Ownership of pre-1990 state-built educational facility retained in public domain despite corporate reorganization and division

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1423 din 4 mai 2011 a Tribunalului Vaslui, secţia Civilă s-a respins acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. Bucureşti, reprezentată prin lichidator judiciar C., UAT Bârlad şi Consiliul Local al Municipiului Bârlad, având ca obiect constatare drept proprietate.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În baza protocolului nr. 967/1983 fosta Întreprindere de Morărit şi Panificaţie Bârlad a preluat în administrare imobilul în care funcţiona creşa şi Grădiniţa de copii nr. 20 din Bârlad (construite din fondurile statului), fiind înscris în contabilitatea acesteia ca mijloc fix, aşa cum obliga Decretul Consiliului de Stat nr. 65/1982. Ulterior, în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1353/1990, Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Bârlad a fost reorganizată în societate pe acţiuni, fiind denumită S.C. B.. În baza acestor acte normative bunurile care erau înregistrate ca mijloace fixe în contabilitatea unităţii de stat au fost preluate în patrimoniul societăţii comerciale.

Imobilul în litigiu a figurat înscris în patrimoniul S.C. B. nou înfiinţate cu nr. de inventar 10052 şi 10053, fiind preluat ulterior în patrimoniul său de S.C. A. S.R.L. Bârlad cu aceleaşi numere de inventar, în baza protocolului de divizare. Din actele dosarului rezultă indubitabil că spaţiul în litigiu a avut în permanenţă destinaţia de spaţiu de învăţământ preşcolar-grădiniţă, că reclamanta nu a avut niciodată posesia imobilului, că toate cheltuielile de funcţionare şi de întreţinere au fost asigurate de către stat prin intermediul unităţii administrativ teritoriale, reclamanta şi S.C. B., plătind doar impozitele pe clădire.

A constatat instanţa de fond că esenţial în această cauză este a stabili dacă un spaţiu în care funcţiona o unitate de învăţământ a făcut sau nu obiectul de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 sub aspectul dobândirii dreptului de proprietate în favoarea societăţii comerciale care se reorganizează şi care nu îl construise din fonduri proprii. Din succesiunea de acte normative prezentate mai sus a rezultat că voinţa legiuitorului a fost de a menţine acestor imobile regimul juridic de bunuri proprietate de stat, fiind parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al sectoarelor Municipiului Bucureşti. Din economia art. 166 alin. (3) alin. (4) indice 1 şi alin. (7) din Legea nr. 166/1995 rezultă că regimul juridic al terenurilor şi clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat - grădiniţe este stabilit prin lege, iar împrejurarea că s-au făcut sau nu formalităţile de preluare-primire enumerate de lege sau s-a acordat sau nu justa despăgubire, nu schimbă natura juridică a bunului. Grădiniţa de copii nr. 20 din Bârlad nu a fost inclusă în H.G. nr. 1361/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Vaslui, tocmai ca urmare a faptului că nu s-au efectuat formalităţile impuse de lege încă din anul 1995.

Concluzionând, instanţa a apreciat că reclamanta nu a putut prelua prin divizare dreptul de proprietate asupra spaţiului în care funcţionează în prezent Grădiniţa de copii nr. 20 din Bârlad din moment ce antecesoarea sa, S.C. B., nu l-a putut dobândi în proprietate prin efectul legii, simpla înscriere în contabilitatea societăţii nefiind constitutivă de drepturi dacă la baza ei nu stă un act juridic valabil de proprietate.

Pentru aceste motive, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B., cu sediul în Bucureşti, reprezentată prin lichidatorul judiciar C., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bârlad şi Consiliul Local al Municipiului Bârlad.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., înregistrat sub nr. x/2009 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

În cursul soluţionării apelului, au formulat cereri de intervenţie accesorie S.C. D. S.A. Bucureşti şi S.C. E. S.A. Bucureşti, care şi-au justificat interesul de a sprijini apărarea reclamantei apelante prin aceea că sunt societăţi rezultate din divizarea aceleiaşi societăţi mamă, S.C. B..

Prin decizia nr. 288 din 4 mai 2016, a fost respins apelul declarat de către reclamanta S.C. A. S.A., precum şi cererile de intervenţie accesorie în interesul apelantei formulate de intervenientele S.C. D. S.A. Bucureşti şi S.C. E. S.A. Bucureşti.

