Share acquisition mandate restitution claim: appeals allowed, decision quashed and remanded

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 decembrie 2005, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare şi pentru opozabilitate S.C. C. S.A., solicitând obligarea pârâtului B. să-i cesioneze 3.860.920 acţiuni ale S.C. C. S.A., reprezentând 53,0547% din capitalul social, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 2000 RON/zi de întârziere şi amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, până la încheierea contractului de cesiune şi obligarea pârâtei Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare să opereze transferul de acţiuni în patrimoniul reclamantei.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că la data de 2 august 1996 s-a înfiinţat C. conform Legii nr. 77/1994 în scopul dobândirii de acţiuni emise de societatea comercială în vederea privatizării.

Arată reclamanta că nu avea calitatea prevăzută de art. 3 din Legea nr. 77/1994 pentru a achiziţiona direct şi legal acţiunii, motiv pentru care împreună cu soţul l-a împrumutat pe pârât cu bani pentru încheierea de către C. a contractului de vânzare-cumpărare cu FPS pentru 3.175.963 acţiuni. În acelaşi scop a împrumutat 140.000 USD de la D. pe care de asemenea i-a remis pârâtului, înţelegerea fiind ca pârâtul să folosească toate sumele de bani trimise în contul său şi al C. şi să facă investiţiile la care s-a obligat prin contractul de vânzare-cumpărare, iar ulterior distribuirii acţiunii - când pârâtul devenea proprietar - să le transfere reclamantei pentru că nu există nicio interdicţie legală pentru înstrăinarea acţiunilor către terţi. Rezultă că între părţi s-a încheiat un contract de mandat tacit fără reprezentare conform art. 1533 C. civ., dar nu s-a încheiat un înscris având în vedere relaţiile de familie.

Pârâtul a cumpărat acţiunile, a efectuat investiţiile conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 decembrie 2000, dar nu i le-a mai transmis deşi a virat în total suma de 1.100.000 USD şi 100.000 Euro în contul pârâtului şi C. - conform extrasului de cont şi cash.

Prin contractul de vânzare-cumpărare pentru 3.175.963 acţiuni încheiat între C. şi FPS, modificat prin actul adiţional din 10 august 2001, C. s-a obligat să efectueze în societatea comercială din surse proprii sau atrase, investiţii în valoare de 2.500.000 USD conform planului de investiţii până în 31 decembrie 2003.

Acţiunile au fost distribuite conform art. 8.2.2 din contract la 30 iunie 2004, când pârâtului i-au fost distribuite 3.135.383 acţiuni - aspect în legătură cu care sunt necesare precizări conform contractului de cesiune nr. x şi nr. 2471 din 21 februarie 2002.

Prin contractul de cesiune nr. x din 21 februarie 2002 pârâtului i-a transmis 869.230 acţiuni, iar prin contractul nr. x din 21 februarie 2002 i-a cesionat lui D. - care a împrumutat-o cu bani daţi ulterior pârâtului - 1.338.462 acţiuni. Cesiunea către D. a avut drept scop doar instituirea unei garanţii pentru D. că acesta îşi va recupera sumele date cu împrumut.

Contractul de cesiune reprezintă proba contractului de mandat tacit fără reprezentare, în sensul art. 1197 C. civ. şi a faptului că acţiunile ce urmau să-i fie distribuite să le transmită reclamantei; dar nu puteau produce efecte pentru că pârâtul nu era proprietarul acţiunilor până la distribuirea acestora şi în plus sunt lovite de nulitate absolută pentru că, potrivit art. 8.2.2 din contractul de vânzare-cumpărare, pârâtul devenea proprietarul acţiunii doar după distribuirea acţiunilor respectiv la data de 30 iunie 2004, astfel încât nu putea transmite un bun care nu-i aparţinea.

Pârâtul le-a comunicat că sunt posibili de sancţiuni penale pentru că contractele de cesiune sunt anterioare distribuirii acţiunii, motiv pentru care s-a efectuat operaţiunea inversă, în sensul că reclamanta şi D. prin contractele nr. x din 19 noiembrie 2002 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002 au cesionat acţiunile către pârât, dar nici aceste contracte nu au avut efecte juridice pentru că acţiunile nu au fost niciodată transmise efectiv de pârât, care în prezent are 3.860.920 acţiuni din capitalul social al S.C. C. S.A..

Pârâţii B. şi Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare, prin întâmpinarea formulată au invocat excepţiile insuficienţei timbrări a acţiunii, prematuriăţii şi inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cererii, pârâtul B., contestând susţinerile reclamantei, a arătat că sumele al căror cuantum îl contestă, i-au fost acordate cu titlu de împrumut, restituit anterior datei de 28 decembrie 2000 când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni cu FPS.

