Conflict of jurisdiction: Relative territorial incompetence based on contractual clause cannot be raised ex officio after defendants failed to plead
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice ruled in favor of the initial court, ordering the case to be resolved by the Onești District Court. The dispute arose from a negative conflict of jurisdiction concerning a low-value claim for payment under financial leasing contracts, where the Onești District Court declined territorial jurisdiction based on a contractual clause designating the claimant's domicile, but the Bucharest District Court subsequently declined jurisdiction, arguing that relative incompetence could not be raised ex officio and that defendants had not invoked the exception within the statutory deadline. The decisive legal basis was Article 130(3) of the Civil Procedure Code, which establishes that territorial incompetence of a private nature is an exception that can only be raised by the defendant through a written answer or at the first hearing; because the defendants failed to raise this exception, the initially seized court retained competence despite the contractual attribution clause.
Legislator headnote
AI generatedart. 126 C. proc. civ, art. 107 C. proc. civ, art. 1028 alin. (2) C. proc. civ, art. 129 C. proc. civ, art. 130 C. proc. civ, art. 1030 alin. (4) C. proc. civ; Conflict of jurisdiction: Relative territorial incompetence based on contractual clause cannot be raised ex officio after defendants failed to plead: Potrivit art. 1028 C. proc. civ., competenţa de a soluţiona cererile de valoare redusă în primă instanţă aparţine judecătoriei, iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti la data de 25.08.2016, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar S.C. B.., a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. şi D. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 499,55 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia, calculată începând cu data de 28.01.2016, până la plata efectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 3060/27.10.2016, Judecătoria Oneşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Oneşti a citat dispoziţiile art. 126 C. proc. civ. şi, notând că la art. 10 din contractele de leasing financiar încheiate, părţile au inserat o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor competente de la sediul finanţatoarei D. S.A., a subliniat că a intervenit o prorogare convenţională a competenţei, în favoarea instanţei alese de părţi.
În continuare, a reţinut că art. 107 C. proc. civ. este o normă de ordine privată, de la care părţile pot deroga şi, cum sediul finanţatoarei se află în Bucureşti, str. x, 2 şi 4, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 08.11.2016.
Prin sentinţa civilă nr. 20015/15.11.2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reţinând că potrivit art. 1028 alin. (2) C. proc. civ., în materia cererii de valoare redusă, competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun, a evocat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., care reglementează cazurile de necompetenţă de ordine publică sau privată şi cele ale art. 130 C. proc. civ., privind modalitatea în care excepţia de necompetenţă poate fi invocată.
De asemenea, a reţinut că, în speţă, necompetenţa este de ordine privată, având în vedere că cererea de valoare redusă are ca obiect pretenţii civile între profesionişti, iar art. 126 C. proc. civ. permite părţilor să aleagă instanţa competentă teritorial, în cazul în care competenţa nu este una exclusivă.
Subliniind că pârâtele nu au formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 1030 alin. (4) C. proc. civ. şi nu au invocat clauza atributivă de competenţă, a conchis că instanţa sesizată iniţial a rămas competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza.
Aceasta, întrucât, după împlinirea acestui termen de decădere, părţile nu mai pot invoca excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
În speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere de valoare redusă, prin care reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar S.C. B.., a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. şi D. S.A. şi a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 499,55 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia, calculată începând cu data de 28.01.2016, până la plata efectivă, invocând executarea necorespunzătoare a unor contracte de leasing financiar.
Potrivit art. 1028 C. proc. civ., competenţa de a soluţiona cererile de valoare redusă în primă instanţă aparţine judecătoriei, iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."
Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată.
Una dintre caracteristicile competenţei de ordine privată o reprezintă posibilitatea derogării prin acordul părţilor de la norma care o stabileşte.
Prin clauza 10, comună contractelor de leasing financiar încheiate de părţi, s-a prevăzut că litigiile rezultând din sau în legătură cu respectivele contracte vor fi soluţionate de instanţele competente de la sediul finanţatoarei D. S.A.
Sediul acestei părţi este în Bucureşti, str. x, 2 şi 4.
Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."
Prin urmare, chiar dacă reclamantul a învestit cu soluţionarea unei cereri o instanţă necompetentă teritorial, atât timp cât în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu.
Cum, în speţă, reclamanta a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Oneşti, iar pârâtele nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa sesizată iniţial a fost legal învestită cu soluţionarea cauzei şi a devenit singura competentă.
Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Oneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.