectul pretenţiei şi modul său de fundamentare, motivarea instanţei este lapidară şi lipsită de orice suport juridic.

O altă critică a acestei recurente se referă la existenţa unor motive contradictorii de natura a face neinteligibilă soluţia adoptată. B. S.A. arată că pe de-o parte instanţa de apel recunoaşte că intervenienta are o acţiune directă împotriva beneficiarei cedate, C., creanţă generată de contractul de antrepriză, fiind astfel logică şi includerea în proces a E. pentru raţiuni de opozabilitate, pentru ca, pe de altă parte, să reţină că nu este investită să analizeze executarea sau neexecutarea obligaţiilor generate de contratul principal, pentru a se putea pronunţa asupra existenţei creanţei debitoarei cedate.

Un al treilea motiv de recurs deduce analizei greşita aplicare a legii de către instanţa de apel. Recurenta a considerat că este greşită calificarea contractului dintre B. şi E. ca fiind un contract de ipoteca imobiliară, aceasta fiind o veritabilă cesiune de creanţă, un mod de transmitere a obligaţiilor, iar nu o garanţie. Se arată că nu poate fi ignorat că prin contractul de cesiune, cedenta E. a renunţat la dreptul de a cere orice sume pe care le-ar fi putut încasa de la debitorii cedaţi, fiind doar condiţionat dreptul B. de a cere debitorilor plata, în funcţie de modul de executare a obligaţiei E. de plata a creditului luat de la B.. Astfel, prin interpretarea dată de către instaţa de apel, aceasta a schimbat natura juridică a contractului, dar şi a obiectului cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a considerat greşit că acţiunea B. nu este o acţiune în răspundere contractuală, fundamentată concomitent pe contractul de cesiune de creanţă şi pe contractul de antrepriză, astfel cum este dezvoltată întreaga argumentaţie a cererii de intervenţie în procesul început de A. S.R.L.. Natura juridică a cererii B. a fost reafirmată şi la dezbaterile din 16.09.2016, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, precizare pe care instanţa de apel a depăşit-o soluţionând pretenţia pe baza unor altor reguli şi fundamente juridice. Astfel, instanţa de apel a subliniat că propunerea avansată de intervenientă, pentru valorificarea dispoziţiilor contractului de antrepriză în privinţa scrisorii de garanţie bancară nu poate fi valorificată, inducând ideea că acţiunea promovată nu este una contractuală, ci fondată pe alte temeiuri.

De aceea, a fost înlăturată fără motivare apărarea fundamentală a intervenientei prin care se tindea la infirmarea excepţiei de neexecutare invocate de către C. pentru a paraliza acţiunea prin care se urmărea obligarea acesteia la plata tranşei 20 a contractului de antrepriză.

Dezvoltând mecanismul juridic al acestei excepţii şi transpunându-l la situaţia de fapt a cauzei, recurenta a considerat că în mod greşit acţiunea sa a fost considerată neîntemeiată, deoarece excepţia pârâtei nu era fondată, iar tranşa 20 a contractului de antrepriză trebuia plătită de beneficiar.

Mai departe, recurenta a susţinut că evocând dispoziţiile art. 5 din actul adiţional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză, care modificau art. 7 al acestuia, instanţa de apel a dat eficienţă unei interpretări şi aplicări formaliste a contractului de antrepriză. Practic, instanţa de apel considerat că neîndeplinirea obligaţiei de emitere a scrisorii de garanţie bancară este de natură să nu satisfacă drepturile părţilor contractante, ignorându-se, de fapt, adevărata voinţă a acestora, fără să analizeze toate condiţiile care activau obligaţia C. de a efectua plata ultimei tranşe contractuale.

In fine, recurenta susţine că instanţa de apel nu a dat valoare recunoaşterii creanţei sale efectuate de către chiar debitoarea C. în faţa primei instanţe, de aceea, respingerea, ca nefondată a acţiunii în întregul său nu corespunde ideii de soluţionare a cauzei pe baza recunoaşterilor şi a principiilor de aflare a adevărului şi girând comprtamentul procesual al pârâtei care, cu rea-credinţă a refuzat să puna la dispoziţia isntanţei actele necesare pentru o corectă soluţionare a dosarului.

