Salary claims by sitting judges assigned to neighboring Timiș Tribunal on mandatory jurisdictional prorogation.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, la data de 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, ulterior, disjunsă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să dispună:

1. stabilirea cuantumului indemnizaţiei brute lunare, precum şi cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi al sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite la nivel egal cu cele ale celorlalţi judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, vechime dobândită de aceştia reclamanţi ulterior datei de 31.12.2010, iar de către cei la care se raportează prezentul petit anterior datei menţionate;

2. obligarea pârâţilor de ordin 1-3 să plătească reclamanţilor, începând cu data de: 01.01.2011 şi în continuare diferenţa dintre indemnizaţia brută lunară a reclamanţilor din prezent şi indemnizaţia celorlalţi judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, vechime dobândită de colegii lor anterior datei de 31.12.2010, respectiv sumele cuvenite urmând să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective;

3. obligarea pârâţilor să le plătească, de la datele la care fiecare dintre reclamanţi a trecut în tranşele suplimentare de vechime în funcţie şi respectiv în muncă, şi în continuare, diferenţa dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi al sporului pentru condiţii deosebite de muncă primite în prezent şi cuantumul celor două sporuri, raportat la valoarea stabilită a indemnizaţiei brute lunare de la punctul 1 din acţiune, calculate în baza raportului de expertiză contabilă ce se va efectua în cauză, actualizate în raport de indicele de inflaţie aplicat de la data efectuării expertizei şi până la data plăţii efective;

4. obligarea pârâţilor la reîncadrarea personalului conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011 şi la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare;

5. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor de reîncadrare, conform dispoziţiilor Legii 284/2010, începând cu data de 01.01.2011;

6. obligarea pârâţilor la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală;

7. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că, la acest moment, pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 10/2008, Legea 330/2009, legi abrogate în prezent, creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate (sporul de fidelitate) şi sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc (25%) şi confidenţialitate(5%) se aplică în mod diferenţiat de la un salariat la altul, conducând astfel la discriminări (de la un salariat la altul procentul variază între 10, 11- 25%, fără a se indica în vreo decizie motivul pentru care unii beneficiază de un spor mai mare iar alţii de unul mai mic); şi, 8. obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale; cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 545/02.11.2016, pronunţată în dosar nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi D. a fost disjunsă, nefiind în stare de judecată în fond, şi s-a constitut dosarul nou cu nr. x/2016

Faţă de împrejurarea că reclamanţii din acest dosar au promovat în funcţia de judecător la Tribunalul Satu Mare la data de 1 iulie 2016, după sesizarea instanţei cu acţiunea privind recunoaşterea şi plata unor drepturi salariale, la următorul termen de judecată cu procedură completă faţă de data promovării efective în funcţie, respectiv, la 15 septembrie 2016, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale fundamentat pe art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 546/LMA/2016, pronunţată la data de 02 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei analizată prin prisma normelor de competenţă facultativă şi a declinat în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a acţiunii civile exercitată de reclamanţii A. şi D., acţiune disjunsă din dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Competenţa facultativă reglementată de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., este una de ordine publică şi a fost introdusă ca element de noutate în noul C. proc. civ., scopul edictării normei de procedură fiind acela de a oferi părţii adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul (Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/2015). În considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional se reţine jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată în Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52, potrivit căreia, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor.

Textul legal prevede că reclamantul judecător "va sesiza" o altă instanţă, dar aceasta nu limitează aplicabilitatea normei imperative la momentul sesizării, întrucât sesizarea instanţei este doar primul pas procedural necesar pentru ca instanţa să pronunţe o soluţie, să tranşeze chestiunea litigioasă, ori, raportat la spiritul legii, este evident că legiuitorul a urmărit tocmai ca hotărârea să nu poată fi pronunţată de instanţa la care reclamantul judecător îşi desfăşoară activitatea. O altfel de interpretare ar fi nefirească şi ar deturna aplicarea normei de la scopul în care a fost edictată. Prin urmare, esenţial este ca judecătorul reclamant să nu îşi desfăşoare activitatea la instanţa investită, situaţie care, în cauză, a intervenit ulterior sesizării. Această stare de fapt nu poate însă să lipsească de eficacitate norma imperativă.

