Sale annulment upheld as buyer's good-faith defenses rejected; warranty indemnity affirmed.

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti şi cu pârâtul - chemat în garanţie D. au solicitat nulitatea/desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E., nulitatea/desfiinţarea actului de ieşire din indiviziune autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E., nulitatea/desfiinţarea contractului nr. x din data de 29.07.2011 emis de BNP F. ce a avut drept obiect vânzarea -cumpărarea imobilelor înscrise în CF nr. x Zăbrani nr. top x, CF nr. x Zăbrani nr. top x, CF nr. x Zăbrani nr. top x, nulitatea/desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza contractului nr. x/29.07.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1562/25.11.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului H. şi a lipsei calităţii de reprezentant avocatului I., excepţii invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fond, a admis acţiunea civilă precizată formulată de reclamantele A. şi B. reprezentate de mandatar H., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi pârâtul chemat în garanţie D. şi în consecinţă:

A anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E.;

De asemenea, a anulat actul de ieşire din indiviziune autentificat sub nr. x/22.07.2011 la BNP E. precum şi contractul nr. x/29.07.20144 emis de BNP G., ce au avut drept obiect vânzarea-cumpărarea imobilelor înscrise în CF nr. x Zăbrani nr. top. x, CF nr. x Zăbrani nr. top. x, CF nr. x Zăbrani nr. top. x.

A luat act de renunţarea la judecată a reclamantelor la punctul patru din acţiune, respectiv de anulare a actelor subsecvente încheiate în baza contractului nr. x/29.07.2011, în temeiul prevederilor art. 1254 alin. (2) Noul C. proc. civ.

Totodată, a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamante a sumelor de 28,138.00 RON şi 3,447.00 RON taxă judiciară de timbru şi la suma de 12.000 RON, onorariu avocat.

De asemenea, tribunalul a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. S.A împotriva chematului în garanţie D. şi în consecinţă a obligat chematul în garanţie, dl. D., la plata sumei de 500.000 Euro, în echivalent RON, calculat la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii efective, reprezentând preţul vânzării (conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2011), sau după caz, restituirea preţului plătit de pârâta C. în temeiul contractului menţionat, proporţional cu valoarea părţii de care am fost evinşi, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, până la data plăţii efective;

Drept urmare, a obligat chematul în garanţie, dl. D. la restituirea sumelor reprezentând impozite, în cuantum de 6.100 RON, plătite de subscrisa C. în perioada 2012 - 2014, sau, după caz, restituirea acestor cheltuieli proporţional cu valoarea părţii în care au fost evinşi, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, până la data plăţii efective.

În final, a obligat chematul în garanţie la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 26.028 RON taxă judiciară de timbru şi suma de 24.522,43 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A. Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 107 din 4 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. Bucureşti împotriva încheierii din data de 04.11.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2014.

S-a admis apelul aceleiaşi pârâte, declarat împotriva sentinţei civile nr. 1562/25.11.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat intimatul - chemat în garanţie să plătească apelantei - pârâte şi sumele de 14.069 RON şi de 1.724 RON reprezentând taxe judiciare precum şi suma de 6.000 RON reprezentând onorariu avocat, reprezentând toate 1/2 din suma datorată în solidar de pârâtă şi chematul în garanţie D., cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor intimate A. şi B..

S-a menţinut în rest sentinţa apelată.

A fost obligat intimatul D. să plătească apelantei C. S.A. Bucureşti suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu obligarea intimatelor - reclamante la plata cheltuielilor de judecată. După prezentarea istoricului şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta - pârâtă a susţinut, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, invocând practica şi jurispudenţa în materie, precum şi aspecte doctrinare:

Recurenta - pârâtă consideră că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu se poate reţine incidenţa principiului ocrotirii bunei credinţe.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente în cauză. În speţă, intimatele -reclamante au formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice a căror valabilitate s-a contestat şi nu o acţiune în rectificare de carte funciară, sens în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Totodată, recurenta - pârâtă susţine că în mod greşit, instanţa de apel a considerat că nu sunt aplicabile excepţiile de la principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, deoarece contrar celor reţinute în considerentele deciziei recurate, excepţia dobândirii unui bun de către un terţ de bună - credinţă de la principiul enunţat, este pe deplin aplicabilă în cauză. Raportat la prevederile art. 30 alin. (1) şi art. 31 din Legea nr. 7/1996 este lipsit de echivoc că principiul ocrotirii terţului de bună -credinţă este consacrat chiar de art. 36 din acelaşi act normativ, reţinut de instanţa de apel, aplicarea acestuia în astfel de situaţii fiind prioritară.

Recurenta -pârâtă mai arată şi faptul că în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu ar fi incident principiul bunei -credinţe, întrucât pe de o parte, la data cumpărării imobilului de către pârâtă nu era înregistrată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţilor funciare, iar, pe de altă parte, din cuprinsul cărţilor funciare nu a rezultat nicio cauză care să justifice rectificarea acestora în favoarea altor persoane. De asemenea, susţine că, în speţă, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/2011, nu exista posibilitatea reală de a se cunoaşte inexactitatea cuprinsului cărţilor funciare.

Astfel, arată că, raportat la situaţia de fapt şi de drept incidentă în speţă, în momentul în care societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, nu a avut şi nici nu putea avea cunoştinţă de adevăraţii proprietari ai acestuia, având convingerea fermă şi nezdrunciantă că starea de fapt coincide cu starea de drept, în sensul că vânzătorul avea calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, principiul validităţii aparenţei în drept, al stabilităţii şi predictibilităţii raporturilor juridice sunt de natură a paraliza acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare -cumpărare nr. x/2011, decizia atacată fiind nelegală.

O altă critică susţinută de recurenta -pârâtă, încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, indicarea în primă instanţă a temeiului de drept de către intimatele -reclamante reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, contrat celor reţinute de instanţa de apel, indicarea temeiului de drept al cererii introductive nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute în mod limitativ de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., reprezintând o modificare a cererii de chemare în judecată de către intimatele - reclamante, cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta -pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi cu privire la faptul că, în mod greşit instanţa de apel a admis în parte apelul societăţii pârâte sub aspectul cererii de chemare în garanţie, în condiţiile în care în speţă se impunea modificarea sentinţei apelate în sensul obligării intimatului - chemat în garanţie la plata integrală a sumelor la care pârâta a fost obligată.

Consideră că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a putea opera obligaţia vânzătorului privind garanţia pentru evicţiune prevăzută de art. 1337şi art. 1341 din C. civ. şi anume: existenţa unei tulburări de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării şi cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, acesta din urmă fiind de bună - credinţă.

Pentru aceste considerente, recurenta -pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Intimatele -reclamante A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurentei -pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat cele susţinute în cererea de recurs.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că decizia atacată ce formează obiectul recursului are caracter executoriu de la pronunţarea sa, astfel că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 9 martie 2016, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea nr. 162 din 1 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea spre competentă soluţionare secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 560 din 24 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi s-a înaintat cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a suspendat judecata cauzei, înaintându-se dosarul spre competentă soluţionare Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 144 din 8 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, în favoarea secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost reînregistrat la data de 4 iulie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat de reclamantă este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" şi a fost raportat la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată şi a decăderii pârâtei din dreptul de a solicita administrarea probei cu înscrisuri suplimentare.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia, cum este cazul în speţă.

Astfel, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la primul termen de judecată stabilit la 21.10.2014, reclamantele au renunţat la capătul patru al cererii de chemare în judecată şi au precizat temeiul de drept al acţiunii, invocând prevederile art. 480, art. 948, art. 966 C. civ., precum şi art. 34 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Din dispoziţiile art. 204 alin. (1) teza I din Noul C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 204 alin. (3) din Noul C. proc. civ.