De asemenea se precizează că reclamanta a omis să arate că prin contractul de cesiune de creanţă atestat de avocat sub nr. x din 8 februarie 2003 a cesionat pârâtului B. o creanţă certă şi lichidă în sumă de 385.000 USD pe care aceasta o avea împotriva debitorului cedat C. S.A., în schimbul preţului ce urma să fie achitat în rate cu o dobândă de 8% pe an. Prin acest contract părţile au convenit că sunt nule şi lipsite de efecte juridice contractele de cesiune legalizate sub nr. x din 21 februarie 2001 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002.

La aceeaşi dată şi în aceleaşi condiţii s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între cedentul D. şi cesionarul B. pentru preţul de 842.000 USD, achitaţi integral.

Se susţine totodată că reclamanta a omis să facă orice referire şi la contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003 având ca obiect o creanţă de 385.000 USD cesionată pârâtului B.. Contractul conţine clauza referitoare la lipsa efectelor juridice ale contractelor nr. x din 21 februarie 2001 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002, fiind executat în mare parte, cu excepţia ultimelor două rate care fac obiectul unui litigiu distinct.

Prin precizarea acţiunii formulată la data de 27 ianuarie 2006, reclamanta a arătat că solicită în subsidiar, faţă de cererea principală obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD (3.249.950 RON) şi 100.000 Euro (361.740 RON), achitate acestuia fără a fi datorate.

Cuantumul acestor pretenţii a fost majorat la data de 24 februarie 2006 cu suma de 212.409,77 USD şi 19.309.97 Euro reprezentând dobânda legală pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2000, calculată conform O.G. nr. 9/2000.

Ulterior, prin cererea depusă la data de 10 decembrie 2010, reclamanta a formulat o nouă precizare a câtimii pretenţiilor capătului doi de cerere şi a dobânzilor aferente fiecărei sume solicitate pârâtului.

1. Prin sentinţa comercială nr. 8165 din 17 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a admis excepţia insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere, care a fost anulat ca insuficient timbrat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea completatoare, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind prescrisă şi a respins capătul doi de cerere, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. şi 17.850 RON către S.C. E. S.A. (fosta S.C. C. SA).

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a arătat că prin precizările succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa cu următoarele cereri:

- obligarea pârâtului B. să-i cesioneze 3.860.920 acţiuni emise de S.C. E. S.A. (fostă S.C. C. SA) sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 2.000 RON/zi de întârziere şi plata în temeiul art. 5803 C. proc. civ. de amenzi civile în cuantum de 50 RON/zi, până la încheierea contractului de cesiune;

- obligarea pârâtei F. să opereze transferul de acţiuni de la pârâtul B. către reclamantă;

- obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD şi 100.000 Euro, cu dobânzi de 212.409,77 USD şi 19.309,97 Euro, potrivit dispoziţiilor art. 992 C. civ. (îmbogăţire fără justă cauză);

- obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 980.000 USD şi 100.000 Euro, la dobânda aferentă acestor sume în cuantum total de 1.024.723,63 USD şi 84.522,48 Euro.

În privinţa primului capăt de cerere s-a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 având în vedere că reclamanta nu s-a conformat obligaţiei legale de a completa taxa judiciară de timbru.

În consecinţă, excepţiile invocate de pârâţi cu privire la acest capăt de cerere, respectiv prematuritatea, inadmisibilitatea, tardivitatea şi lipsa calităţii procesuale pasive nu au mai fost analizate.

Cu privire la cererea completatoare depusă la data de 27 ianuarie 2006, cu precizările ulterioare, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 992 C. civ. şi nu pe existenţa unui mandat fără reprezentare.

Prin urmare, raportat la data introducerii acţiunii, 23 decembrie 2005 şi data depunerii sumelor de bani, respectiv 525.000 USD la data de 10 noiembrie 2000 şi 55.000 USD la data de 15 octombrie 2002, rezultă că termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, motiv pentru care tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., a fost respinsă în considerarea faptului că plăţile a fost efectuate către acest pârât.

Având în vedere că taxa judiciară de timbru s-a achitat în cuantumul datorat pentru pretenţiile solicitate s-a respins excepţia insuficientei timbrări precum şi excepţia prematurităţii cererii completatoare, deoarece procedura concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., ar fi avut un caracter formal, în condiţiile în care părţile s-au judecat anterior în legătură cu pretinsele sume achitate de reclamantă.

Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii cererii completatoare nu au mai fost susţinute de pârâţi, şi prin urmare nici analizate de tribunal.

2. Apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind îndeplinite motive pentru care a înlăturat această critică.

Critica referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, iar cererea pentru efectuarea unei contraexpertize a fost respinsă având în vedere că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere pentru dovedirea căruia s-a solicitat această probă. Dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost respectate de prima instanţă care a administrat probele necesare soluţionării cauzei.

Prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate şi s-a dispus anularea primului capăt al cererii în condiţiile în care reclamanta a arătat că nu înţelege să achite taxa judiciară de timbru datorată.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect admisă, deoarece data distribuirii acţiunilor către pârâtul B., respectiv 30 iunie 2004, nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru restituirea sumelor solicitate acesteia.

Deşi convenţia de prete nom nu este prin ea însăşi ilicită, în ipoteza în care a fost încheiată în scopuri ilicite prin încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.

Conform susţinerilor reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta a arătat că neavând calitatea de salariat al S.C. C. S.A., nu putea dobândi acţiuni la această societate. Prin urmare, cunoscând prevederile Legii nr. 77/1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţii comerciale care se privatizează, rezultă că reclamanta prin convenţia încheiată cu pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 969 şi art. 968 C. civ., cu consecinţa că un contract fondat pe o cauză ilicită este sancţionat cu nulitatea absolută.

În aceste condiţii, dreptul material la acţiune al reclamantei pentru restituirea sumelor solicitate s-a prescris, fiind irelevantă data distribuirii acţiunilor către pârât deoarece condiţia pentru validarea contractului secret, ca efect al admiterii simulaţiei, este ca acesta să fi fost valabil la data încheierii sale.

3. Prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva acestei decizii cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Motivele de nelegalitate ale deciziei derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 au fost înlăturate de instanţa de recurs cu motivarea că reclamanta a arătat că nu înţelege să timbreze primul capăt al cererii şi pe de altă parte, aceasta nu a formulat o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Au fost considerate ca fiind fondate criticile referitoare la calificarea dată de instanţă contractelor ce fac obiectul acţiunii şi a modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a reţinut că deşi sunt corecte argumentele instanţei de apel cu privire la regimul juridic al convenţiei de interpunere de persoane, prin decizia recurată s-a omis a se avea în vedere că regulile ce guvernează acest tip de convenţie nu sunt aplicabile contractelor intuitu personae.

Astfel, contractul încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract încheiat, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita transmiterea dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a cere restituirea sumelor plătite în baza convenţiei s-a născut la data la care pârâtul putea să-i transmită valabil acţiunile, respectiv la data de 30 iunie 2004, când acesta a devenit proprietarul acţiunilor, data în raport de care înregistrarea cererii de chemare în judecată la 27 ianuarie 2000, se situează în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Instanţa de recurs a înlăturat argumentele instanţei de apel referitoare la incidenţa art. 968-969 C. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casând decizia a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în privinţa soluţiei date cererii completatoare precizate.

4. În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 470 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul reclamantei A., a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 525.000 USD, reprezentând debit principal, în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, s-a respins cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata diferenţei de debit principal şi dobândă, reclamanta fiind obligată la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. şi 17.850 RON către pârâta S.C. E., s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că reclamanta a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Instanţa de apel a arătat că raportat la dispoziţiile date prin decizia de casare va analiza direct fondul cererii completatoare precizată de reclamantă la data de 10 decembrie 2010, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD şi 100.000 Euro cu dobânda legală de 212.409,77 USD şi 19.309,97 Euro. Nu s-a analizat şi soluţia de respingere a excepţiilor invocate de pârâţi cu privire la acest capăt de cerere, deoarece pârâţii nu au declarat apel conform art. 293 C. proc. civ. şi nici nu le-au reiterat prin întâmpinările formulate.

În considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că raporturile juridice dintre reclamantă şi pârât derivă dintr-un contract de mandat fără reprezentare, că reclamanta a recurs la această formulă de dobândire a acţiunilor la S.C. C. S.A. pentru a nu fi cunoscută de părţi şi cunoscând că potrivit legii nr. 77/1994 nu se încadrează în categoria persoanelor care pot face parte din asociaţiile salariaţilor. S-a dezlegat şi problema de drept privind dreptul mandantului de a primi de la mandatarul ocult sumele plătite, dacă retransmiterea bunului nu mai este posibilă.