Societatea C. a formulat întâmpinare împotriva ambelor recursuri.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L. intimata a susţinut că nu se pune problema fraudei la încheierea actului adiţional nr. x/14.09.2012, ci cel mult, cea a greşitei interpretări a actului juridic dedus judecăţii. S-a mai arătat că invocarea caracterului fraudulos a actului adiţional s-a realizat pentru prima dată în recurs, ceea ce face inadmisibilă analiza acestei chestiuni, iar recurenta tinde la schimbarea obiectului cauzei, promovând, de fapt, o acţiune revocatorie care tinde la inopozabilitatea actului adiţional.

De asemenea, intimata a susţinut în apărare că nu poate fi, de asemenea, vorba despre o greşită interpretarea a actului juridic dedus judecăţii, mai exact, convenţia de compensare dintre părţi. Aceasta nu reprezintă actul juridic dedus judecăţii, ci doar o probă administrată în cadrul probei cu înscrisuri, iar modul de interpretare a probelor nu poate fi reanalizat pe celea recursului. Instanţa de apel a reţinut doar că există un deficit probatoriu în cauză, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea datoriei E. către subantreprenorul E., iar recurenta A. tinde să supliească acest deficit invocând o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.

Nici motivul derivat din greşita aplicare a legii nu este întemeiat. Articolul 1965 a fost corect interpretat în măsura în care instanţa de apel a reţinut că atâta vreme cât creanţa primordială nu este exigibilă, acţiunea directă excepţională nu poate fi considerată fondată, iar invocarea beneficiului reclamantei de a solicita plata unei creanţe neexigibile este doar formală.

Deşi recurenta invocă o contradicţie în considerentele deciziei atacate, aceasta este forţată deoarece, în opinia intimatei, instanţa nu a făcut decât să arate că nu se poate asimila antreprenorul cu subantreprenorul, de aceea, extensia normei legale nu a putut fi acceptată.

Cât priveşte recursul B., intimata C. a considerat că invocarea dipoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. este superfluă şi lipsită de argumente consistente.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a putut fi identificată contradicţia în cadrul considerentelor instanţei, iar cu privire la aplicarea greşită a legii, s-a subliniat că indiferent de forma contractului de garanţie încheiat de B. cu E., B. nu putea primi mai mult decât creanţa cesionată, rezultată din contract şi nu se putea prevala de alte drepturi contractuale care aparţineau cedentei.

A mai susţinut intimata că recurenta B. a încercat prin motivele de recurs să propună o reinterpretare a probelor cauzei, ceea ce nu su poate realiza în recurs. În realitate, C. nu a recunoscut niciodată caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei datorate E., aceasta fiind o creanţă sub condiţie suspensivă neîndeplinită, iar recurenta B. nu a potut demostra, sub acest aspect, care au fost normele legale greşit aplicate.

De asemenea, a formulat întâmpinare în cauză B. împotriva recursului reclamantei, solicitând respingerea acestuia.

Pretinsa invocare a fraudei părţilor la încheierea actului adiţional, este, din punctul de vedere al B., o afimaţia hazardată. De asemenea, nu au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1856, iar evocarea dispoziţiilor art. 110 C. proc. civ. nu a fost niciodata realizată de către A. pentru ca acţiunea să poată fi analizată pe aceste temeiuri. Mai mult, B. a considerat că premisele aplicării art. 1856 nu sunt întrunite în cauză, deoarece între beneficiarul C. şi reclamantă nu se interpune doar antreprenorul general, ci un alt contract de subantrepriză, ipoteză pe care textul legal nu permite pentru recunoaşterea dreptului la o acţiune directă.

Premergător formulării oricăror considerente cu privire la recursurile promovate, Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie va relua premisele de fapt avute în vedere de părţi şi de instanţa de apel la soluţionarea cauzei.