S-a dispus ca suma de 7103,53 RON, reprezentând ajutor public judiciar, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, de care a beneficiat intervenienta accesorie S.C. E. S.A. Bucureşti să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti a chemat în judecată pârâţii S.C. B. Bucureşti, Consiliul Local al Municipiului Bârlad şi UAT Bârlad pentru a se constata dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Bârlad, judeţul Vaslui cu nr. cadastral provizoriu x cu o suprafaţă construită de 499,88 mp, o suprafaţă utilă de 437,08 mp şi o cotă indiviză în proprietate de 99,97 mp în temeiul art. 111 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, faptul că a dobândit imobilul în litigiu de la S.C. Morărit şi Panificaţie Iris S.A. (fostă S.C. Iris S.A., în continuare denumită S.C. B.) în urma divizării acesteia la data de 15 iulie 2002, care la rândul său dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului prin efectul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul se afla în patrimoniul S.C. B..

Prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983 dreptul de administrare directă asupra creşei cu 100 de locuri a fost transmis de către Spitalul de Copii Bârlad către Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Bârlad, aceasta din urmă înregistrând acest bun în contabilitatea sa ca mijloc fix.

Ca urmare a reorganizării Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Vaslui în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 aceasta devine S.C. B.. Ulterior, are loc privatizarea S.C. B., în baza art. 24 şi art. 33 din Legea nr. 58/1991, FPS fiind proprietarul întregului capital al statului din cadrul societăţii comerciale.

În baza Ordinului nr. 465/1992 emis de A.N.P., capitalul social al S.C. B. a fost împărţit între F.P.P. - 30 % şi F.P.S. - 70%. Procedura de privatizare s-a desfăşurat în mai multe etape şi a fost finalizată în martie 1999, când F.P.S. a transmis toată participaţia care i-a mai rămas - 39,78% din capitalul social, modificându-se structura capitalului social în capital de tip privat, modificare ce a fost înscrisă în Registrul Comerţului al judeţului Vaslui prin rezoluţia nr. 2765 din 22 iulie 1999. În anul 2002 S.C. B. este supusă unui proces de reorganizare prin divizare potrivit Legii nr. 31/1990, în 6 societăţi comerciale printre care şi S.C. A. S.A. Bucureşti - apelanta din cauză.

Cu ocazia partajului voluntar ce a avut loc ca urmare a acestei divizări, societatea apelantă-reclamantă primeşte în proprietate o serie de bunuri imobile printre care se află şi imobilul în litigiu - Creşă - Grădiniţă, situat în perimetrul construibil al Municipiului Bârlad, str. x, jud. Vaslui, întabulat în Cartea Funciară Bârlad având număr cadastral provizoriu x dobândit prin Decretul nr. 65/1982 şi în baza Protocolului nr. 967 din 7 februarie 1983.

Din examinarea tuturor acestor înscrisuri a rezultat indubitabil că Spitalul de Copii Bârlad, potrivit procesului-verbal încheiat la 19 martie 1982 cu reprezentanţii legali ai Şantierului nr. 5 Bârlad, era proprietarul asupra parterului Bl. I 1-2 din str. x cu destinaţie de creşă cu 100 de locuri şi că ulterior, în cursul aceluiaşi an, în baza Decretului nr. 65/1982 cedează acest imobil Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Bârlad pe bază de protocol.

În acest sens, potrivit adresei nr. x din 14 iunie 1996, Spitalul de Copii Bârlad, în baza avizului Ministerului de Finanţe nr. x/1990 şi a adresei Ministerului Sănătăţii nr. x se adresează către S.C. IRIS S.A. Bârlad, în calitatea sa de proprietar al acestui imobil pe care îl revendică, în considerarea faptului că din 1991 a preluat inventarul moale şi gospodăresc, figurând ca şi chiriaş, solicitând încheierea unui protocol între cele două unităţi în vederea retrocedării imobilului în litigiu pentru a reintra în proprietatea sa.

Imobilul în litigiu fiind afectat unei destinaţii speciale, a fost administrat după 1990 de către Inspectoratul Şcolar Vaslui, iar ulterior în baza Legii nr. 85/1995 de către Municipiul Bârlad. Că este aşa, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pentru spaţiile care erau destinate obiectului de activitate al reclamantei - morărit şi panificaţie, aceasta deţine certificate de atestare a dreptului de proprietate, fiind ulterior şi întabulate în cartea funciară, mai puţin pentru imobilul în litigiu care figurează doar cu numere cadastrale provizorii.

Deşi apelanta-reclamantă s-a prevalat în dovedirea susţinerilor sale, de o serie întreagă de înscrisuri - avize, balanţe contabile şi fiscale, facturi de plata impozitului şi taxe, protocol de divizare şi partaj voluntar, avize de funcţionare, aceste înscrisuri însă, nu pot echivala cu acte de proprietate în virtutea cărora, apelanta se pretinde a fi proprietarul imobilului în litigiu.

Curtea mai notează că Protocolul nr. 967 din 7 martie 1983 încheiat între Spitalul de Copii Bârlad şi Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Bârlad nu are un efect constitutiv al unui drept de administrare directă şi ca urmare nici a unui drept de proprietate după cum susţine apelanta.

