Negative jurisdictional conflict in labor litigation: determinative role of actual residence and workplace versus registered domicile under alternative territorial competence rules

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând să se pronunţe o sentinţă în baza căreia să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 7.140 RON, ce reprezintă drepturi salariale restante aferente perioadei sept. 2014 - feb. 2015 şi concediu de odihnă, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzi legale, ambele calculate de la scadenţa lunară a drepturilor salariale restante până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat art. 40, art. 159, art. 166, art. 168, art. 171, art. 266, art. 269 şi art. 272 Codul muncii, art. 208-210 din Legea nr. 62/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 769/LM/2016 pronunţată la 10 noiembrie 2016 de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu de instanţă şi în consecinţă s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa aparţine instanţei de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, domiciliu care în speţă, aşa cum rezultă din cartea de identitate este în Bucureşti, str. x.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2017.

Prin notele de şedinţă înregistrate la dosar la data de 19 mai 2017, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acestei cauze, apreciindu-se că această competenţă aparţine Tribunalului Bihor având în vedere că domiciliul reclamantului în sensul art. 210 din Legea nr. 62/2011 este locuinţa statornică a acestuia, şi nu strict adresa menţionată în actul de identitate.

Prin sentinţa civilă nr. 5583 din 24 august 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, reţinându-se în esenţă, că din coroborarea menţiunilor din cererea de înaintare a înscrisurilor înregistrată la dosar la data de 09 august 2017, cu cele din adeverinţa nr. x/30.06.2017 emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bihor, rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 16.03.2016, reclamantul avea locul de muncă pe raza teritorială a judeţului Bihor, iar din contractul de închiriere nr. x/14 oct. 2015, rezultă că reclamantul locuia în Oradea, ceea ce înseamnă că sesizarea de către reclamant a Tribunalului Bihor, prin cererea de chemare în judecată, atrage competenţa teritorială a acelei instanţe prin raportare la locul de muncă şi al adresei unde locuia efectiv la data introducerii cererii de chemare în judecată, adresă care era, în fapt, reşedinţa reclamantului, independent de faptul că din cartea de identitate rezultă că reşedinţa stabilită în Oradea a fost înscrisă la data de 14.06.2016.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bihor competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Aşadar, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată de legiuitor prin dispoziţii imperative de la care părţile nu pot deroga.

Cum în speţă, din examinarea actelor dosarului rezultă că la data formulării cererii de chemare în judecată, 16.03.2016, reclamantul avea locuinţa efectivă în mun. Oradea şi locul de muncă pe raza teritorială a jud. Bihor, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bihor.

Totodată, instanţa supremă reţine că pentru cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, reclamantul este cel care are exclusiv dreptul de a decide care din instanţele deopotrivă competente să fie sesizată, iar, în speţă, reclamantul şi-a exprimat opţiunea prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bihor, instanţă legal învestită, competentă absolut să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2017.