Între C. şi Societatea E. (devenită ulterior D. SRL) s-a încheiat contratul de antrepriză generală la 6.05.2011, obiectul acestuia fiind proiectarea şi realizarea unei construcţii la cheie, mai exact, Centrul logistic Iernut, jud. Mureş.

Între antreprenorul general şi Societatea E. S.R.L., parte a aceluiaşi grup, s-a încheiat un prim contract de subantrepriză, cu nr. x la 5.05.2011 având ca obiect execuţia si predarea în stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.

Ulterior, la 14.10.2011, societatea subantreprenoare E. S.R.L. a încheiat cu reclamanta A. S.R.L. un contract de subantrepriză cu nr. x din 14.10.2011, care a avut ca obiect executarea şi predarea în stare funcţională a lucrărilor de montaj tablă acoperiş şi copertine pentru obiectivul Centrul logistic C. din Iernut, judeţul Mureş, act care a fost modificat succesiv, prin 6 acte adiţionale.

Întrucât Societatea E. nu a achitat A. S.R.L. preţul convenit pentru executarea lucrărilor contractate, iar Societatea E. S.R.L., a intrat în procedura insolvenţei, reclamanta a acţionat pe calea unei acţiuni directe, în temeiul art. 1856 C. civ. împotriva beneficiarului antreprizei, C. pentru plata datoriilor pe care aceasta pe avea, faţă de antreprenor la data formulării acţiunii, 14.08.2012, mai exact contravaloarea tranşei 20 a contractului de antrepriză generală, în cuantum de 71.000.000 RON.

Pentru a zădarnici demersurile creditorilor societăţii intrate în insolvenţă, deci, pentru a lipsi de fundament acţiunea directă promovată în cauză, la 23.11.2012, între D. S.R.L. şi E. S.R.L., s-a încheiat o convenţie de compensare cu nr. x, care a fost însă anulată prin decizia civilă irevocabilă nr. 227/24.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, constatând tocmai conivenţa la fraudă a acestora.

După începerea litigiului, la 14.08.2012, între beneficiarul lucrării şi antreprenorul general a intervenit actul adiţional nr. x la contractul de antrepriză generală, încheiat la 7.09.2012, act prin care plata ultimei facturi, aferente tranşei 20 din contractul de antrepriză, însumând 7.100.000 RON, va fi făcută după efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii tuturor deficienţelor, verificarea obiectivă şi de specialitate şi predarea scrisorii de garanţie bancară în 30 de zile de la primirea facturii.

Pe parcursul litigiului în prima instanţă în proces au fost formulate cereri incidentale, prima, având ca obiect introducerea în cauză, pe temeiul art. 58 C. proc. civ., a S.C. E. (actuală D. SRL), a doua, având ca obiect o cerere de intervenţie voluntară, în interesul pârâtei a antreprenorului general, S.C. E.. De asemenea, a intervenit în cauză, în interes propriu B., cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., respingerea acţiunii reclamantei, deoarece dreptul de creanţă care face obiectul pretenţiei este datorat de către pârâtă direct intervenientei, în baza unui contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie, G63 din 2.08.2010, act la care s-au adăugat 3 acte adiţionale. Ulterior, intervenienta principală a solicitat la pârâta C. să fie obligată la plata sumei la plata sumei de 7.100.000 direct în favoarea sa.

Pe aceste premise litigiul a fost soluţionat de instanţele de fond, iar într-un prim considerent instanţa de apel a admis apelurile declarate, reţinând că prin încheierea interlocutorie din 1.11.2012, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a C. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pornite pe fundamentul art. 1856 C. civ., iar aceasta încheiere nu a fost atacată, dar şi că cererea de intervenţie principală a fost respinsă fără a fi motivată soluţia de primă instanţă.