Este adevărat că în toate actele de reorganizare şi divizare a antecesoarei societăţii apelante apare înscris şi imobilul în litigiu, însă aceasta nu face dovada deplină a naturii juridice a bunului respectiv.

Curtea a reţinut că apelanta-reclamantă nu a putut prelua prin divizare dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu atâta timp cât antecesoarea sa S.C. B., provenită la rândul său din reorganizarea Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Vaslui nu l-a putut dobândi în proprietate prin efectul legii, simpla înscriere în contabilitatea societăţii ca mijloc fix - activ - nefiind constitutivă de drepturi, fără un act juridic valabil de proprietate, astfel cum corect a reţinut tribunalul.

Faptul de a ceda în administrare şi folosinţă imobilul denumit iniţial Creşă către Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Vaslui în anul 1983 printr-un protocol de predare-primire (nr. 967) cu anexele 1 şi 2 ce cuprind inventarul bunului, nu echivalează cu cedarea unui drept de proprietate (care era al statului) către Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Vaslui, cu atât mai mult cu cât acest spaţiu a avut în permanenţă destinaţie de spaţiu de învăţământ preuniversitar - grădiniţă - creşă şi care prin efectul legii a avut un alt regim juridic potrivit Legii nr. 166/1995.

Deşi apelanta a susţinut în permanenţă că protocolul enunţat mai sus cuprinde şi alte anexe decât cele arătate şi care evidenţiau clădirea şi terenul pentru imobilul în litigiu nu a putut face niciun fel de dovezi în acest sens întrucât acestea - clădirea şi terenul au rămas în continuare în proprietatea statului şi care a intrat în domeniul public al Municipiului Bârlad prin HCL nr. 93 din 30 octombrie 2000, iar în 2008 figura în inventarul domeniului public al Municipiului Bârlad.

În dovedirea celor susţinute, apelanta a solicitat a se avea în vedere şi concluziile experţilor care au efectuat în cauză lucrările de specialitate şi au concluzionat că imobilul în litigiu este proprietatea acesteia.

Curtea a reţinut însă că aceste concluzii care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv înscrisurile care au fost analizate şi care nu converg decât la cele reţinute şi de prima instanţă, că imobilul în litigiu s-a aflat doar în administrarea Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Vaslui din 1983, administrare ce i-a fost cedată de Spitalul de Copii Bârlad la solicitarea Consiliului Popular Bârlad.

Chiar dacă bunul respectiv a fost evidenţiat în contabilitatea unităţii respective şi înregistrat ca mijloc fix, iar mai apoi cu ocazia reorganizării acestei unităţi economice în societate comercială după anul 1990 a devenit un "activ" al societăţii, aceasta nu presupune că are cedat şi dreptul de proprietate al bunului odată cu cel de folosinţă, de administrare.

Curtea mai notează că apelanta a susţinut în permanenţă că a devenit proprietara imobilului în litigiu cu ocazia partajului voluntar intervenit ca urmare a reorganizării prin divizare a antecesoarei sale, sens în care a uzat de acţiuni în revendicare şi evacuare, care însă au fost respinse, tocmai în considerarea faptului că aceasta nu a putut face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici asupra modului în care antecesoarea sa, care a avut bunul doar în folosinţă, l-a trecut ulterior în categoria activelor sale.

Mai mult, prin H.C.L. nr. 93 din 30 octombrie 2000 se solicită trecerea clădirilor şi terenurilor din patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale în domeniul public al Municipiului Bârlad, iar ulterior prin H.C.L. nr. 142/2008 se aprobă actualizarea inventarului domeniului public al Municipiului Bârlad atestat prin H.G. nr. 1361/2001 cu anexele corespunzătoare în care apare înregistrat şi imobilul în litigiu.

Este de observat că la data atestării inventarului domeniului public al Municipiului Bârlad, în anul 2001, nu avusese loc reorganizarea prin divizare a S.C. B. şi nici partajul voluntar ce a avut loc în 2002, în urma căruia s-a înfiinţat apelanta din cauză.

Totodată, imobilul în litigiu fiind finanţat de la bugetul local al Primăriei Municipiului Bârlad (adresa din 12 decembrie 2000 emisă de Primăria Bârlad) întăreşte concluzia că acest imobil nu şi-a schimbat regimul juridic de bun al statului, chiar dacă s-a cedat folosinţa către o altă unitate economică sau societate comercială.

În consecinţă, Curtea reţinând că sentinţa apelată este legală şi temeinică, în temeiul art. 480 C. proc. civ. a respins apelul formulat de S.C. A. S.A. Bucureşti.

Pentru aceleaşi considerente şi cu aceleaşi argumentaţii au fost respinse şi cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. D. S.A. Bucureşti şi S.C. E. S.A. Bucureşti.

