Lugoj Court retains exclusive competence over cross-border divorce after failure to raise absolute territorial objection at first hearing

Asupra conflictului negativ de competenţă, a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 10.10.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se dispună: desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 7 ianuarie 2005 şi înregistrată în Registrul de Stare Civilă nr. 3 din 07.01.2005 al Primăriei Lugoj din culpa pârâtei; exercitarea autorităţii părinteşti în comun a ambilor părinţi asupra minorilor C. şi D.; stabilirea domiciliul minorilor la pârâtă; executarea în natură a obligaţiei de întreţinere a reclamantului pentru cei doi copii minori; revenirea reclamantului la numele purtat anterior căsătoriei, acela de E..

Prin întâmpinare, pârâta a precizat că locuieşte în sat. Cîlnic, nr. 297, jud. Alba, fapt ce rezultă şi din nota telefonică de la fila x.

2. Prin sentinţa civilă nr. 688/2017 din 08 martie 2017, Judecătoria Lugoj a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Lugoj invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că în pricinile referitoare la divorţ, competenţa teritorială este exclusivă, absolută, necompetenţa teritorială putând fi invocată, în baza art. 130 alin. (2) C. proc. civ., atât de părţi, cât şi de instanţă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în prezenta cauză, instanţa reţine că, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, părţile au locuit în Franţa împreună cu copiii lor, o perioadă cuprinsă între 8 şi 10 ani de zile. Ca urmare a neînţelegerilor survenite, părţile s-au despărţit, în fapt, în Franţa. După despărţirea în fapt a F., reclamantul a venit în Lugoj la părinţii săi unde a locuit o lună de zile, întrucât dorea să divorţeze de pârâtă, iar pârâta a plecat împreună cu copiii şi cu actualul ei concubin în jud. Alba. Conform declaraţiei martorului E., în prezent, părţile locuiesc în Franţa în locaţii diferite.

Din raportul de anchetă socială efectuat la domiciliul indicat de pârâtă, rezultă că pârâta a locuit o perioadă scurtă de timp în localitatea Cîlnic la numita G., fără forme legale, împreună cu minorii şi cu numitul H.. Numita G. a învederat că pârâta împreună cu minorii şi cu fiul ei H. locuiesc, în prezent, în Franţa, unde copiii pârâtei frecventează cursurile şcolare.

Din cele de mai sus, instanţa a reţinut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, atât reclamantul, cât şi pârâta aveau locuinţa efectivă în Franţa, ţară unde aceştia locuiesc şi în prezent. Astfel, din probele administrate rezultă că părţile s-au aflat temporar în România cu scopul de a-şi rezolva problemele legate de prezenta cerere de divorţ, fără a intenţiona să îşi stabilească o locuinţă reală în ţară, motiv pentru care, în speţă, devin incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., părţile aveau obligaţia ca anterior introducerii cererii de chemare în judecată, să-şi fi exprimat un acord expres cu privire la competenţa teritorială a Judecătoriei Lugoj de a judeca prezenta cerere de divorţ, astfel cum s-a stipulat şi în Decizia nr. 20 pronunţată de I.C.C.J. la data de 24 octombrie 2016 într-un recurs în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049 din 27/12/2016. Potrivit acestei decizii este necesar ca acordul părţilor prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit, fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

În lipsa unui asemenea acord, competenţa teritorială exclusivă pentru soluţionarea cauzei aparţine Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Or, în prezenta cauză, părţile nu au făcut dovada existenţei unui acord expres cu privire la competenţa teritorială a Judecătoriei Lugoj de a judeca prezenta cauză, iar, prin cererea de chemare în judecată formulată, şi prin întâmpinarea depusă la dosar, părţile nu au făcut vreo referire la un asemenea acord.

Instanţa a apreciat că indicarea de către ambele părţi a unor domicilii în România trebuie interpretat în sensul prevederilor art. 156 C. proc. civ., acestea fiind domiciliile din România unde părţile au înţeles să li se facă toate comunicările privind prezentul proces.

Instanţa a apreciat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul ca excepţia să fie invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, întrucât conform unei practici judiciare constante, în cazul în care reclamantul are reşedinţa în străinătate şi nu se poate prezenta în faţa instanţei la termenul de judecată stabilit, în conformitate cu art. 921 C. proc. civ. coroborat cu art. 922 C. proc. civ., instanţa nu va proceda la respingerea cererii ca nesusţinută, ci va amâna judecarea cauzei pentru a da posibilitatea reclamantului sau reprezentantului său să dovedească motivele temeinice care au generat absenţa sa.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3321/2017 din 09 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a Civilă a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa; totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, judecata cauzei a fost suspendată, iar dosarul înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, la momentul introducerii acţiunii, reclamantul locuia stabil în Franţa, în vreme ce pârâta locuia în com. Câlnic, judeţ Alba, împreună cu minorii rezultaţi din căsătorie.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa a reţinut, pe de o parte, că, la data de 15.11.2016, pârâta a fost apelată telefonic de un reprezentant al Judecătoriei Lugoj şi a precizat că locuieşte în com. Câlnic, judeţ Alba.

Pe de altă parte, atât reclamantul, în cuprinsul acţiunii, cât şi pârâta, în întâmpinarea depusă la dosar, au indicat că aceasta din urmă locuieşte la adresa indicată. De asemenea, în referatul de anchetă socială întocmit în cauză de Primăria com. Cîlnic se menţionează că pârâta a locuit o perioadă scurtă în localitatea Cîlnic, însă la momentul constatării- luna ianuarie 2017- plecase în Franţa.

În fine, concluzia că pârâta avea într-adevăr locuinţa la adresa indicată este justificată de faptul că pârâta a primit personal citaţia la domiciliul indicat la data de 22.11.2016.

Instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cererii şi-a întemeiat concluzia că pârâta nu are locuinţa în ţară pe afirmaţiile martorilor în sensul că la momentul audierii aceasta plecase în Franţa. Cu toate acestea, relevanţă prezintă momentul sesizării instanţei, iar nu cel al administrării probelor, iar la momentul sesizării şi o perioadă semnificativă după acesta, pârâta a locuit în România

Această instanţă apreciază însă că, deşi la momentul sesizării instanţei pârâta avea domiciliul în judeţ Alba, iar competenţa teritorială revenea Judecătoriei Sebeş, în cauză se impune declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Lugoj şi constatarea conflictului negativ de competenţă, ca urmare ca faptului că instanţa iniţial sesizată a pus în discuţie necompetenţa teritorială de ordine publică cu depăşirea momentului precizat de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Or, Judecătoria Lugoj a acordat în cauză trei termene, toate cu procedura de citare legal îndeplinită, la care a fost estimată durata procesului, s-au propus şi s-au administrat probe pe fondul cauzei, fără a fi invocată excepţia necompetenţei. În aceste condiţii nu se poate reţine că procesul se mai afla la primul termen de judecată cu părţile legal citate.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Judecătoria Lugoj şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa pentru soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi, conform art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 131 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte:

"La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".

Potrivit dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, dacă vreunul dintre ei mai locuieşte în raza sa teritorială, iar dacă niciunul nu mai locuieşte la ultimul domiciliu comun, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.

Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 20 din 24.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit că acordul părţilor prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. în ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit, fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut totodată că, în acest caz, neinvocarea de către pârât a excepţiei de ordine privată nu echivalează cu o prorogare tacită de competenţă, deoarece faptul că instanţa necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia, nu al acordului tacit.

Faţă de aceste considerente, Judecătoria Lugoj a rămas competentă să judece litigiul întrucât excepţia de necompetenţa teritorială nu a fost invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2017.