Jurisdictional split between administrative review of security measures and civil enforcement of tax seizures

Asupra conflictului negativ de competenţă, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 14.12.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând instanţei anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016 emisă de pârâta ANAF prin Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, cu consecinţa desfiinţării măsurilor dispuse.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 213 alin. (13) şi art. 352 alin. (9) din Legea nr. 207/2015, art. 91 alin. (1) şi (2) şi art. 1511 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

La data de 15.12.2016, reclamanta a depus cerere completatoare prin care învederat depunerea celor 10 procese-verbale de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emise de pârâta DGRFP Ploieşti la data de 13.12.2016, procese-verbale a căror desfiinţare a fost solicitată prin cererea principală ca urmare a anulării deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, şi a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza judiciară în specialitatea contabilitate.

La data de 02.02.2017, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei anularea deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x/29.12.2016, ca o consecinţă a anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Curtea de Apel Piteşti a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea măsurilor dispuse în temeiul deciziei nr. 18136/29.11.2016 din dosarul nr. x/2016 şi constituirea dosarului nr. x/2017

Prin sentinţa nr. 44/F-CONT/07.03.2016 pronunţată în dosarul nou format în urma disjungerii, Curtea de Apel Piteşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, reţinând în esenţă că dispoziţiile art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, stabilesc competenţa instanţei de contencios administrativ doar în ceea ce priveşte decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, iar pentru măsurile de punere în executare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, competenţa este cea prevăzută de dispoziţiile art. 260 alin. (4) Codul de procedură fiscală, iar cele două capete de cerere sunt litigii de natură diferită, unul atrăgând competenţa secţiei de contencios administrativ, altul competenţa instanţei civile, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

În şedinţa de judecată din data de 22.05.2016, avocatul reclamantei a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Piteşti, învederând că, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, a formulat contestaţie atât împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât şi împotriva proceselor-verbale de sechestru emise în executarea deciziei de instituire, iar nu o contestaţia la executare fundamentată pe dispoziţiile art. 213 alin. (14) şi art. 260 Codul de procedură fiscală, procesele-verbale de sechestru asigurător fiind acte subsecvente deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, a căror desfiinţare intervine în temeiul art. 1254 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5906/2017 din 29 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Piteşti, invocată de reclamantă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecata cauzei şi a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Instanţa a reţinut, din examinarea cererii de chemare în judecată, a cererilor adiţionale şi a susţinerilor reprezentantului său convenţional, că reclamanta a solicitat desfiinţarea proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emise de pârâta DGRFP Ploieşti la data de 13.12.2016 în conformitate cu calea procesuală prevăzută de art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală (contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile), iar nu potrivit art. 260 Cod procedură fidscală (contestaţie la executare - la instanţa de executare).

Instanţa a apreciat că este dreptul exclusiv al reclamantei de aprecia asupra căi alese pentru contestarea actelor alegate ca aducând atingere drepturilor sale, iar acest drept nu poate fi cenzurat de instanţă având în vedere că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Chiar dacă s-ar reţine că instanţa avea obligaţia de a califica, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cererea reclamantei ca fiind o contestaţie la executare, nu se poate reţine valabilitatea argumentaţiei Curţii de Apel Piteşti după care nu operează prorogarea legală de competenţă prevăzută de art. 99 alin. (2) C. proc. civ. datorită faptului că cele două capete de cerere (desfiinţarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii şi desfiinţarea actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii) sunt litigii de natură diferită, unul atrăgând competenţa secţiei de contencios administrativ, altul competenţa instanţei civile.

Art. 99 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres că, în cazul în care mai multe capete de cerere principale având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt (art. 99 alin. (2) C. proc. civ.).

Acest text de lege stabileşte competenţa instanţei de grad mai înalt tocmai în considerarea naturii diferite a celor două petite, competenţa materială stabilindu-se şi în raport de natura fiecărei pretenţii în parte (conform art. 99 alin. (1) C. proc. civ.). Aşadar, competenţa instanţei mai înalte în grad de a soluţiona toate capetele de cerere este antrenată sub unica condiţie a fundamentării petitelor pe un titlu comun sau a identităţii/strânsei lor conexităţi de cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Acţiunea pendinte are ca obiect cererea disjunsă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti privind anularea măsurilor dispuse în temeiul deciziei din 18136/29.11.2016 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu, respectiv a proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile şi poprire asigurătorie asupra sumelor datorate de către terţi debitorului A. S.R.L..

Măsurile de punere în executare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii sunt acte de executare.

Art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală prevede că:

"împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261."

Potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii".

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 260 alin. (4) Codul de procedură fiscală:

"(4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."

Nu este însă menţionată în mod expres modalitatea de identificare a instanţei competente, astfel că, Înalta Curte reţine aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori".

Această dispoziţie este în concordanţă cu prevederile art. 2 si art. 631 alin. (2) din Noul C. proc. civ., dispoziţiile de procedură civilă constituind dreptul comun în materie.

Valorificând dispoziţiile art. 24 şi art. 25 Noul C. proc. civ. ce consacra principiul aplicării legii în vigoare la data începerii executării silite, urmează ca instanţa să se raporteze la dispoziţiile art. 651 alin. (1) Noul C. proc. civ. republicat:

"Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Este adevărat că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală, însă a formulat contestaţie atât împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât şi împotriva proceselor-verbale de sechestru emise în executarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, motiv pentru care cererile au fost disjunse.

Acceptând premisa caracterului de cereri principale al celor două capete de cerere, întemeiate pe cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ., ci cele ale art. 99 alin. (1) din acelaşi cod.

În conformitate cu art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ. "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Prorogarea de competenţă preconizată de către legiuitor în favoarea instanţei de grad mai înalt, atunci când competenţa de soluţionare a diferitelor capete principale de cerere aparţine unor instanţe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeaşi natură, în sensul că atrag competenţa unor complete sau secţii cu aceeaşi specializare, dar aparţinând unor instanţe de grad diferit.

Ca regulă, normele de competenţă din Noul C. proc. civ. se aplică instanţelor judecătoreşti, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor şi completelor sau secţiilor specializate din cadrul instanţelor reprezintă excepţia, de strictă interpretare şi aplicare. Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123, privind competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, respectiv art. 129 - 137, privind excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă (în cazul secţiilor specializate din cadrul aceleiaşi instanţe).

În ceea ce priveşte dispoziţia din art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ. este aplicabilă şi în cazul în care cererile principale sunt de competenţa unor instanţe de grad diferit, din moment ce s-a prevăzut că prorogarea de competenţă operează în favoarea instanţei de grad mai înalt.

Această derogare de la normele de ordine publică privind competenţa materială nu acoperă, însă, şi situaţia în care instanţele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluţioneze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea şi a naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei şi secţiilor sau completelor specializate.

Ca atare, în speţă, prorogarea de competenţă nu poate opera, în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în privinţa capătului de cerere privind contestaţia la executare împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii, care este de competenţa exclusivă a instanţei de executare, respectiv Judecătoria Piteşti.

Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2017.