În consecinţă, analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a arătat că sunt fondate pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 USD achitată acestuia, conform expertizei la data de 10 noiembrie 2000, respectiv anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni la data de 28 decembrie 2000, astfel încât se naşte prezumţia simplă în sensul art. 1203 C. civ. că plata s-a făcut în vederea dobândirii de acţiuni de la S.C. C. S.A..

S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor pretins achitate către C. cu motivarea că pârâţii au personalitate juridică proprie şi sunt subiecte de drept distincte cu patrimonii diferite, astfel că pârâtul B. nu poate fi obligat la plata unor sume care nu au intrat în patrimoniul său. Pentru suma de 55.000 USD nu există confirmarea băncii plătitorului, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat nici la plata acestei sume.

Pretenţiile reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata dobânzii legale pentru debitul principal acordat au fost respinse de instanţa de apel în considerarea faptului că art. 3 din O.G. nr. 9/2000 este aplicabil doar în cazul debitelor exprimate în moneda naţională nu şi a monedelor altor state, iar dispoziţiile art. 4 din acelaşi act normativ se aplică în situaţiile expres prevăzute, dar care nu sunt incidente în speţă.

5. Prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul B. împotriva deciziei nr. 470 din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti care a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. E. conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut, cu titlu preliminar că potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 sunt obligatorii şi au intrat în puterea de lucru judecat, motiv pentru care s-a înlăturat orice critică prin care pârâtul încearcă repunerea acestora în discuţie.

Prin urmare, rezultă că în speţă s-a stabilit că reclamanta şi pârâtul au încheiat un contract de mandat fără reprezentare, în considerarea persoanei mandatarului care devine titularul drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea bunului nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească sumele plătite.

În raport de aceste dezlegări în drept, se reţine prin decizia de casare că instanţa de apel în rejudecare trebuia să stabilească cu exactitate raporturile juridice dintre părţi, relevanţa contractelor de cesiune încheiate între acestea, în special a contractului de cesiune nr. x din 14 februarie 2003 prin care s-a cesionat creanţa împotriva C., în sumă de 385.000 USD precum şi clarificarea scopului încheierii acestui act în ansamblul operaţiunilor dintre părţi, legătura acestuia cu sumele solicitate de reclamantă şi efectuarea unor plăţi de către pârât în contul acesteia şi cu ce titlu.

Aceste verificări sunt necesare având în vedere că potrivit expertizei efectuate în cauză la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 28 decembrie 2000, reclamanta A. se afla pe lista membrilor C., subscriind un număr de 886.528 acţiuni, pe care le-a deţinut până la data încheierii contractului de cesiune nr. x/2003 încheiat cu pârâtul şi respectiv cu D., deşi tocmai lipsa calităţii de membru C. a fost invocată de reclamantă ca fiind determinantă pentru încheierea contractului prin interpunere de persoane.

S-a reţinut totodată, că dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deşi abrogată prin O.G. nr. 13/2011 sunt aplicabile în speţă raportat la data la care debitorul obligaţiei de plată se afla în întârziere, iar pe de altă parte pretenţiile reclamantei au fost cuantificate în RON, iar instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 525.000 USD.

6. Prin decizia civilă nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă pe care a schimbat-o în parte în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă cu consecinţa obligării pârâtului B. la plata sumei de 394.753,05 USD în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, precum şi a dobânzii legale eferente sumei în RON, calculată de la data de 30 iunie 2004 şi până la plata efectivă şi 12.212,67 RON cheltuieli de judecată după compensare. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că intimatul-pârât va solicita cheltuieli de judecată aferente apelului pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel în rejudecare după casare, în al treilea ciclu procesual, arată că potrivit dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speţă s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare pentru a dobândi acţiuni la S.C. C. S.A. deoarece reclamanta nu avea calitatea de salariat şi nici pe aceea de membru în conducerea societăţii. Statuările instanţei de recurs referitore la calificarea juridică a convenţiei încheiate între reclamantă şi pârât au fost confirmate şi de actul recognitiv din data de 25 iulie 2002 prin care pârâtul B. a recunoscut că a folosit sumele virate în contul său bancar şi contul C. S.C. C. S.A. de către reclamantă şi soţul ei, în baza mandatului tacit potrivit căruia, după dobândirea acţiunilor S.C. C. S.A., se obligă să cedeze celor doi soţi toate aceste acţiuni precum şi activele societăţii pentru a se elibera de obligaţiile decurgând din contractul de mandat. Deşi, contestat de pârât, instanţa de apel a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia că actul nu ar exista sau nu ar fi fost valabil încheiat.