Astfel, a fost anulată sentinţa primei instanţe şi procesul a fost reţinut spre rejudecare de către instanţa de apel fiind pronunţată decizia atacată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile formulate, urmează a se constata că un prim considerent al deciziei pronunţate, criticat de către recurenta A. S.R.L. în propriul recurs, are ca fundament dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi supune verificării greşita interpretare a actului dedus judecăţii, actul adiţional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză generală act care, în opinia recurentei, a fost întocmit cu fraudarea intereselor reclamantei.

Deşi este adevărat că actul adiţional la contractul de antrepriză generală cu nr. x/14.09.2012 a fost valorificat ca probă procesuală, stabilindu-se în condiţiile art. 5 al acestuia că scadenţa ratei 20 a contractului de antrepriză nu este împlinită, totuşi, nu este fondată apărarea intimatei-pârâte, care arată că prin această critică recurenta propune o reevaluare a probei pentru reconsiderarea stării de fapt lămurite în apel.

Totodată, Înalta Curte arată şi că în mod greşit critica recurentei s-a fondat pe dispoziţiile pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în realitate prin conţinutul criticii, aceasta nesupunând controlului o greşită interpretare a actului juridic, prin deturnarea înţelesului lămurit al acestuia într-o manieră în care adevărata voinţă a părţilor să fi fost nesocotită.

În realitate, critica vizează lipsa oricărei cercetări efective şi consistente a instanţei de apel referitoare la caracterul fraudulos al actului, act care, în opinia sa, a fost preconstituit, prin conivenţa celorlalte părţi, după începerea litigiului, în scop procesual pentru zădărnicirea demersului reclamantei. Scopul contestării actului a fost obţinerea, de către reclamantă, a înlăturării acestei probe din dosar şi lipsirea sa de orice relevanţă în stabilirea stării de fapt.

Din această perspectivă, critica poate fi încadrată din oficiu, în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi este fondată, întrucât concluzia instanţei de apel nu prezintă argumente concrete care să releve realizarea cercetării judecătoreşti adecvate.

În acest sens, analiza instanţei sesizate cu această apărare trebuia să aibă în vedere nu doar circumstanţe temporale, legate de data întocmirii actului, şi principiul libertăţii contractuale a părţilor actului de antrepriză, ci, mai mult decât atât să evalueze dacă în condiţiile art. 10 din contractul de antrepriză, coroborat cu întocmirea proceselor-verbale de recepţie încheiate succesiv la 5.06.2012, 25.10.2012, a împrejurării că după recepţie societatea pârâtă şi-a înscris în cartea funciară imobilul construit şi că acesta a fost folosit cu destinaţia avută în vedere de către beneficiar, a faptului că după 7.09.2012 C. a comandat, şi au fost executate lucrări suplimentare, dar şi împrejurarea că E. a emis la 14.09.2014 facturi care au fost în parte achitate de către pârâtă în perioada procesului, contextul şi situaţia reală justifica sub auspicii oneste încheierea actului adiţional pentru executarea contractului iniţial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a răspuns adecvat unei apărări importante a cauzei, vizând o îndeplinirea unei condiţii cuprinse în dispoziţiile art. 1856 C. civ. evocat ca temei al acţiunii, referitoare la scadenţa creanţei beneficiarului, acest motiv de recurs fiind fondat şi împrimând necesitatea reevaluării cauzei.

Tot în acest context, Înalta Curte subliniază că este nereală apărarea intimatei C. care opune împrejurarea că frauda sub care a fost încheiat actul adiţional a fost pentru prima dată invocată în recurs. În condiţiiţe în care actul adiţional nr. x/14.09.2012 a fost depus pentru prima dată în faţa tribunalului după data de 18.03.2014, o primă contestare a actului a fost realizată în faţa primei instanţe înainte de dezbaterea fondului, fiind reiterată prin motivele de apel.