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 suma de 7103,53 RON reprezentând ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de care a beneficiat intervenienta S.C. E. S.A. Bucureşti s-a impus a rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Bucureşti, înregistrat la data de 28 iulie 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel s-a pronunţat în lipsa părţii care nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor şi nici la dezbaterea fondului, încălcându-se formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut că intimata S.C. F. S.A. nu a fost citată la sediul acesteia, prin reprezentantul său legal, fiind încălcate dispoziţiile art. 87 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 90 şi art. 91 C. proc. civ.. Astfel, în lipsa oricărei persoane la sediul acestei părţii, ar fi trebuit să se dispună citarea atât prin afişare la uşa instanţei, cât şi citarea în Monitorul Oficial al României sau printr-un ziar de răspândire naţională, potrivit art. 95 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.. Neprocedând astfel, instanţa a încălcat art. 85 C. proc. civ., nepermiţând părţii să îşi valorifice drepturile procesuale, ceea ce impune casarea hotărârii astfel pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinându-se că decizia pronunţată de instanţa de apel este insuficient motivată. În concret, s-a arătat că în practicaua hotărârii nu sunt consemnate susţinerile părţilor, că, în considerente, nu sunt incluse motivele pentru care au fost respinse cererile de intervenţie accesorie, că nu au fost în mod real analizate toate probele şi apărările părţilor şi, prin urmare, nu au fost stabilite împrejurările esenţiale ale cauzei, că nu au fost evocate normele de drept material şi procesual incidente speţei.

Prin urmare, decizia atacată are un caracter contradictoriu, nu cuprinde o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la soluţia adoptată în dispozitiv şi, ca atare, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din CEDO.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor de probe pe care le-a formulat, evocând, în acest sens, toate solicitările formulate la termenele de judecată din 26 octombrie 2011, 23 noiembrie 2011, 13 iunie 2012. În fine, a relevat că la acest ultim termen, 13 iunie 2012, în mod nelegal instanţa a respins solicitarea apelantei, de a se pune în vedere intimatei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Bârlad să depună la dosar documente referitoare la regimul juridic al imobilului, dacă face sau nu parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, apreciind că înscrisurile deja depuse erau suficiente pentru corecta dezlegare a cauzei. Or, în condiţiile în care înscrisurile deja depuse nu se refereau la întreaga suprafaţă construită a imobilului în litigiu (de 499,98 m.p), ci doar la suprafaţa ocupată de Grădiniţa nr. 20, este evident, că cererea recurentei nu a fost corect soluţionată.

În fine, recurenta a procedat la o relatare în detaliu a tuturor cererilor formulate la termenele de judecată acordate în faza procesuală a apelului, relative la înscrierea în fals cu privire la Protocolul nr. 18495 din 13 august 2001 intervenit între Spitalul de Copii Bârlad şi Consiliul Local Bârlad, la excepţia de nelegalitate a unor hotărâri ale Consiliului Local Bârlad (nr. 259/2007, nr. 79/2008, nr. 142/2008), la solicitările repetate privind constatarea caracterului incomplet al anexelor unor hotărâri de consiliu local, la nedepunerea de către partea adversă a înscrisurilor premergătoare adoptării acelor hotărâri ş.a.m.d.. A concluzionat, ulterior, că instanţa nu a răspuns, printr-o motivare concisă şi clară, tuturor cererilor şi solicitărilor formulate, ceea ce conduce la nelegalitatea deciziei atacate şi impune ca, urmare admiterii recursului, să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel sau la o altă instanţă egală în grad.

Recurenta a mai invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., teza referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate, după ce, anterior, în cuprinsul aceleiaşi cereri de recurs, a invocat şi teza lipsei motivării.

A susţinut, în esenţă, că raţionamentul instanţei de prim control judiciar are un caracter contradictoriu, atâta vreme cât aceasta constată, pe de o parte, că fosta unitate de stat a preluat, în anul 1983, în administrare imobilul "creşa cu 100 de locuri", bun înregistrat în patrimoniul acesteia la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990, iar, pe de altă parte, reţine că societatea comercială rezultată prin reorganizarea fostei unităţi economice de stat nu putea deveni titulara dreptului de proprietate, întrucât nu deţinea activul "în administrare directă".

În sfârşit, recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut, în esenţă, că fosta unitate economică de stat, Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Bârlad a preluat în administrare, prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983, în baza Decretului nr. 65/1982, imobilul în litigiu, "creşă cu 100 de locuri", iar protocolul sus arătat a fost transcris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Judecătoriei Bârlad sub nr. x din 2 decembrie 1997. Prin urmare, consideră că, la data reorganizării fostei unităţi economice de stat ca societate comercială pe acţiuni, prin H.G. nr. 1353/1990, aceasta a devenit proprietara imobilului pe care îl deţinea în administrare directă, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Ca atare, apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, considerând că bunul imobil era deţinut nu în administrare directă, ci "cu alt titlu". Or, prin deciziile Curţii Constituţionale s-a statuat că deţinerea "cu alt titlu" este o sintagmă care se referă la închiriere, concesionare etc., ceea ce înseamnă că reclamanta a dobândit ope legis calitatea de proprietar în ce priveşte bunurile existente în patrimoniul societăţii pe acţiuni, cu titlu de administrare directă, la data reorganizării fostei unităţi de stat.

