Statute of limitations interruption via prior similar action in contractual termination claims and res judicata scope

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 decembrie 2013 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezoluţiunea convenţiilor dintre părţi, precum şi repunerea în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 283.560,70 Euro, în echivalent în RON la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 3310/2016 din 30 mai 2016 instanţa de fond a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâtă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prescrisă.

Sentinţa de apel a fost atacată de reclamanta A., criticile sale vizând soluţia de prescripţie a dreptului material la acţiune, apreciind că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr.

Prin decizia civilă nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 instanţa de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă, a anulat în parte sentinţa de fond şi a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut corecta stabilire a situaţiei de fapt, prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 1123 din 25.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi la puterea de lucru judecat rezultată din această dezlegare. În analiza criticilor vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a individualizat, mai întâi, regimul juridic aplicabil celor trei convenţii invocate de apelanta-reclamantă, astfel: pentru convenţia din 03.03.2011 sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, iar termenul de prescripţie, supus regimului Decretului nr. 167/1958, a început să curgă la data de 05.09.2011; pentru convenţia din 13.02.2012 sunt incidente dispoziţiile C. civ., termenul de prescripţie începând să curgă la data de 13.08.2012; pentru convenţia din 31.05.2012 sunt incidente dispoziţiile C. civ., termenul de prescripţie începând să curgă la data de 30.11.2012.

Plecând de la aceste statuări, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat, raportat la ultimele două convenţii, precum şi la data la care se împlinea termenul de prescripţie pentru a se solicita rezoluţiunea primei convenţii, cazurile de întrerupere a curgerii termenului şi prin prisma dispoziţiilor art. 2537 - 2539 C. civ. şi a art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Sub acest aspect instanţa a reţinut relevanţa cererii reclamantei înregistrate pe rolul instanţelor la data de 03.12.2013, prin care solicita obligarea pârâtei la plata aceleiaşi sume, litigiu soluţionat definitiv prin decizia nr. 1123/25.06.2015 care a menţinut soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de prima instanţă. Relevanţa acestei cauze a fost raportată la formularea acţiunii prezente la data de 23.12.2015, în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Analizând cauza prin prisma acestor dispoziţii legale, legat de cerere anterioară formulată de aceeaşi parte, instanţa de apel a înlăturat apărarea intimatei-pârâte care a susţinut că nu sunt aplicabile textele menţionate, întrucât cererea prezentă este diferită de prima, reţinând că ar fi activat un impediment procedural în situaţia unor cereri identice, respectiv autoritatea de lucru judecat. A mai reţinut că pentru reţinerea incidenţei textelor legale nu este necesară o identitate perfectă între cele cereri, ci pri ambele să se tindă la recunoaşterea, direct sau indirect, a dreptului supus prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel a înlăturat şi apărarea intimatei-pârâte în sensul că textele legale reţinute ca incidente şi necercetate de prima instanţă nu pot fi aplicate în cazul soluţiilor pronunţate în fond, reţinând că principial teza este corectă, dar nu se regăseşte în speţă, în primul litigiu neavând loc o cercetare în fond a cererii reclamantei.

Concluzionând, instanţa de apel a arătat că în aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, prima instanţă va trebui să analizeze cauza pe fond şi doar în măsura în care va aprecia temeinicia pretenţiilor reclamantei să considere că prescripţia dreptului la acţiune a fost întreruptă.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L., care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

1. nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul existenţei unor motive contradictorii;

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut corecta valorificare de către prima instanţă a situaţiei de fapt prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 1123/25.06.2013, fără a observă că soluţia dată de instanţa de fond excepţiei autorităţii de lucru judecat, argumentată pe lipsa de identitate între cele două cereri, nu a fost contestată în calea devolutivă de atac de niciuna dintre părţi. Ignorând această situaţie juridică, intrată sub puterea lucrului judecat, instanţa de apel motivează contradictoriu soluţia dată pe aspectul prescripţiei, reţinând că obiectul celor două cauze este acelaşi. Ulterior, tot instanţa de apel revine asupra propriului considerent, arătând că obiectul celor două litigii nu trebuie să fie identic, ci să tindă la obţinerea aceleiaşi finalităţi

2. nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat;

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă a invocat litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 în cadrul căruia intimata-reclamantă a solicitat restituirea sumelor achitate în baza celor trei convenţii invocate şi în prezentul litigiu. A arătat că în primul litigiu au fost administrate probe, cererea fiind respinsă în mod definitiv ca neîntemeiată, nefiind legală argumentaţia instanţei de apel referitoare la "un fine de neprimire", o asemenea situaţie putând viza doar o soluţionare a litigiului prin anulare sau inadmisibilitate. Prin modalitatea în care instanţa de apel a apreciat soluţia dată în primul litigiu a fost încălcată, în opinia recurentei-pârâte autoritatea de lucru judecat.

3. nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul aplicării greşite a legii, respectiv a art. 2539 C. civ. şi a art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În-o primă critică recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., arătând că textul legal impune formularea unei noi cereri, şi nu una diferită faţă de prima acţiune. A susţinut că dacă suntem în prezenţa unei cerei diferite se naşte un alt drept material la acţiune supus unei prescripţii diferite; în această situaţie, a arătat că intimata-pârâtă a invocat identitatea de acţiune în memoriul de apel, iar instanţa de fond a stabilit altfel, prin respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Recurenta-pârâtă a mai susţinut că respingerea de care se face vorbire în textul legal invocat vizează o soluţie care nu antamează fondul cauzei, precizând că interpretarea dată de instanţa de apel încalcă principiul securităţii, în sensul că în această situaţie litigiul dintre părţi să fie tranşat definitiv numai în al doilea proces.

A doua critică a recurentei-pârâte vizează greşita calificare a soluţiei date în litigiul anterior. A susţinut că instanţele în cadrul acelui litigiu au efectuat o cercetare a fondului cauzei, soluţia fiind de respingere a cererii ca neîntemeiate. Recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de interpretare dată de instanţa de apel, apreciind că, în fapt, a rejudecat din nou litigiul anterior, finalizat prin hotărâre definitivă.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă reia argumentaţia privind calificarea dată de instanţa de apel în sensul că cererea de faţă este aceeaşi cu cea din litigiul anterior, pentru a face aplicabilă dispoziţia art. 2539 alin. (2) teza finală. În acest sens, reiterează opinia sa privind soluţia ce poate fi dată în primul litigiu (fără să se fi produs o judecată în fond), că instanţa de fond a tranşat cu putere de lucru judecat că cele două cereri sunt diferite, că soluţia dată în primul litigiu a vizat fondul cauzei.

În ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil celor trei raporturi contractuale, recurenta-pârâtă a arătat că pentru prima convenţie din 03.03.2011, termenul de prescripţie a început să curgă la acea dată, obligaţia fiind scadentă la data de 04.09.2011, fiind împlinit la data de 05.09.2011, nefiind întrerupt de notificarea extrajudiciară transmisă de intimată-reclamantă. cu privire la celelalte două convenţii a apreciat legalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii regimului juridic, precum şi sub aspectul neîntreruperii termenului de prescripţie prin notificările emise de intimata-pârâtă, reiterând criticile vizând neaplicarea în speţă a prevederilor art. 2539 alin. (2) teza finală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel şi caracterul neîntemeiat al criticilor recurentei-pârâte care se bazează în principal pe o eroare de apreciere privind egalitatea între noua cerere şi aceeaşi cerere.

La data de 29 martie 2018 Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat în cauză, concluzia raportorului fiind în sensul că acesta este inadmisibil, prin raportare la prevederile art. 27 C. proc. civ., faţă de data declanşării litigiului.

Faţă de concluziile raportorului, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

La data de 27 septembrie 2018 Înalta Curte a admis cererea formulată de recurentă-pârâtă şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de aceasta. La acelaşi termen a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Urmare a soluţionării de către Curtea Constituţională a excepţiei cu care a fost sesizată, Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei, la termenul din data de 10 octombrie 2019 recursul fiind admis în principiu, cu stabilirea unui termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând legalitatea deciziei de apel raportat la criticile formulate şi la apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Critica întemeiată de recurenta-pârâtă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, Înalta Curte reţinând că, în fapt, partea invocă o pretinsă contradictorialitate între cele statuate de prima instanţă şi considerentele care au fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de apel. Or, pentru a fi în ipoteza legală invocată de recurenta-pârâtă este necesar ca pretinsa contradictorialitate să se regăsească în considerentele aceleaşi hotărâri, în speţă, în cuprinsul motivării instanţei de apel.