Chiar şi în condiţiile în care, depăşind chestiunea caracterului fraudulos al actului adiţional, existenţa şi executarea acestuia condiţionează scadenţa creanţei antreprenorului general, creanţă deţinută împotriva C., instanţa de fond avea îndatorirea de a verifica executarea sa la data soluţionării cauzei, în condiţiile art. 5 ale convenţiei adiţionale.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs recurenta A. S.R.L. a susţinut interpretarea greşită a actului de compensare din 23.11.2012, convenţie anulată prin decizia civilă nr. 227/24.03.2015 irevocabil, dar şi schimbarea înţelesului lămurit al acesteia, în sensul că a considerat nedovedite datoriile dintre antreprenorul principal şi subantreprenorul E. S.R.L..

Cu privire la această critică, instanţa de recurs subliniază că, în raport cu decizia evocată, s-a fi valorificat în acest proces efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Aşa fiind, instanţa de apel nu a realizat un examen în interpretare al convenţiei de compensare, într-o manieră străină de voinţa părţilor .

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut un deficit de probe atunci când a constatat că obligaţia A. de a proba existenţa unei datorii între E. (actuală D. SRL) şi E. S.R.L. (actuală E. şi E. SRL) nu a fost îndeplinită. Această concluzie nu s-a justificat însă pe date ale cauzei şi nici nu a argumentat necesitatea unei asemenea demonstraţii în condiţiile în care erau activate dispoziţiile art. 1856 C. civ., arătând doar că această acţiune are caracter excepţional şi dispoziţiile legale trebuie interpretate restrictiv.

Pe baza celor reţinute, Înalta Curte arată că, deşi nu se pune în cauză problema interpretării convenţiei de compensare între antreprenorii anteriori reclamantei A., anulate printr-o decizie irevocabilă, la analiza condiţiilor acţiunii directe este necesar un răspuns efectiv la acele apărări care tind să demonstreze sau să infirme îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, într-o măsură care să facă precis şi complet raţionamentul instanţei de fond.

Un al doilea motiv al recursului vizează, în opinia reclamantei, greşita aplicare a legii. Într-o primă argumentare, recurenta consideră că în motivarea curţii de apel există contradicţii. Aceasta pentru că, pe de-o parte, instanţa de apel a statuat că acţiunea directă a subantreprenorilor care au acces la acţiunea directă fondată pe dispoziţiile art. 1586 C. civ. este mai extinsă prin comparaţie cu sfera persoanelor care aveau acest drept potrivit reglementării din C. civ. de la 1864 şi că în temeiul art. 1852 alin. (2) C. civ. reclamanta poate promova acţiunea directă împotriva beneficiarului C. care poate sta în judecată, iar pe de altă parte, a statuat, în considerente succesive, că interpretarea extensivă prin analogie a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. în forma avansată de reclamantă prin acţiunea principală nu este permisă de lege.

Deşi dezvoltarea motivului de recurs nu corespunde unei greşite aplicări a legii, ci unei motivări contradictorii, încadrând din oficiu aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Astfel, un prim motiv al anulării sentinţei atacate la instanţa de apel a fost acela că nicio parte litigantă nu a atacat cu apel încheierea interlocutorie din 1.11.202, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmsibilităţii acţiunii fondate pe dispoziţiile art. 1852 alin. (2) şi art. 1856 C. civ.. Prin această încheiere s-a stabilit că dispoziţiile legale nu trebuie interpretate restrictiv şi că pot fi extinse şi la subantreprenori, inclusiv la contractul de subantrepriză încheiat cu un subantreprenor general, având în vedere şi dispoziţiile art. 1852 alin. (2) din C. civ. care stabilesc că subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

Chiar instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că prin neapelarea acestei încheieri care rezolvă chestiuni judicioase lăsând să se întrevadă o soluţie asupra litigiului, efectele acestea se consolidează prin dobândirea puterii de lucru judecat şi nu ar mai putea fi repuse în discuţie, opunându-se în litigiu pe tot parcursul soluţionării sale.

De aceea, afirmaţia concluzivă a instanţei de apel, în acea parte a considerentelor referitoare la apelul reclamantei, prin care a statuat că acţiunea directă deschisă de art. 1856 C. civ. este reglementată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot fi extinse, prin analogie, la situaţia avansată de reclamant prin acţiunea principală, vine în totală contradicţie cu considerentele proprii reţinute în paragrafele anterioare.