Instanţa de apel a arătat că reclamanta a făcut dovada că a transferat pârâtului B. suma de 615.000 USD şi respectiv 350.000 USD şi 100.000 Euro C..

În privinţa sumelor virate în contul pârâtului, se reţine că au fost avute în vedere expertiza efectuată în cauză şi decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu este întemeiată opinia expertului potrivit căruia nu ar fi fost confirmată virarea sumei de 55.000 USD la data de 5 octombrie 2002.

S-au înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la virarea altor sume de bani în contul pârâtului cu motivarea că acestea nu au făcut obiectul ultimei precizări a cererii completatoare, astfel încât reclamanta tinde la modificarea obiectului acestei cereri încălcând dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere scopul urmărit prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare, instanţa de apel a apreciat că toate sumele de bani pe care reclamanta le-a transmis pârâtului B. şi C. au fost destinate achiziţionării acţiunilor la S.C. C. S.A. (în prezent S.C. E. SA) şi distribuirii acţiunilor, ulterior îndeplinirii obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 28 decembrie 2000, către membrii Asociaţiei.

Prin urmare, reclamanta ar fi putut dobândi acţiuni doar după distribuirea acestora către membrii C., iar pentru sumele - virate pârâtului şi Asociaţiei - care nu au fost folosite în acest scop sau nu i-au fost restituite, reclamanta este îndreptăţită la restituirea acestora de către pârâtul B..

S-a reţinut că la data de 15 noiembrie 2002, reclamanta A. figura pe lista membrilor C. cu un număr de 886.528 acţiuni subscrise, ceea ce dovedeşte că o parte din banii transferaţi pârâtului şi C. au fost folosiţi pentru achiziţionarea de acţiuni în beneficiul reclamantei, motiv pentru care aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei de 220.246,95 USD pentru că a beneficiat de dreptul de a subscrie un număr de 869.230 acţiuni astfel cum rezultă implicit şi din contractul de cesiune nr. x din 21 februarie 2002 şi nr. 5628 din 19 februarie 2002 prin care pârâtul a cesionat reclamantei aceste acţiuni.

Totodată, reclamanta a valorificat drepturile de creanţă deţinute împotriva C., izvorâte din subscrierea acţiunilor la S.C. C. S.A. prin contractele de cesiune de creanţă nr. x şi nr. 97 din 8 februarie 2003.

Aceste contracte au avut ca obiect creanţele reclamantei împotriva C. ca urmare a subscrierii celor 886.528 acţiuni nu şi creanţele deţinute împotriva pârâtului B. de la care reclamanta nu mai poate pretinde restituirea sumelor transferate asociaţiei în vederea dobândirii de acţiuni deoarece conform clauzelor contractelor nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003, reclamanta nu mai are nicio pretenţie de la cesionari, decât preţul cesiunii, în legătură cu C. şi S.C. C. S.A..

Nu există nicio clauză prin care reclamanta nu ar mai avea pretenţii în legătură cu sumele de bani transferate pârâtului, care nu va putea fi însă obligat la plata unei eventuale diferenţe din preţul cesiunii pentru că reclamanta nu şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 încheiate cu pârâtul ci a susţinut că a pus la dispoziţia acestuia şi a C. sume de bani în vederea achiziţionării de acţiuni la S.C. C. S.A. şi că pârâtul nu i-a transferat acţiunile.

Prin acest contract de cesiune a intervenit o modificare a rapoartelor juridice anterioare în sensul că reclamanta a acceptat că nu va mai avea nicio pretenţie de la pârât, decât preţul cesiunii, în legătură cu C. şi S.C. C. S.A..

În schimb, contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 nu au produs nicio modificare cu privire la dreptul reclamantei de a pretinde de la pârât restituirea sumelor transferate acestuia în vederea dobândirii de acţiuni la S.C. C. S.A. şi care nu au fost folosite în acest scop, deoarece nu există nicio clauză din care să rezulte că reclamanta nu ar mai avea nicio pretenţie în legătură cu sumele de bani transferate acesteia, motiv pentru care s-a admis acţiunea în limitele arătate.

Având în vedere, dezlegările instanţei de recurs referitoare la incidenţa O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a obligat pârâtul şi la plata dobânzilor aferente debitului principal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de mandat încheiat cu pârâtul şi a reţinut eronat că prezenţa sa pe lista membrilor C. atestă faptul că a subscris un număr de 869.230 acţiuni în valoare de 220.246,95 USD, sumă la plata căreia pârâtul nu mai poate fi obligat, concluzia fiind bazată şi pe contractele de cesiune nr. x din 21 februarie 2001 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002.