A mai relevat recurenta că dovada calităţii de proprietar decurge din plata impozitelor şi taxelor achitate de antecesoarea acesteia, până în anul 2002, când a avut loc divizarea şi, ulterior, din achitarea aceloraşi impozite pe proprietate de către recurenta însăşi, până în anul 2008 inclusiv, când, în mod nejustificat, Primăria Municipiului Bârlad i-a restituit sumele plătite. Totodată, instanţa de apel a ignorat faptul că, în calitate de proprietar, antecesoarea recurentei a vândut Consiliului Local Bârlad, o parte din construcţie, respectiv suprafaţa de 67,75 m.p., spaţiu folosit cu destinaţia de Casa Căsătoriilor.

Totodată, apreciază recurenta că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, întrucât acest act normativ nu avea incidenţă în speţă. Astfel, nu s-a făcut nici o dovadă că imobilul în discuţie s-ar fi aflat în baza materială a învăţământului de stat la data intrării în vigoare a acestei legi care, oricum, nu putea retroactiva. Mai mult, creşele nu sunt unităţi de învăţământ preşcolar, întrucât în acestea sunt instituţionalizaţi copii în vârstă de 0 - 3 ani.

În fine, arată recurenta că instanţa de apel, dând relevanţă susţinerilor intimatelor referitoare la apartenenţa imobilului la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale şi considerând dovedită această susţinere cu înscrisurile depuse, a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 21 alin. (3), art. 12 alin. (1), (2), (3) şi art. 3 din Legea nr. 213/1998, a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, ale H.G. nr. 548/1999, H.G. nr. 1031/1999, precum şi a prevederilor art. 41, 47, 59, 60 şi 81 din Legea nr. 24/2000.

Instanţa de apel nu putea reţine, de asemenea, că intimata UAT Bârlad deţine imobilul în baza sentinţei nr. 1104 din 13 martie 1995, pronunţată în dosarul nr. x/1995, întrucât intimata nu a figurat ca parte în proces. Litigiul s-a purtat în contradictoriu cu Inspectoratul Şcolar Vaslui şi a avut ca obiect evacuare.

În sfârşit, recurenta a relevat că instanţa de apel a ignorat faptul că antecesoarea sa a dobândit imobilul în litigiu ope legis şi i-a transmis dreptul de proprietate, urmare divizării. Mai mult, pârâta din prezenta cauză nu a înţeles să promoveze opoziţie la proiectul de divizare şi nici să solicite anularea divizării, în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990.

În dovedirea recursului, recurenta s-a folosit de proba cu înscrisuri: certificate eliberate de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, documentaţie cadastrală, contractul de credit nr. x/1997, cu act adiţional, proces-verbal de sechestru bunuri imobile, Protocolul nr. 967/1983 cu anexe cereri de înscriere menţiuni în registrul comerţului, declaraţii pentru stabilirea impozitului pe teren şi pe construcţii, corespondenţă referitoare la activitatea de inventariere a patrimoniului societăţii, extrase din evidenţa contabilă referitoare la contul 100 - Mijloace fixe, proiectul de divizare al S.C. B., extrase din registrul mijloacelor fixe, corespondenţa purtată de recurentă cu Primăria Municipiului Bârlad şi documente comunicate de aceasta din urmă, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor ş.a.m.d.

Prin întâmpinare, intimatele Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bârlad şi Consiliul Local al Municipiului Bârlad au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegala citare a intimatei S.C. F. S.A., constată că este vădit nefondat. Astfel, în primul rând, este lipsit de interes să invoci o nulitate a unui act de procedură (nelegala citare a unei părţi), atâta vreme cât aceasta nu vatămă interesele procesuale ale părţii care o invocă (în speţă, recurenta). În al doilea rând, societatea cu personalitate juridică susarătată nu a avut calitatea de parte în faza procesuală a apelului, atâta vreme cât intervenientul devine parte în proces doar după admiterea în principiu a cererii sale, aşa cum rezultă din prevederile art. 52 alin. (1) şi (3) coroborate cu dispoziţiile art. 53 C. proc. civ.. Or, această societate a formulat o cerere de intervenţie accesorie, în interesul apelantei, cerere la judecata căreia a renunţat înainte de a se pronunţa încheierea de admitere în principiu, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 4 aprilie 2012, fiind, prin urmare, un terţ desăvârşit în raport cu prezentul proces.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, constată că se invocă două ipoteze, şi anume atât motivarea insuficientă, cât şi caracterul contradictoriu al considerentelor.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Într-adevăr, motivarea este de esenţa hotărârii şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de recurs să verifice aplicarea legii, constituind o puternică garanţie împotriva unui eventual arbitrariu al judecătorului.