Se reţine, totodată, că nu există contradicţie în raţionamentul instanţei de apel nici în ce priveşte cele două paragrafe evidenţiate de recurenta-pârâtă. Înalta Curtea observă că în privinţa primului paragraf instanţa de apel a răspuns unei apărări formulate de recurenta-pârâtă cu privire la interpretarea noţiunii de "cerere nouă" inserată în conţinutul art. 2539 alin. (2) teză finală, text invocat în apelul declarat în cauză. Considerentele reprezintă aserţiuni teoretice care răspund apărării părţii ce susţinea că noua cerere fiind total diferită de cea anterioară nu poate determina efectul întreruptiv reglementat de textul legal. Ele nu se concretizează în mod expres cu privire la situaţia juridică dedusă judecăţii; judecătorii apelului, prin considerentul invocat de recurenta-pârâtă, interpretează noţiunea de "cerere nouă", apreciind în mod abstract că legiuitorul nu a intenţionat, în acest caz special de întrerupere a cursului prescripţiei să excludă situaţia formulării unei cereri similare cu prima respinsă anterior, întrucât într-o asemenea interpretare ar deveni inaplicabilă teza a II-a din art. 2539 alin. (2) pentru toate cazurile reglementate în condiţiile în care se menţionează întreruperea cursului prescripţiei şi pentru hotărârea de respingere, fără a fi circumstanţiată această respingere.

Cel de-al doilea paragraf menţionat de recurenta-pârâtă este redat de instanţa de apel în argumentarea logică a soluţiei pronunţate, fiind circumstanţiat la problema juridică a speţei. În consecinţă, nu se poate reţine că ar exista o contradicţie în raţionamentul instanţei de apel care să determine o nelegalitate a deciziei atacate.

Se mai reţine, totodată, că în argumentaţia instanţei de apel nu se regăseşte vreun considerent care să fi statuat în sensul că obiectul celor două litigii este acelaşi, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

2. Este înlăturată şi critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind reţinută încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În mod legal a statuat instanţa de apel asupra hotărârii pronunţate în primul litigiu ca putând determina efectul întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 2539 alin. (2) teza finală. Înalta Curte apreciază că în argumentaţia expusă, instanţa de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat al hotărârii anterioare. Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului, cât şi asupra considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În ce priveşte considerentele, se bucură de autoritatea de lucru judecat cele decisive, care fac corp comun cu dispozitivul şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei, constituind explicaţia acestuia. În raport de cele expuse, în mod legal instanţa de apel a identificat considerentele decisive, care explicitează soluţia pronunţată în primul litigiu şi care se bucură de autoritate de lucru judecat. Din această perspectivă, se reţine că deşi soluţia din primul litigiu a vizat respingerea cererii ca neîntemeiate, considerentele decisive nu tranşează problema raportului obligaţional dintre părţi, ci vizează, în fapt, o inadmisibilitate a acţiunii în restituirea prestaţiilor (a preţului plătit), aceasta neputând fi dispusă în lipsa solicitării de desfiinţare a convenţiilor în baza cărora a fost achitat preţul solicitat.

Se reţine că recurenta-pârâtă invocă această autoritate de lucru judecat doar prin prisma tipului de soluţie - respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a face referire la considerentele care fundamentează această soluţie. Or, nu poate fi apreciată ca întemeiată o asemenea interpretare, în condiţiile în care nu doar dispozitivul se bucură de prezumţia de lucru judecat, ci dispozitivul hotărârii împreună cu acele considerente care îl explicitează. Instanţa de apel nu a negat modalitatea de soluţionare a litigiului anterior, ci a dat eficientă acestei modalităţi, prin valorificarea considerentelor hotărârii, nu doar prin apelarea la dispozitivul acesteia şi la termenii în care a fost exprimată respingerea pronunţată de instanţa anterioară.