Prin aceste considerente sunt nesocotite dezlegările date prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, dar şi dispoziţiile art. 8.2.2 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x din 28 decembrie 2000 şi art. 4 din statutul C. privind procedura atribuirii şi transmiterii acţiunilor, a căror cesiune nu era posibilă anterior îndeplinirii tuturor obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni. De altfel, aceste contracte de cesiune menţionate au fost ulterior declarate nule şi lipsite de efecte juridice prin contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2002 şi nr. 249 din 14 februarie 2002.

În aceste condiţii, arată recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel între părţi nu s-a încheiat un act de înstrăinare valabil pentru transferarea acţiunilor, iar motivarea instanţei de apel conform căreia reclamanta nu mai poate pretinde de la pârât sumele transferate C., ci doar preţul cesiunii de creanţă aferente contractelor nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 încalcă dezlegările instanţei de recurs şi interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii, inclusiv actul recognitiv prin care pârâtul recunoştea că pentru a se elibera de obligaţiile din contractul de mandat tacit are obligaţia de a-i transmite tot capitalul S.C. C. S.A., reprezentând acţiuni şi active.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 969, art. 1198, art. 1203 C. civ., dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 şi art. 294, art. 295, art. 298 C. proc. civ.

Detaliind sumele din litigiu, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a respins pretenţiile formulate prin cererea depusă pentru termenul din data de 19 noiembrie 2015, cu motivarea că acestea exced obiectului litigiului, deoarece aceste sume au fost menţionate în cererea de chemare în judecată şi au rezultat din probele administrate, fiind prin urmare nelegală soluţia instanţei de apel prin care s-au admis doar în parte pretenţiile formulate împotriva pârâtului.

De asemenea, arată recurenta, este eronată aprecierea instanţei de apel potrivit căreia prin contractele de cesiune nr. x, nr. 97 şi nr. 249/2003 a intervenit o modificare a raporturilor juridice anterioare, în sensul că reclamanta va putea solicita doar preţul cesiunii, deoarece prin prima decizie din recurs s-a stabilit dreptul mandantului de a primi sumele plătite, dacă transmiterea bunului nu mai este posibilă. Pe de altă parte mandatul acordat pârâtului nu a fost revocat în condiţiile prevăzute de art. 1554 C. civ., nu există o renunţare la mandat potrivit art. 1556 C. civ., motiv pentru care, contrar celor reţinute de instanţa de apel, pârâtul trebuie să-i restituie toate sumele pe care le-a primit pentru cumpărarea acţiunilor pe care însă nu i le-a transmis printr-un act de înstrăinare valabil.

Un alt motiv de nelegalitate vizează dispozitivul deciziei atacate, care nu cuprinde soluţia privind diferenţa de debit dintre principal şi dobândă, omisiune de natură a împiedica executarea hotărârii pronunţate.

Decizia atacată este nelegală, susţine recurenta şi în privinţa cheltuielilor de judecată, care nu au fost acordate astfel cum au fost solicitate.

Prin recursul formulat pârâtul B. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentul-pârât arată că instanţa de apel a interpretat greşit contractele de cesiune încheiate între părţi, în special contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003, a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestora şi al actului recognitiv din 25 iulie 2002.

Detaliind obiectul, succesiunea şi clauzele tuturor contractelor de cesiune încheiate, recurentul susţine în esenţă, că fiind legaţi de teoria mandatului tacit fără reprezentare care ar fi intervenit între părţi, dezlegare obligatorie conform deciziei nr. 1737 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în speţă s-a dovedit că după încheierea verbală a acesteia, între părţi au intervenit alte înţelegeri care au modificat-o pe cea iniţială.

Contractul de cesiune nr. x/2003 reprezintă ultima înţelegere a părţilor, toate plăţile au fost efectuate pentru îndeplinirea obligaţiilor din acest contract, motiv pentru care arată recurentul, actul recognitiv încheiat anterior contractului de cesiune nu prezintă relevanţă.

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 77/1994 deoarece reclamanta a avut calitatea de membru C. şi prin urmare posibilitatea de a încheia contractul de cesiune până la lichidarea C., astfel cum a procedat prin vânzarea celor 886.000 acţiuni deţinute - respectiv 443.000 cu preţul de 700.000 USD către B. şi acelaşi număr de acţiuni la acelaşi preţ către D..

Aplicând greşit legea, instanţa de apel a ignorat faptul că pârâtul şi C. au personalitate juridică distinctă, motiv pentru care sumele pretins transferate asociaţiei nu pot fi considerate debite ale pârâtului.