Or, o contradicţie de o asemenea anvergură în cadrul considerentelor cu caracter decisiv pentru soluţia adoptată creează părţii o îndoială justificată asupra raţionamentului juridic aplicat de instanţa care a soluţionat procesul şi asupra clarităţii soluţiei adoptate.

De aceea, fiind această îndoială asupra justificării pe care instanţa a dat-o soluţiei pronunţate, asupra modului în care cauza a fost analizată, Înalta Curte arată că se impune reluarea judecaţii la instanţa de fond, prin acordarea deplinului efect al puterii de lucru judecat înglobat de încheierea prin care se statueză asupra împrejurărilor litigioase referitoare la admisibilitatea acţiunii în forma avansată de reclamantă.

O ultimă critică a recurentei A. S.R.L. vizează greşita aplicare a legii, a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. care nu condiţionează admiterea acţiunii de condiţia ca datoria beneficiarului să fie scadentă la data acţiunii.

Acest motiv de recurs nu este însă fondat şi Înalta Curte îl va înlătura. Interpretarea dispoziţiilor art. 1865 C. civ. care reglementează acţiunea directă împotriva beneficiarului a persoanelor care au prestat o activitate pe baza unui contract încheiat cu antreprenorul, implică valorificarea, de către antreprenor, a tuturor excepţiilor pe care beneficiarul le poate opune contractantului său direct. Enumerându-se printre acestea şi condiţia exigibilităţii creanţei, este firesc ca această apărare să poată fi opusă de beneficiar titularului acţiunii directe, chiar dacă acesta nu se află într-un raport contractual cu reclamantul, câtă vreme nu va putea să răspundă decât în limita şi în condiţiile în care ar răspunde faţă de antreprenor. Cu toate acestea, condiţia exigibilităţii, potrivit considerentelor anterior redate în această decizie va fi reevaluată cu prilejul rejudecării, pentru aprecierea temeinicei acţiunii, ţinând cont de principiul disponibilităţii, dar verificându-se şi dacă reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 110 C. proc. civ.

Examinând, mai departe recursul declarat de intervenienta în interes propriu B., Înalta Curte constată că un prim motiv de recurs deduce analizei nelegalitatea actului de procedură pentru lipsa motivării dar şi pentru motive succesive contradictorii.

Astfel, această recurentă consideră că este nefundamentată juridic concluzia potrivit căreia nu poate fi acceptată propunerea intervenientei de interpretare a clauzelor contractuale în sensul că, din cauza unei imposibilităţi a E. (actuală D. SRL) de a mai accesa o scrisoare de garanţie bancară, este justificată obligarea la plata a C. a tranşei 20 a contractului de antrepriză cu reţinerea unui procent de 5% din totalul sumei care ar corespunde valorii înglobate de garanţie. De asemena, recurenta a subliniat şi că există o contradicţie în considerentele instanţei de apel care, anterior promovării acestei concluzii, a arătata că intervenianta B. are deplina justificare de a pretinde direct debitorului ipotecar, societatea C., plata ultimei tranşe a contractului de antrepriză, procedând chiar la analiza pe fond a acestei pretenţii, atunci când a reţinut că, de fapt, tranşa 20, în valoare de 7.100.000 RON nu este scadentă în condiţiile art. 5 ale actului adiţional nr. x la contractul principal.

Examinând aceste critici, Înalta Curte constată că sunt doar parţial fondate.

Instanţa de apel a dezvoltat corect mecanismul garanţiei constituite în favoarea cesionarea în garanţie, B., adaptată la 6.04.2012 ca ipotecă asupra creanţelor, stabilind că actul G63/02.08.2010 are primordial funcţia de garantare a obligaţiilor angajate de Societatea E. şi nu este o simplă cesiune de creană sau o veritabilă dare în plată.