Prin Decizia nr. 7/2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat în legătură cu interpretarea sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", respectiv dacă aceasta se referă şi la instanţa care are în calea de atac competenţa de a soluţiona litigiul promovat de judecător, situaţie distinctă de cea adusă în discuţie în speţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă, la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 331/PI, pronunţată la data de 22 martie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş, secţia I-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu şi, în consecinţă: a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare; a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă cu Tribunalului Satu Mare, sens în care: a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, prevederile art. 127 alin. (1) din noul C. proc. civ., considerând, totodată, că este de principiu că, odată învestită o instanţă de judecată în mod legal cu judecarea unei cereri de chemare în judecată, ea rămâne în continuare competentă să soluţioneze respectiva cauză, chiar dacă ulterior sesizării intervin modificări ce ar atrage competenţa altei instanţe, principiu general care îşi găseşte explicitări particulare în dispoziţiile art. 106 şi art. 107 din noul C. proc. civ.

Întrucât la data sesizării instanţei reclamanţii aveau calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Satu Mare, instanţa a considerat că în cauză nu se aplică dispoziţiile art. 127 din noul C. proc. civ., ci prevederile art. 210 din Legea 62/2011, conform cărora:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Timiş- s-au declarat, deopotrivă, necompetente să judece aceeaşi cauză, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că în prezenta cauză, conflictul negativ de competenţă, ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Satu Mare, a avut la bază aplicarea de către cele două instanţe a unor dispoziţii legale din acte normative diferite în vederea stabilirii competenţei teritoriale.

Astfel, în timp ce Tribunalul Timiş a dat eficienţă dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 în considerarea naturii litigiului şi a faptului că reclamanţii, la data sesizării instanţei, aveau locul de muncă în cadrul Tribunalului Satu Mare, Tribunalul Satu Mare a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Noul C. proc. civ., având în vedere că reclamanţii au calitatea de judecător în cadrul acestui Tribunal.

În legătură cu aceste aspecte, Înalta Curte reţine următoarele:

Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, se constată că, potrivit actelor din dosar, aşa cum, de altfel corect, a reţinut şi prima instanţă de declinare, reclamanţii au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Satu Mare începând cu data de 1 iulie 2016.

Drept urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 127 Noul C. proc. civ., instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze în primă instanţă cererea de chemare în judecată ar fi Tribunalul Timiş, motiv pentru care, într-o asemenea situaţie devine incidentă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 Noul C. proc. civ.- alin. (1), potrivit cu care, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se constată că art. 127 alin. (1) Noul C. proc. civ. are ca situaţie premisă faptul că judecătorul are calitatea de reclamant, iar cererea este de competenţa teritorială a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competenţă teritorială specială în favoarea altei instanţe, de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze cauza în primă instanţă ori de procuror la parchetul care funcţionează pe lângă această instanţă.

În condiţiile în care dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. folosesc imperativul "va sesiza", rezultă că acestea au caracter imperativ, legiuitorul instituind o obligaţie a reclamantului de a sesiza o altă instanţă decât cea la care îşi desfăşoară activitatea.

Chiar dacă dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc în materia litigiilor de muncă competenţa teritorială în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 127 alin. (1) prin raportare la cele ale alin. (3) C. proc. civ., cele din urmă dispoziţii legale prevalează faţă de cele dintâi în considerarea scopului pentru care au fost edictate, şi anume înlăturarea oricărui dubiu asupra imparţialităţii judecătorilor.

Altfel spus, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., având caracter imperativ, derogă de la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Se constată că în litigiul de faţă este îndeplinită această condiţie, având în vedere că din actele dosarului rezultă că reclamanţii au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Satu Mare, motiv pentru care, Înalta Curte reţine că, în speţă, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Timiş, competent material şi teritorial, instanţă judecătorească de acelaşi grad, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, învecinată Curţii de Apel Oradea.

În aceleaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 7/2016, publicată în M. Of. nr. 461/22.06.2016, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin care s-a hotărât că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul articolului trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă, iar sintagma "se aplică în mod corespunzător" trebuie înţeleasă ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier".

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Timiş şi, în considerarea prevederilor art. 127 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2017.