În mod legal curtea de apel a reţinut că precizarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată a fost făcută în cadrul reglementat de C. proc. civ., iar soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia tardivităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, indiferent de conduita reclamantului în ceea ce priveşte invocarea mijloacelor de probaţiune, judecătorul are obligaţia de a-şi exercita rolul activ prevăzut de art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) C. proc. civ. şi de a ordona administrarea tuturor probelor necesare cauzei, pentru a evita pronunţarea unei soluţii nefundamentate sub aspect probator care să intre sub autoritate de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1), probele se propun de reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, alin. (2) prevăzând cinci situaţii în care decăderea nu operează, una dintre ipoteze fiind situaţia în care necesitatea probei rezultă din modificarea cererii.

De aceea, depunerea în probaţiune a unor înscrisuri nemenţionate în cererea de chemare în judecată, la primul termen de judecată se supune rigorilor modificării cererii de chemare în judecată şi este admisibilă câtă vreme nu duce la amânarea judecăţii cauzei.

Prin urmare, este nefondat motivul de casare întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii, constatând în mod legal că tribunalul a respins corect excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, precum şi a decăderii reclamantelor din dreptul de a solicita administrarea probei cu înscrisuri.

Este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. raportat la faptul că instanţa de apel în mod nelegal a considerat că nu se poate reţine incidenţa principiului ocrotirii bunei credinţe.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a art. 36 din Legea nr. 7/1996, dat fiind caracterul imperativ al acestei norme care instituie un termen de prescripţie de trei ani al acţiunii în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii titlului care a stat la baza acestuia sau pe greşita calificare a drepturilor înscrise, termen după trecerea căruia această acţiune nu mai poate fi îndreptată împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare.

De aceea, legal s-a statuat că, întrucât prima instanţă a constatat caracterul nelegal al actelor translative de proprietate prin care dobânditorul iniţial al terenurilor în cauză a dobândit dreptul de proprietate, pentru a analiza şi dispune anularea actelor subsecvente s-a impus tratarea acestora prin prisma normelor de drept incidente, inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 7/1996.

Astfel, deşi reclamantele nu au formulat o acţiune în rectificarea de carte funciară, rectificarea este solicitată de acestea ca efect al nevalabilităţii sau ineficacităţii actului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea recurentei - pârâte.

Această acţiune are un caracter subsidiar, de obicei fiind grefată pe o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii sau anularea unui act, simulaţia sau rezoluţiunea acestuia, iar cazurile de exercitare a acestei acţiuni sunt prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greşit calificat, nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, ori dacă înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

Din interpretarea textului de lege menţionat rezultă, astfel, că rectificarea menţiunilor din cartea funciară poate fi cerută doar dacă anterior a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat existenţa vreuneia din situaţiile prevăzute.

Toate aspectele vizând valabilitatea sau lipsa de valabilitate a titlului, buna sau reaua credinţă nu pot fi examinate în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară, câtă vreme titlul în baza căruia s-a înscris dreptul real al pârâtei nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Instanţa de apel a reţinut în mod judicios că excepţiile de la principiul resoluto iure dantis, rezolvitur ius accipientis nu sunt incidente în cauză, în acest sens făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Pentru ipoteza existenţei a doua sau mai multe acte juridice succesive, de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desfiinţare ulterioară a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desfiinţarea actului primar (iniţial) atrage după sine desfiinţarea actului secundar (subsecvent), situaţia de excepţie semnificând menţinerea dreptului subdobânditorului de buna-credinţă si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, asigurarea securităţii si stabilităţii circuitului civil, ocrotirea bunei-credinţe.

Într-adevăr, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial se prezintă ca o consecinţă firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulităţii actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părţile în situaţia anterioară încheierii lui), respectiv principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deţine).