Însă, decizia recurată răspunde tuturor acestor exigenţe, întrucât, contrar susţinerilor formulate de titularul căii de atac, cuprinde motivele pentru care au fost respinse cererile de intervenţie accesorie, în interesul apelantei. Concret, în condiţiile în care aceste cereri cuprindeau aceleaşi susţineri, temeiuri de fapt şi de drept, ca şi cererea introductivă de instanţă şi cererea de apel, este evident că instanţa de apel nu era obligată să reia considerentele pentru care a apreciat calea de atac ca fiind nefondată. Doctrina şi jurisprudenţa au admis în mod constant posibilitatea motivării implicite.

De altfel, recurenta s-a limitat la a susţine, generic, că instanţa de apel nu a analizat probele, nu a stabilit împrejurările esenţiale ale cauzei, nu a evocat normele incidente ş.a.m.d, fără a arăta, în concret, la care astfel de elemente se referă. De altfel, faptul că instanţa a reţinut alte împrejurări de fapt decât cele invocate de parte sau a dat textelor legale o altă interpretare decât cea agreată de parte nu sunt critici ce pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. În mod semănător, nu pot fi subsumate nemotivării hotărârii împrejurarea că în practicaua hotărârii nu se regăsesc susţinerile părţilor, împrejurare, de altfel, nereală. Dezbaterile au fost în mod detaliat consemnate în încheierea din 12 aprilie 2016 şi, în condiţiile art. 260 C. proc. civ., la acea dată s-a dispus amânarea pronunţării.

Cât priveşte criticile referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor, reţine că nici acestea nu pot fi primite.

Împrejurarea că titlul cu care a deţinut imobilul fosta unitate economică de stat, anterior anului 1990, i-ar fi permis sau nu antecesoarei reclamantei să dobândească dreptul de proprietate asupra activului, urmare intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, este o chestiune de interpretare a legii, care urmează a fi analizată atunci când vor fi luate în dezbatere criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că recurenta a arătat faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor solicitărilor şi cererilor de probatorii formulate, critică pe care nu a subscris-o vreunui motiv de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În primul rând, dacă s-ar fi învederat neregularităţi referitoare la procedura de încuviinţare şi administrare a probelor, aceste critici ar fi putut fi subscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., numai în măsura în care partea ocrotită de norma pretins încălcată a invocat, în termen, nulitatea relativă în faţa instanţei unde s-a produs neregularitatea, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, constată că, în realitate, cererile şi solicitările apelantei au fost soluţionate de către instanţa de apel (cererea de înscriere în fals a fost soluţionată prin încheierea din 20 ianuarie 2016, cererea de probatorii a fost, de asemenea, soluţionată la 20 ianuarie 2016 şi 17 februarie 2016, cererea de suplimentare a probatoriului cu o expertiză contabilă a fost respinsă motivat la termenul din 13 aprilie 2016 ş.a.m.d). Ceea ce critică, în realitate, recurenta, este modul de soluţionare a cererilor de probatorii, în sensul că respingerea unor solicitări ar fi fost eronată. Instanţa reaminteşte că aprecierea concludenţei şi utilităţii probelor este, în condiţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., atributul suveran al instanţelor de fond, iar cenzurarea acestui aspect pe calea recursului nu este posibilă, fiind o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Constată, de asemenea, că nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Este de netăgăduit că imobilul în litigiu era, în anul 1982, proprietatea socialistă a statului şi a fost predat, în administrare, de la Spitalul de Copii Bârlad către fosta unitate economică de stat, Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie Bârlad, în baza art. 2 din Decretul nr. 65/1982, prin Protocolul nr. 967 din 7 februarie 1983. Fiind titulara unui drept de administrare directă, urmare reorganizării fostei unităţi economice de stat în societate comercială pe acţiuni, antecesoarea societăţii recurente, B. S.A., era aptă a dobândi, în proprietate, activul în discuţie. Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate constata că activul "creşă cu 100 de locuri" ar fi fost deţinut de către fosta întreprindere de stat "cu alt titlu" decât acela de administrare directă, din moment ce îl avea înregistrat în contabilitate. Dovadă, în acest sens, este faptul că, din întreaga suprafaţă construită la adresa din Bârlad, str. x, societatea recurentă deţine, în prezent, spaţiul cu destinaţia de magazin - "magazin 212", de 56,60 m.p., spaţiu preluat prin divizare, în anul 2002, şi că dreptul său de proprietate nu este contestat. În mod asemănător, este de necontestat că S.C. B. a vândut, o parte din construcţie, chiar Consiliului Local Bârlad, respectiv suprafaţa de 67 m.p., având destinaţia de Casă a Căsătoriilor.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, considerând că lipsa deţinerii activului, cu titlu de administrare directă, ar fi împiedicat-o pe antecesoarea recurentei să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului, ope legis.