Pe de altă parte, recurentul contestă obligarea sa la plata unor sume în privinţa cărora nu s-a făcut dovada că au fost virate de reclamantă pentru cumpărarea acţiunilor.

Prin întâmpinarea formulată intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului reclamantei, iar prin notele scrise recurenţii au reluat criticile formulate prin recursurile declarate.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente, reţinând cu titlu preliminar că:

Reclamanta A. a învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată, precizată succesiv, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor virate acesteia şi C. în scopul achiziţionării acţiunilor la S.C. C. S.A. (în prezent S.C. E. S.A. Bucureşti), susţinând că pârâtul nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi nici nu i-a restituit banii.

Această operaţiune juridică a fost calificată prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă - ale cărei dezlegări sunt obligatorii în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - ca fiind un contract de mandat fără reprezentare, încheiat între reclamantă şi pârât, în considerarea persoanei mandatarului, care va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit. Însă, ca efect al mandatului, mandantul poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Termenul de prescripţie pentru restituirea acestei sume de la mandatar începe să curgă de la data de 30 iunie 2006, data la care pârâtul a devenit proprietarul acţiunilor.

Prin decizia pronunţată în recurs s-a dispus, potrivit art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii completatoare precizate, având în vedere că aceasta nu a fost soluţionată pe fond, ci ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă şi pârât împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare după casare, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu motivarea că instanţa a analizat cererile precizatoare formulate de reclamantă la termenul din 27 ianuarie 2006, având ca obiect suma de 1.100.000 USD şi 100.000 euro şi cea depusă la data de 24 februarie 2006 pentru suma de 212.409,77 USD şi 19.309,97 euro, reprezentând dobândă pentru suma datorată, pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006. Aceste cereri au fost înlocuite ulterior, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu cererea depusă în dosarul tribunalului.

S-a stabilit prin decizia de casare că instanţa de apel nu a stabilit cu exactitate raporturile juridice dintre părţi, stare de fapt reţinută fiind incompletă, nu au fost analizate toate actele depuse de părţi în probaţiune.

În consecinţă, s-a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. civ., ca în rejudecarea apelului să se clarifice scopul şi relevanţa contractelor de cesiune dintre părţi, în special a contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003 şi legătura acestuia cu plăţile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată precizată.

În acelaşi context se impunea analiza documentelor din care rezulta că reclamanta se afla pe lista membrilor C., deşi, tocmai lipsa calităţii de membru C. a fost invocată de reclamantă ca determinând necesitatea încheierii contractului prin interpunere de persoane.

Prin aceeaşi decizie s-a dezlegat şi problema aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 11/2013, dispoziţie de asemenea obligatorie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Reluarea problemelor dezlegate prin decizia de casare anterioară evidenţiază faptul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor date de instanţa de recurs prin ultima decizie de casare, pe de o parte, iar pe de altă parte raţionamentul insuficient dezvoltat şi contradictoriu împiedică exercitarea controlului judiciar.

Astfel, deşi instanţa de apel analizează şi explică într-o anumită măsură concluzia potrivit căreia pârâtul datorează reclamantei suma la plata căreia a fost obligat, Înalta Curte observă că verificările efectuate pornesc de la o premisă greşită, în condiţiile în care aceste verificări au vizat doar scopul urmărit de părţi prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare şi nu au fost avute în vedere toate actele succesiv încheiate de acestea, de natură să modifice în substanţă conţinutul înţelegerii iniţiale.

Această chestiune a fost irevocabil stabilită prin prima decizie pronunţată în recurs. Îndrumările date prin decizia de casare nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au vizat explicit necesitatea examinării scopului urmărit de părţi prin contractele de cesiune succesive încheiate între părţi şi în special a contractului autentificat sub nr. x/2003.

Deşi, prin decizia recurată, instanţa de apel face trimitere la clauzele tuturor contratelor de cesiune, dintre părţi, în absenţa unei analize riguroase a acestora, în ordine cronologică, pentru a se stabili dacă înţelegerea iniţială dintre părţi - materializată într-un contract de mandat fără reprezentare - a fost înlocuită prin contractul de cesiune de creanţă nr. x, care reprezintă ultima înţelegere dintre părţi, Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinite condiţiile art. 314 C. proc. civ., iar exercitarea controlului judiciar, nu este posibilă, starea de fapt nefiind deplin stabilită.

Cu alte cuvinte, pentru o deplină clarificare a stării de fapt, trebuie lămurite circumstanţele încheierii contractelor de cesiune, ultimul în cronologia întregului complex de înţelegeri bilaterale, scopul real urmărit de părţi, obiectul acestuia, dar şi legătura dintre actele juridice succesive şi limita efectelor fiecăruia dintre ele.

