Territorial jurisdiction for labor claims: domicile versus residence of military personnel

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea acestuia la: plata diferenţei de drepturi salariale (salariul lunar în valută) începând cu data de 31 iulie 2012 şi până la încheierea misiunii internaţionale, respectiv 31 iulie 2016, reprezentând diferenţa dintre drepturile cuvenite calculate corect în funcţie de coeficientul de ierarhizare 4,20 prevăzut în normele juridice active la data plecării în misiunea internaţională, respectiv în anexa V capitolul V din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborat cu prevederile anexei nr. 5 la H.G. nr. 172/2003 şi H.G. nr. 22/2004 privind trimiterea în misiune permanentă în străinătate a personalului MApN şi drepturile salariale primite efectiv; plata diferenţei de drepturi în valută reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia lunară în valută pentru soţia B., aflată în întreţinere în străinătate, cuvenită pentru perioada 15 august 2012 - 31 iulie 2016 şi pentru fiul minor C., precum şi pentru fiica minoră D.; plata indemnizaţiei de 25% din salariul în valută pentru exercitarea atribuţiilor suplimentare postului internaţional încadrat, respectiv pentru exercitarea atribuţiilor de certificare a tuturor documentelor pentru "bun de plată", conform OMFP nr. 1792/2002 pentru perioada 31 iulie 2012 - 30 iunie 2013.

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ motivată de faptul că reclamantul este cadru militar în activitate, categorie profesională al cărei statut este reglementat de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, şi nu funcţionar public pentru a fi incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999.

A mai invocat pârâtul excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi prescripţia dreptului la acţiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 721/CA din 13 aprilie 2017 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa declinării acţiunii în favoarea secţiei I Civilă - litigii de muncă a Tribunalului Constanţa, reţinându-se că reclamantul are calitatea de cadru militar în structurile M.Ap. N., iar potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

S-a avut în vedere că, astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, aceştia nu sunt funcţionari publici, raportul dedus prezentei judecăţi nu implică exerciţiul autorităţii publice, iar în cauză nu se contestă refuzul de emitere a unui act administrativ pentru ca eventualele litigii cu angajatorul să fie soluţionate de instanţele de contencios administrativ.

În lipsa unor norme speciale de natura celor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţiştilor, care îi califica pe aceştia drept funcţionarii publici cu statut special şi cărora li se aplică jurisdicţia administrativă în litigiile decurgând din raportul de serviciu, militarii sunt supuşi, în ceea ce priveşte drepturile băneşti pretinse, jurisdicţiei instanţelor de drept comun în materia litigiilor de muncă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civile a Tribunalului Constanţa la data de 12 mai 2017 sub nr. x/2017.

Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu la termenul din 14 iunie 2017, în temeiul art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a găsit-o întemeiată iar, prin sentinţa nr. 1318 din 14 iunie 2017 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa.

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 269 din Codul Muncii trebuie interpretate, din punct de vedere procesual, în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu, aşa cum rezultă din conţinutul art. 155 şi urm. din C. proc. civ., este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

În speţă, s-a arătat, potrivit copiei de pe cartea de identitate ataşate la f.24 din dosarul înregistrat iniţial la secţia de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, că domiciliul legal al reclamantului este în municipiul Constanţa, b-dul x nr. 307, jud. Constanţa, dar că în prezent acesta are stabilită în mod legal reşedinţa în mun. Bucureşti, str. x, până la data de 16 august 2017.

Astfel învestit Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa nr. 5672 din 5 septembrie 2017 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instantei.

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

În baza art. 134 din C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea prezentei cauze catre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei hotărâri instanţa a făcut aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi a art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, constatând că domiciliul reclamantului, conform actului de identitate este în Municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, noţiunile de domiciliu şi reşedinţă fiind distincte şi în planul efectelor juridice pe care le produc.

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea conflcitului negativ de competenţă în temeiul art. 135 C. proc. civ., constată că Tribunalul Constanţa este instanţa competentă teritorial în soluţionarea pricinii pentru motivele ce se vor arăta.

În stabilirea instanţei competente teritorial sunt relevante dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2010 şi cele ale art. 116 C. proc. civ.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit art. 116 C. proc. civ. reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Coroborând evocatele dispoziţii legale, se constată că Tribunalul Constanţa a fost legal învestit, reclamantul sesizând instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul şi nu pe cea corespunzătoare reşedinţei sale, opţiunea astfel exprimată fiind în acord cu legea.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte stabileşte că Tribunalul Constanţa este instanţa competentă teritorial în soluţionarea pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 octombrie 2017.