Divorce jurisdiction fixed at Ploiești Court; Bucharest court's declination set aside.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, la data de 21 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanţei: în temeiul art. 379 Noul C. civ., desfacerea căsătoriei încheiate între reclamantă şi pârât la data de 11.05.2013- din culpa exclusivă a pârâtului; în temeiul art. 496 alin. (3) Noul C. civ., stabilirea domiciliului minorului C.; în temeiul art. 398 alin. (1) Noul C. civ., să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamantă; suplinirea acordului reclamantului la deplasarea din ţară (în afara ţării) a minorului- până la împlinirea vârstei de 18 ani; în temeiul art. 499 C. civ., obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, raportat la venitul obţinut de acesta în statul de reşedinţă (Italia), şi obligarea pârâtului să-i predea reclamantei sumele încasate de acesta de la statul italian, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de alocaţie "europeană" pentru minorul C..

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2017, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, raportat la faptul că niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în România.

Prin sentinţa civilă nr. 1647, pronunţată la data de 22 februarie 2017, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect divorţ, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa, faţă de prevederile art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., a reţinut că, în cauză niciuna dintre părţi nu are locuinţa în ţară; reclamanta a mandatat pe avocatul D. pentru a o reprezenta în procesul de divorţ, nelocuind în România, iar pârâtul are reşedinţa în Italia, astfel cum rezultă din înscrisurile ataşate întâmpinării, şi, pe cale de consecinţă, văzând dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut că, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ aparţine Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 29 martie 2017, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4275/2017, pronunţată la data de 12 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia necompetenţei teritoriale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Ploieşti, şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Din referatul de ancheta psihosocială întocmit la domiciliul reclamantei, instanţa a reţinut că cei doi soţi au locuit împreună în Italia până în luna august 2016, când s-au separat, reclamanta revenind în ţară, împreună cu minorul.

Conform art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte in circumscripţia judecătoriei in care se afla cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea in circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

În contextul în care, anterior sesizării instanţei cu cererea de divorţ, reclamanta s-a stabilit, împreună cu minorul, în mun. Ploieşti, fapt necontestat de pârât, instanţa a reţinut că, revine Judecătoriei Ploieşti în circumscripţia căreia se află locuinţa reclamantei, competenţa de soluţionare a cererii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Ploieşti şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti- s-au declarat, deopotrivă, necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., "cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul."

Textul procedural anterior evocat stabileşte competenţa materială în soluţionarea acţiunii de divorţ în favoarea judecătoriei.

În privinţa competenţei teritoriale, se constată că dispoziţiile art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ. au caracter imperativ.

Astfel, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia însă, ca la data sesizării, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.

Textul de lege impune ca unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia instanţei în care s-a aflat ultima locuinţă comună, iar nu, în mod obligatoriu, să locuiască în ultima locuinţă comună.

Totodată, ceea ce interesează este locuinţa de la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă, ulterior sesizării, intervin schimbări ale acesteia.

Noţiunea de "locuinţă" din cuprinsul acestui text de lege trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a persoanei, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv, ceea ce înseamnă că, în cazul efectuării unor deplasări în afara ţării pe teritoriul căreia persoana îşi are domiciliul, realizate chiar şi pentru o durată mai lungă de timp, cum este situaţia activităţilor de muncă sezoniere, nu se poate reţine că persoana respectivă şi-a schimbat locuinţa, cu excepţia situaţiei în care există o manifestare expresă a acesteia în acest sens. O explicaţie a noţiunii de "ultima locuinţă comună" se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuinţă comună" se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe se face după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţia autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora. Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

O explicaţie a noţiunii de "ultima locuinţă comună" se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuinţă comună" se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe se face după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţia autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora.

Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

Prin raportare la aceste consideraţii, se constată că, în cauză, ultima locuinţă comună a soţilor a fost în Ploieşti, str. x, jud. Prahova, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., cât şi al întâmpinării depuse la dosar de pârâtul B., inclusiv, procura specială autentificată sub nr. x din august 2016 de B.N.P. "E." .

Cu privire la condiţia ca cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia instanţei în care se află ultima locuinţă comună a soţilor, se constată că această condiţie este îndeplinită, având în vedere că locuinţa statornică şi principală a reclamantei este în Ploieşti, astfel cum reiese din cuprinsul anchetei sociale efectuate de către Consiliul Local al Municipiului Ploieşti- Administraţia Serviciilor Sociale Comunitare, Serviciul Juridic Autoritate Tutelară (depusă la dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti), în care se menţionează că reclamanta locuieşte în Ploieşti, str. x, jud. Prahova.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din menţiunea făcută de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că aceasta locuieşte în Ploieşti.

Împrejurarea că reclamanta efectuează deplasări în afara ţării pentru a munci, nu poate conduce la concluzia că aceasta şi-a stabilit locuinţa statornică şi principală în străinătate, în absenţa unei manifestări exprese în acest sens.

Se constată, aşadar, că ultimul loc în care cei doi soţi au convieţuit, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în oraşul Ploieşti, iar exigenţele noţiunii de "locuinţă comună" nu impun ca cei doi soţi să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă. Frecvenţa şi periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soţii au înţeles să îşi consume relaţiile de familie la adresa mai sus- menţionată.

În condiţiile în care, pe de o parte, ultima locuinţă comună a soţilor a fost în Ploieşti şi, pe de altă parte, locuinţa statornică şi principală a reclamantei era în aceeaşi localitate la momentul introducerii acţiunii de divorţ, se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 915 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ., fiind competentă judecătoria de la ultima locuinţă comună a soţilor.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Ploieşti, şi, în considerarea prevederilor art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2017.