În egală măsură, constatarea instanţei de apel că reclamanta figura la data de 15 noiembrie 2002 pe lista membrilor C. cu un număr de 869.230 acţiuni şi referirea la contractele de cesiune de creanţă nr. x din 21 februarie 2001 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002, în legătură cu care părţile au convenit ulterior, că nu mai produc efecte prin încheierea contractelor de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003, nu este suficientă prin ea însăşi şi nu explică în ce măsură susţinerea reclamantei că a încheiat contractul de mandat fără reprezentare pentru că nu avea calitatea necesară pentru a cumpăra direct acţiuni, este compatibilă cu prezenţa acesteia pe lista membrilor C. S.A.. Necesitatea dezlegării acestei chestiuni de fapt a fost stabilită prin ultima decizie de casare, dar, instanţa de apel, prin prezentarea conţinutului acestor înscrieri nu elucidează aspectul menţionat.

Aceste lămuriri sunt necesare în contextul în care o distribuţie reală de acţiuni era posibilă - cum s-a mai reţinut în chiar considerentele Curţii de Apel Bucureşti - numai la data îndeplinirii obligaţiilor stabilite în condiţiile contractului de privatizare. Şi tot în acest context va trebui analizat şi stabilit cu claritate dacă şi cum s-a realizat o distribuţie de acţiuni anterior acestui moment şi care a fost scopul tuturor contractelor de cesiune succesive. În plus se impune lămurirea stării de fapt în sensul de a se clarifica distincţia dintre sumele virate de reclamantă în contul C. şi cel al pârâtului, utilizarea lor efectivă prin raportare la actele succesiv încheiate ulterior contractului de mandat.

Pe de altă parte, deşi se reţine în considerentele deciziei atacate că prin contractele de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 a intervenit o modificare a raporturilor anterioare, în sensul că reclamanta nu va mai avea nicio pretenţie de la pârât decât preţul cesiunii în legătură cu C. şi S.C. C. S.A., instanţa de apel arată - fără a dezvolta această concluzie - că în absenţa unei clauze din care să rezulte că nu mai are nicio pretenţie faţă de pârât, acesta rămâne obligat la restituirea sumelor care nu au fost folosite în vederea dobândirii de acţiuni de către reclamantă.

Interpretarea convenţiilor dintre părţi trebuie efectuată în acord cu regulile stabilite prin art. 977 şi urm. C. civ. pentru a se stabili voinţa reală a părţilor, sensul şi scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare anterioară pentru a se stabili dacă şi în ce măsură raporturile juridice iniţiale au fost modificate, dacă şi în ce măsură au fost efectuate plăţi, şi cu ce titlu.

În acest context, se impune precizarea că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta a virat pârâtului suma de 55.000 USD. Referirile instanţei de recurs la concluziile expertizei au fost făcute, cu titlu exemplificativ, astfel cum rezultă explicit din considerentele deciziei, pentru a se argumenta insuficienta cercetare a fondului şi respectiv a probelor administrate în cauză. În recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă analizarea probelor, motiv pentru care, de altfel s-a şi dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată trebuie precizat că este corectă motivarea instanţei de apel în sensul că o eventuală diferenţă a preţului cesiunii de creanţă care nu ar fi fost achitat de pârât, nu a făcut obiectul cererii completatoare precizate, iar solicitarea sumelor derivate din acest contract ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată şi încalcă dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ., deoarece fondul cauzei nu a fost efectiv cercetat, instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor date prin decizia de casare, soluţia care se impune este aceea de admitere a recursurilor, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va stabili starea de fapt, analizând contractele de cesiune dintre părţi, în ordinea lor cronologică pentru a verifica dacă şi în ce măsură acestea au modificat raportul juridic iniţial dacă ultima înţelegere a părţilor o reprezintă contractele de cesiune încheiate în 2003, ipoteză în care nici actul recognitiv din 2002, fiind anterior nu poate constitui un just temei în ansamblul probelor.

Analiza contractelor de cesiune prezintă relevanţă pentru a se stabili dacă pretenţiile ce formează obiectul cererii completatoare precizate au drept cauză contractul de mandat fără reprezentare sau derivă din contractele de cesiune, care nu formează obiectul acestui litigiu, având în vedere că modificarea cauzei cererii nu este compatibilă cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3) şi 5 C. proc. civ., recursurile vor fi admise cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa va administra toate probele necesare şi utile cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 3 octombrie 2017.