Ceea ce, în realitate, nu a făcut posibilă consolidarea dreptului de proprietate al S.C. B. asupra întregului imobil este destinaţia pe care acest bun a avut-o în perioada anilor 1990 - 1994, întrucât, în măsura în care legiuitorul a dispus ca activul unităţilor de stat desfiinţate să devină proprietatea societăţilor comerciale înfiinţate, iniţial, cu capital integral de stat, tot acesta era în măsură să dispună ca anumite bunuri să rămână în domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, din considerente de interes public de netăgăduit.

Aşadar, iniţial, prin O.G. nr. 52/1994, s-a dispus ca baza materială a învăţământului de stat să se constituie atât din activul patrimonial al Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ, existent la data intrării în vigoare a acestui act normativ, cât şi din activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior (art. 1). Mai mult decât atât, prin art. 2 şi 3 din ordonanţă, s-a stabilit obligaţia atât a Ministerului Învăţământului, cât şi a Fondului Proprietăţii de Stat şi a Fondurilor Proprietăţii Private de a identifica imobilele destinate procesului educaţional, deţinute de societăţile cu capital de stat şi de a efectua "rectificările necesare" în patrimoniul acestor societăţi. Se cuvine a preciza că antecesoarea recurentei se încadra, în perioada de referinţă (anul 1994), în această categorie de societăţi comerciale. În fine, O.U.G. nr. 52/1994 a cuprins şi o dispoziţie tranzitorie, în sensul că, în măsura în care statutul juridic al imobilelor nu a putut fi reglementat, acesta să rămână neschimbat până la intrarea în vigoare a legii învăţământului.

Ulterior, prin art. 166 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, în forma sa iniţială, de la data publicării, s-a dispus în mod explicit ca imobilele realizate din fondurile statului, în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, inclusiv cele trecute în patrimoniul unor societăţi comerciale, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, să se reintegreze, fără plată, în patrimoniul Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ.

Prevederile art. 166 din Legea nr. 84/1995 (în prezent abrogată), au suferit, ulterior, mai multe modificări, în sensul că s-a păstrat dispoziţia de reintegrare a imobilului în patrimoniul Ministerului Învăţământului, sau, după caz, al unităţilor administrativ teritoriale, indiferent de structura capitalului social al societăţilor deţinătoare, dar s-a introdus obligaţia acordării unei juste despăgubiri, precum şi o procedură de stabilire a cuantumului acestei despăgubiri (alin. (3), (3)1, 32). Trebuie precizat însă faptul că acordarea justei despăgubiri a vizat situaţia societăţilor comerciale privatizate, iar nu situaţia societăţilor care aveau încă capital integral de stat, precum şi faptul că procesul de privatizare al S.C. B., s-a finalizat abia în anul 1999, astfel că, oricum, nu poate invoca neacordarea justei despăgubiri.

Aşadar, din conţinutul reglementărilor mai sus evocate rezultă că dobândirea dreptului de proprietate de către unitatea administrativ teritorială asupra imobilului în care îşi desfăşoară activitatea o unitate de învăţământ preuniversitar are loc în temeiul legii, nefiind condiţionată de întocmirea protocolului de predare-primire, ce reprezintă o formalitate ulterioară şi nici măcar de acordarea unei juste despăgubiri (care, aşa cum s-a mai arătat, era destinată doar societăţilor comerciale privatizate deja în anul 1995).

Cât priveşte susţinerea că imobilul în litigiu nu ar intra sub incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 52/1994 şi nici sub incidenţa Legii nr. 84/1995, întrucât ar fi avut destinaţia de creşă, şi nu de unitate de învăţământ preşcolar, respectiv grădiniţă, constată următoarele:

Este adevărat că creşele, care instituţionalizează copii în vârstă de 0 - 3 ani, nu fac parte din sistemul de învăţământ, fapt ce rezultă atât din prevederile art. 7 din Legea nr. 28/1978 (în vigoare până la adoptarea Legii nr. 84/1995), cât şi din prevederile art. 15 alin. (5) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 84/1995.