Buna-credinţă, ridicată la rang de principiu şi regulă de bază în desfăşurarea raporturilor juridice, constituie elementul definitoriu, necesar să existe la momentul încheierii oricărui contract. Dacă în cazul actelor cu titlu oneros se înfăţişează şi ca o prezumţie de valabilitate, nu mai puţin, se înscrie în ansamblul stării de fapt şi poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, iar succesul în operaţiune străbate întreaga stare de drept, întrucât reaua - credinţă se înscrie în sfera ilicitului dat de fraudarea intereselor părţilor contractante ori terţilor, sau nesocotirea legii.

În sprijinul afirmaţiei sunt şi dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, după care "cuprinsul cărţii funciare se consideră exact numai în folosul acelei persoane care în virtutea unui act juridic cu titlu legal, a dobândit cu bună - credinţă un drept real înscris în cartea funciară" (alin. (1). Legea (alin. (2) statuează că dobânditorul este considerat de bună - credinţă dacă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între acesta şi situaţia juridică reală.

Normele arătate sunt consacrate şi de art. 33 din Decretul - Lege nr. 115/1938 încă aplicabil până la terminarea lucrărilor de cadastru şi în consecinţă buna - credinţă este pusă sub semnul întrebării dacă în cartea funciară era notată vreo acţiune ori inexactitatea dintre situaţia din cartea funciară şi cea reală nu a fost cunoscută pe altă cale. Nu trebuie omis că potrivit art. 30 din Decretul - Lege nr. 115/1938 notările faptelor şi raporturilor juridice în legătură cu drepturile înscrise în cartea funciară au efect de opozabilitate şi chiar şi notările din sistemul Legii nr. 7/1996, chiar dacă numai de informare, pun în gardă părţile contractante atunci când, voit sau nu, încearcă să fraudeze drepturile terţilor.

Din perspectiva expusă, în mod legal a constatat instanţa de apel că nu se poate reţine incidenţa principiului ocrotirii bunei credinţe în favoarea recurentei - pârâte, fiind aplicabilă excepţia de la acest principiu, întrucât la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare recurenta - pârâtă era obligată să verifice concordanţa dintre titlul transmiţătorului şi situaţia juridică reală.

Pentru pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel a avut în vedere o situaţie de fapt necontestată de părţi, reţinând în mod corect că actelor încheiate de părţi le lipsesc două elemente esenţiale şi anume, consimţământul şi cauza licită, având în vedere că terenurile au fost dobândite în proprietate de pârâtul D. şi înstrăinate ulterior, fără acordul reclaamntelor, deşi acesta nu deţinea un mandat din partea reclamantelor. Or, câtă vreme pârâtul se afla în posesia unei singure procuri s-a reţinut cu justeţe că a vândut ceea ce nu avea, câtă vreme procura se refera la cu totul alte terenuri.

Prin susţinerile potrivit cărora instanţa de apel ar fi statuat greşit cu privire la aplicarea normei de drept raportului juridic dedus judecăţii, recurenta - pârâtă pretinde, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, cu consecinţa statuării asupra bunei sale credinţe, justificată pe necunoaşterea existenţei unei neconcordanţe între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia reală a imobilului, lucru inadmisibil în recurs.

Or, evaluarea probatoriilor, inclusiv a celor în baza cărora se apreciază asupra caracterului licit al cauzei unor acte de înstrăinare, este dată însă în competenţa exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanţei de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond.

Este nefondată şi critica recurentei- pârâte privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1337 şi art. 1341 din C. civ. în sensul că intimatul- chemat în garanţie trebuia obligat la plata integrală a sumelor la care pârâta a fost obligată.

Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., răspundere contractuală, are ca premisă pierderea proprietăţii (totale sau parţiale) de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.

Potrivit art. 1341 C. civ., dacă cumpărătorul este evins total are dreptul să ceară de la vânzător atât restituirea preţului cât şi daune - interese.

Contrar susţinerii recurentei- pârâte, în mod legal instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată cu respectarea art. 453 C. proc. civ. referitoare la culpa procesuală, proporţional cu nivelul obligaţiei stabilite în sarcina părţii chemate în garanţie, culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligational.

Faţă de considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 107 din 4 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2017.