Sub acest aspect accesarea garanţiei implică anumite condiţii sub care creditorul ipotecar poate cere debitorului ipotecar plata directă a creanţelor care se constituie ca obiect al garanţiei şi se substituie dreptului constituitorului ipotecii, E.. Prin considerentele contestate ca fiind nemotivate, instanţa de apel a explicat că, prin efectul subrogării, creanţa creditorului ipotecar nu poate fi valorificată decât în condiţiile contractului de antrepriză, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional nr. x Mai precis, instanţa de apel a stabilit că prin efectul art. 5 al actului adiţional, tranşa 20 rămasă de plată nu este scadentă ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei stabilite în sarcina antreprenorului.

Mai departe, curtea de apel a statuat că cererea creditorului ipotecar de a se accesa tranşa 20 cu o reţinere de 5% care ar fi corespuns valorii rămase în garanţie într-o scrisoare bancară care nu mai poate fi accesată din cauza insolvenţei antreprenorului principal, semnifică o înlăturare a dispoziţiilor art. 5 din actul adiţional, care nu ar putea fi primită.

Înalta Curte arată că această expunere a considerentelor nu conţine nicio contradicţie în raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, iar această instanţă de realizează, prin prevalenţa clauzei din art. 5 la actul adiţional nicio interpretare a contractului care nu ar corespunde voinţei netăgăduite a părţilor.

Totuşi, ceea ce s-a solicitat instanţei de apel de către B. nu a fost nici inactivarea art. 5 al actului adiţional, nici reinterpretarea acestei clauze, ci o evaluarea a modalităţii sale de executare, în situaţia în care condiţia accesării scrisorii de garanţie bancară a devenit, prin intrarea E. (actuala D.) în insolvenţă, o obligaţie imposibil de executat.

Din această perspectivă nu se poate reţine lipsa totală de motivare sau motivarea contradictorie, ci un deficit al considerentelor care trebuia să răspundă acestei solicitări, de natură să impună reanalizarea cauzei.

Succesiv, recurenta-intervenientă a arătat că decizia a fost pronunţată cu interpretarea ori aplicarea greşită a legii, reţinându-se greşit că B. deţine o ipotecă mobiliară, în fapt, aceasta fiind cesionara directă creanţei E. impotrva C..

Dincolo de împrejurarea că recurenta nu identifică dispoziţiile legale a căror aplicare ori interpretare s-au realizat printr-o greşeală de judecată, caracterizarea obiectului actelor juridice încheiate între E. şi B. începând cu 8.02.2010 s-a făcut printr-o valorificare a clauzelor convenţiei dintre părţi. Instanţa de apel a stabilit continuţul acestora prin interpretarea literală a termenilor conveniţi de părţi, profesionişti al căror exerciţiu în acest gen de operaţiuni are caracter curent, dublată de împrejurarea că acţiunile ulterioare ale părţilor în executarea acestei convenţii au corespuns sensului stabilit prin aceasta.

De aceea acest motiv de recurs este nefondat şi va fi înlăturat.

Celelalte aspecte criticate de recurenta B. pe temeiul greşitei aplicări ori interpretări a legii dezvoltă un set de argumente care corespund, parţial, chiar celor stabilite de instanţa de apel, iar unei părţi a acestora Înalta Curtea le-a răspuns deja prin considerente a căror reluare nu se impune.

În fine, cu prilejul rejudecării cauzei, analiza temeinicie cererii B. presupune, pe lângă cele deja stabilite, verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional nr. x la contractul de antrepriză, referitoare şi la efectuarea recepţiei interne, remedierea deficienţelor şi efectuarea verificărilor de specialitate, printr-o completă valorificare a materialului probator al cauzei.

De aceea, pentru toate aceste considerente, recursurile declarate au fost admise, decizia atacată casată, iar în temeiul art. 304 pct. 5 şi 7, raportat la art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ., cauza va fi trimisă pentru rejudecare la instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de intervenienta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 noiembrie 2017.