Însă relevantă nu este destinaţia iniţială a imobilului în litigiu, ci destinaţia pe care acesta o dobândise anterior intrării în vigoare a celor două acte normative evocate (O.G. nr. 52/1994 şi Legea nr. 84/1995). Astfel, din analiza textelor de lege susarătate, rezultă în mod evident că trebuie întrunite doar două condiţii, şi anume ca bunul să fi fost realizat din fondurile statului, în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 (condiţie îndeplinită) şi să aibă destinaţia de unitate de învăţământ la data intrării în vigoare a celor două acte normative (1994 şi, respectiv, 1995), indiferent de destinaţiile anterioare ale clădirilor şi terenurilor. Astfel, din coroborarea alin. (1), (2) şi 3 din art. 166 din Legea nr. 84/1995 rezultă că fac parte din baza materială a învăţământului spaţiile pentru procesul de învăţământ, deci cele care sunt folosite în acest scop la data intrării în vigoare a legii, nu cele care au fost edificate, ab initio, cu această destinaţie.

În ce priveşte întrunirea celei de a doua condiţii, respectiv ca în anul 1994 spaţiul în discuţie să fi avut destinaţia de grădiniţă, constată că, prin sentinţa nr. 1104 din 13 martie 1995, pronunţată în dosarul nr. x/1995 al Judecătoriei Bârlad, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 612/1995 a Tribunalului Vaslui, s-a respins acţiunea în evacuare formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Vaslui. Prin acea hotărâre, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că acţiunea este nefondată, întrucât în imobil funcţionează o grădiniţă cu 50 de locuri, astfel că sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 52/1994. Aşadar, în mod evident este întrunită şi cea de-a doua condiţie, ca imobilul în discuţie să fi intrat, ope legis, în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, în anul 1995, dată la care antecesoarea reclamantei a pierdut dreptul său de proprietate şi, prin urmare, nu îl mai putea transmite, prin divizare, reclamantei-recurente din prezenta cauză.

Cât priveşte criticile subsumate greşitei aplicări şi interpretări a prevederilor Legii nr. 213/1998, respectiv a dispoziţiilor art. 7, constată că nu se impune a fi analizate. Astfel, promovând o acţiune în constatare drept de proprietate, asupra unui imobil compus din construcţie şi teren, reclamanta ar fi trebuit să justifice şi să probeze, în condiţiile art. 1169 C. civ. din 1864 (incident în cauză, alături de dispoziţiile C. proc. civ. din 1865), existenţa propriului său titlu, ceea ce, în raport de considerentele mai sus reţinute, nu a reuşit să realizeze. În acest, context, nu poate solicita intimatelor-pârâte, posesoare ale imobilului, să justifice legalitatea eventualei treceri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, legalitatea inventarierii domeniului public al municipiului sau modalitatea în care, urmare schimbării destinaţiei imobilului de-a lungul timpului, o parte din acesta a trecut din domeniul public, în cel privat al unităţii administrativ teritoriale.

De altfel, acţiunea în constatare poate fi utilizată de cel care se pretinde proprietarul unui imobil numai în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului, ce se află în posesia sa, îi este contestat. Or, în ipoteza de faţă, reclamanta-recurentă nefiind în posesia imobilului, nu avea la îndemână acţiunea în constatare, acţiune care, potrivit art. 111 C. proc. civ., dat fiind caracterul său subsidiar, nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege (în speţă, pe calea acţiunii în revendicare). Considerentul pentru care instanţa de recurs a procedat la analiza fondului dreptului dedus judecăţii este acela că recurentei nu i se putea crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, din moment ce instanţele inferioare, neprevalându-se de principiul caracterului subsidiar al acţiunii în constatare, au procedat la analiza pe fond a cauzei. Ca atare s-a făcut aplicarea prevederilor art. 316 raportat la art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Acelaşi principiu, non reformatio in peius, s-a opus ca instanţa de recurs să nu pună în discuţia părţilor puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 336 din 6 februarie 2006 a Judecătoriei Vaslui, pronunţată în dosarul nr. x/2005. Prin această hotărâre, s-a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare promovată de reclamanta S.C. A. S.A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bârlad, Consiliul Local Bârlad, având ca obiect imobilul situat în Bârlad, str. x, în suprafaţă construită 437,03 m.p., reţinându-se că nu deţine titlu de proprietate, respectiv certificat de atestare a acestui drept. Deşi i se respinsese acţiunea în revendicare, reclamanta a formulat totuşi prezenta acţiune în constatare, deşi se tranşase, cu putere de lucru judecat, chestiunea inexistenţei titlului de proprietate, iar situaţia juridică rămăsese neschimbată, în sensul că certificatul de atestare a dreptului asupra terenurilor, eliberat autoarei reclamantei în condiţiile H.G. nr. 834/1997, nu cuprinde nici în prezent terenul în litigiu (a se vedea, în acest sens, certificatul seria x eliberat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la data de 30 aprilie 1996 - dosar recurs).

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special G. şi prin administrator judiciar H.. împotriva deciziei nr. 288/2016 din 4 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 5 octombrie 2017.