Negative jurisdiction conflict: inapplicability of exclusive consumer-domicile venue and pre-dispute forum selection clauses in low-value civil debt proceedings under general civil procedure rules

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 04 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul judecăţii, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 598,75 RON, reprezentând credit şi dobânzi penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

Instanţa a reţinut că pretenţiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe contractul de credit nr. x/5.07.2016, în baza căruia, susţine reclamanta, a acordat pârâtului un credit în valoare de 250 RON.

Conform art. 17.4 al contractului mai sus menţionat, eventualele dispute rezultând din contract sau în legătură cu acesta, inclusiv încheierea, modificarea, desfăşurarea şi încetarea contractului şi pe care părţile nu le pot soluţiona pe cale amiabilă vor fi rezolvate în faţa instanţelor de judecată competente de la sediul creditorului, împrumutatul neavând posibilitatea apelării la proceduri extrajudiciare anterioare sesizării instanţei de judecată.

Articolul 121 C. proc. civ. prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, iar conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Alineatul al doilea al art. 126 prevede că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

Scopul urmărit prin stabilirea regulii de competenţă prevăzută de art. 121 C. proc. civ. constă în protejarea consumatorului prezumat a avea o poziţie mai slabă din punct de vedere economic decât profesionistul.

Apreciază instanţa că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ., raportat la art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, art. 121 C. proc. civ. are în vedere dispoziţiile legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului, aceste prevederi având rolul de a proteja pe consumator în relaţiile sale contractuale cu profesionistul, însă în speţa de faţă nu sunt aplicabile aceste norme speciale întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu este întemeiat pe dispoziţiile privind protecţia consumatorului, dispoziţii speciale faţă de normele de drept comun.

În cauză, contractul încheiat între părţi este un contract civil, obiectul cererii de chemare în judecată fiind obligarea pârâtului la executarea obligaţiei asumate prin contract constând în restituirea creditului acordat de către reclamantă.

Având în vedere cele reţinute anterior, devin aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi, după cum s-a reţinut anterior, prin contractul încheiat, părţile au convenit ca eventualele litigii rezultate de încheierea, modificarea, desfăşurarea şi încetarea contractului să fie soluţionate de instanţa de la sediul creditorului.

Prin sentinţa civilă nr. 5736 din 17 iulie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile deduse judecăţii pe contractul de credit nr. x din 05.07.2016.

Având în vedere că reclamanta este un profesionist în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva unui consumator, în sensul prevederilor art. 2 alin, 1 din acelaşi act normativ, iar obiectul cererii este în legătură cu raportul juridic născut din contractul de credit, pârâtul având calitatea de împrumutat, instanţa a constatat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 121 din C. proc. civ., care reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă, dând astfel de cereri în competenţa de la domiciliul consumatorului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Instanţa nu a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 17.4 din contract prin care se stabileşte competenţa de soluţionare a litigiilor născute în legătură cu acest contract în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca judecătorie de la sediul creditorului.

Potrivit art. 121 teza finală din C. proc. civ., dispoziţiile art. 126 alin. (2) din acelaşi cod rămân aplicabile, de unde rezultă că în situaţia cererilor formulate de către un profesionist împotriva unui consumator, părţile pot coveni, în scris sau prin declaraţie orală dată în faţa instanţei, alegerea instanţei competente, numai după naştere dreptului la acţiune. Teza finală a art. 126 alin. (2) statuează că orice convenţie contrară este considerată ca fiind nescrisă.

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate, rezultă că orice clauză privind stabilirea competenţei unei anumite instanţe de judecată în eventualitatea naşterii unui litigiu între un profesionist şi un consumator nu va putea da naştere la efecte juridice în sensul indicat. Instanţa a reţinut şi faptul că dispoziţiile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. sunt norme de procedură, motiv pentru care aplicabilitatea acestora nu se raportează la momentul naşterii raportului juridic, ci se raportează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2013.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Răcari competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 şi urm. din noul C. proc. civ., având ca obiect obligarea pârâtului la executarea obligaţiei asumate, constând în restituirea împrumutului acordat de către reclamantă prin Contractul de credit nr. x din 05.07.2016.

Instanţa competentă să soluţioneze cererea este judecătoria, raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuând:

"Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun."

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 107 alin. (1), coroborat cu art. 113 alin. (1) pct. 3 noul C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar în cererile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, mai este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei.

Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 116 noul C. proc. civ.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, în speţă, reclamanta optând pentru instanţa în a cărei circumscripţie se află domiciliul pârâtului.

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este o procedură specială, în speţă nefiind în prezenţa unui litigiu privind protecţia drepturilor consumatorului faţă de clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, nefiind astfel incidente prevederile Legii nr. 193/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 121 şi art. 126 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, Judecătoria Răcari nu putea, din oficiu, să invoce clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 17.4 din contractul încheiat între părţi, în sensul că eventualele litigii rezultând din contract sau în legătură cu acesta privind încheierea, modificarea, desfăşurarea şi încetarea contractului sunt de competenţa instanţei de la sediul creditorului.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în favoarea Judecătoriei Răcari, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2017.