3. Este înlăturată şi critica privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Nu se poate identifica în mod clar în ce constă greşita aplicare a textului legal, recurenta-pârâtă făcând vorbire într-un prim considerent la diferenţa dintre cerere nouă şi cerere diferită, referindu-se ulterior la cele statuate de prima instanţă şi cele invocate de intimata-reclamantă în calea devolutivă de atac. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă nu arată care ar fi nelegalitatea deciziei de apel. Restul susţinerilor recurentei-pârâte reprezintă susţineri ce nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate, constituind opinia părţii referitoare la principiul securităţii juridice.

În dezvoltare ulterioară a criticii de nelegalitate, recurenta-pârâtă arată că "respingerea" de care face vorbire art. 2539 alin. (2) teza finală are în vedere respingerea cererii anterioare pentru alte motive care nu antamează fondul cauzei, precizând că în cazul unei alte interpretări s-ar încălca principiul securităţii juridice.

Înalta Curte reţine că şi din această perspectivă recurenta-pârâtă invocă acelaşi aspect al modalităţii în care a fost redactat dispozitivul hotărârii anterioare, apreciind că soluţia astfel exprimată a antamat fondul, făcând abstracţie de considerentele acelei hotărâri.

Recurenta reia, subsumat criticii de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 criticile invocate în susţinerea încălcării autorităţii de lucru judecat referitoare la greşita calificare a soluţiei date în litigiul anterior, cu încălcarea prevederilor art. 430 C. proc. civ. Toate aceste aspecte au fost analizate anterior, astfel încât nu se va reveni cu aceeaşi motivare pentru înlăturarea criticii părţii. Se arată suplimentar că instanţa de apel nu a efectuat o rejudecare a litigiului anterior, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, ci, tocmai în aplicarea şi respectarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., a analizat hotărârea anterioară nu numai prin raportare la dispozitiv, aşa cum propune partea, ci prin coroborarea acestuia cu acele considerente decisive care îl susţin şi fac corp comun cu el.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut greşita interpretare şi aplicare a art. 2539 alin. (2) teza finală C. proc. civ., plecând de la cele statuate de prima instanţă că acţiunea de faţă nu este aceeaşi cu cea din cauza anterioară. Fără a contrazice această statuare, instanţa de apel a concluzionat în mod legal că nu se impune o identitate perfectă între cele două acţiuni pentru existenţa cazului special de întrerupere a cursului prescripţiei, ci să tindă spre aceeaşi finalitate. Se observă că recurenta-pârâtă se limitează a aprecia că o asemenea interpretare este eronată, fără a indica în mod concret în ce constă nelegalitatea în raţionamentul instanţei de apel.

Ultima critică a recurentei-pârâte vizează regimul juridic al prescripţiei aplicabil celor trei raporturi comerciale concretizate în convenţiile ce fac obiect al acţiunii în reziliere.

Cu privire la prima convenţie, încheiată la 03.03.2011, recurenta-pârâtă, deşi arată obligaţia că avea scadenţa la data de 04.09.2011, apreciază că termenul de prescripţie era împlinit la data de 5.09.2011, în condiţiile în care dreptul la acţiune era născut la data încheierii convenţiei.

Nu pot fi reţinute aceste critici ale părţii, instanţa de apel statuând în mod legal că scadenţa obligaţiei fiind la data de 04.09.2011, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 05.09.2011. Se reţine, totodată că la momentul formulării primei acţiuni termenul de prescripţie nu era împlinit, instanţa de apel aplicând în mod legal dispoziţiile art. 201-205 din Legea nr. 7/2011, faţă de împrejurarea că primul litigiu a fost formulat după intrarea în vigoare a C. civ.. Nu poate fi reţinută o greşită aplicare a prevederilor art. 16 din decretul nr. 167/1958, faţă de dispoziţiile tranzitorii din Legea de punere în aplicare a C. civ., aplicate în mod legal de instanţa de apel.

În ce priveşte celelalte două convenţii, recurenta-pârâtă reiterează criticile vizând greşita interpretare a cazului special de întrerupere, fiind deja expuse argumentele care conduc la înlăturarea acestei critici.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.