Challenge to Supervisory Board resolution and dismissal without just cause; appeal declared inadmissible due to statutory limitation to single level of appeal

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.04.2017 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constatate nulitatea absolută parţială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., în ceea ce priveşte modificarea structurii organizatorice a societăţii, prin înlocuirea funcţiei de vicepreşedinte executiv - director general adjunct, ocupate de reclamant, cu cea de membru al Directoratului - director, cu consecinţa diminuării remuneraţiei sale de la echivalentul a 6 salarii medii brute pe societate la nivelul a 5 astfel de salarii; să constatate că revocarea sa din calitatea de membru al Directoratului pârâtei a fost dispusă fără justă cauză şi, pe cale de consecinţă, să oblige pârâta la achitarea, cu titlu de daune interese, a unei sume echivalente cu contravaloarea brută totală a remuneraţiilor la care ar fi fost îndreptăţit, în calitate de vicepreşedinte executiv - director general adjunct, până la finalul mandatului, respectiv în intervalul 21.02.2017 - 19.04.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 471/C/13.07.2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea, a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei de la suma de 23.800 RON la suma de 10.000 RON şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, iar B. S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 255/Ap. /28.02.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis în parte apelul incident şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a acordat pârâtei în integralitate cheltuielile de judecată în sumă de 23.800 RON; a păstrat restul dispoziţiilor din hotărâre şi a obligat apelantul la plata către intimata B. S.A. a sumei de 23.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Cu titlu prealabil, a arătat că instanţa de apel a consemnat greşit în cuprinsul dispozitivului faptul că decizia pronunţată ar avea caracter definitiv şi a subliniat că în absenţa oricărei prevederi normative care să elimine, în materia de faţă, accesul părţilor la calea extraordinară de atac a recursului, demersul său judiciar este pe deplin admisibil.

În motivarea recursului, a susţinut că, menţinând soluţia de respingere a capătului de cerere vizând nulitatea absolută parţială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1531 alin. (1), art. 1534 alin. (4) şi art. 1539 din Legea nr. 31/1990 şi prevederile art. 15 alin. (4) din actul constitutiv al intimatei, deşi acestea nu îi susţin argumentarea, ci confirmă că reglementarea structurii Directoratului nu este încredinţată de lege Adunării Generale a Acţionarilor sau Consiliului de Supraveghere.

În acest context, a arătat că motivele de nulitate învederate nu priveau abilitarea Consiliului de Supraveghere de a numi sau revoca anumite persoane în sau din calitatea de membri ai Directoratului, ci faptul că legea nu îi îngăduie acestei entităţi să modifice scheletul organizatoric, nenominal, al Directoratului.

De asemenea, a arătat că prin reglementările interne ale intimatei s-a stabilit expres că aspectele legate de organigrama societăţii sunt aprobate de Directorat, iar nu de Consiliul de Supraveghere, tocmai în vederea asigurării separaţiei esenţiale de atribuţii pe care o presupune sistemul dualist de administrare a societăţilor pe acţiuni.

Astfel, potrivit art. 1531 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate Directoratului, care îşi exercită atribuţiile sub controlul Consiliului de Supraveghere; or, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a validat practic încălcarea acestei dispoziţii legale.

A subliniat recurentul că diferenţierea netă a atribuţiilor şi competenţelor celor două organe de conducere este de esenţa sistemului dualist de administrare a societăţilor pe acţiuni, iar încălcarea acestei separaţii, prin implicarea Consiliului de Supraveghere în conducerea executivă a societăţii, reprezintă o chestiune de ordine publică ce conduce la nulitatea actelor adoptate în aceste condiţii.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 1534 alin. (4) şi 1539 din Legea nr. 31/1990 şi a susţinut că teza potrivit căreia schimbarea structurii organizatorice a Directoratului s-ar regăsi printre atribuţiile Consiliului de Supraveghere nu este susţinută de niciuna dintre prevederile legale invocate de curtea de apel.

În altă ordine de idei, a arătat că nelegalitatea hotărârii Consiliului de Supraveghere decurge şi din faptul că menţiunile cuprinse în aceasta depăşesc cadrul dezbaterilor şi deciziilor efectiv adoptate, conţinând şi dispoziţii ce nu au fost puse în discuţie şi votate în şedinţa în care a fost adoptată.

Concretizând, a susţinut că deşi modificarea remuneraţiei unuia dintre membrii Directoratului ar fi trebuit analizată şi propusă anterior de comitetul de specialitate prevăzut de Codul de Guvernanţă Corporativă al Bursei de Valori Bucureşti (la care intimata a aderat), de Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 şi de reglementările interne ale societăţii, această formalitate obligatorie nu a fost îndeplinită.

Or, nici prima instanţă, nici curtea de apel nu au analizat aceste motive de nelegalitate, preferând să se rezume la o motivare sumară şi incompletă, care nesocoteşte dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, a susţinut că instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului, reţinând, sub pavăza îndrituirii Consiliului de Supraveghere de a lua "decizii de afaceri", că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a cenzura conţinutul unor astfel de manifestări de voinţă.

În opinia recurentului, o atare interpretare, care dă gir nelimitat organelor de conducere ale unei societăţi de a se sustrage controlului judecătoresc, în ce priveşte analizarea justeţii hotărârilor adoptate, lipseşte practic de aplicabilitate prevederile art. 1532 alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990, republicată.

În acest context, a susţinut că sarcina esenţială de a aprecia cu privire la justeţea cauzei revine instanţei, care este abilitată să constate în ce măsură revocarea a urmărit un scop legitim sau, dimpotrivă, a fost determinată de interese oculte, străine de cele ale societăţii şi ale acţionarilor ei; or, tocmai o astfel de analiză a lipsit cu desăvârşire, curtea de apel apreciind (cu nesocotirea art. 1532 alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990) că nu ar fi cu putinţă ca aceste chestiuni legate de justeţea concretă a revocării să fie analizate efectiv de instanţa de judecată.

Cât priveşte admiterea apelului incident promovat de pârâtă, a arătat că înţelege să nu critice respectiva soluţie în mod explicit în cuprinsul memoriului de recurs, în condiţiile în care acordarea integrală a cheltuielilor de judecată reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate; cu toate acestea, în măsura admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, caracterul accesoriu al obligării la cheltuieli de judecată se va reflecta în soluţia ce va fi pronunţată, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Braşov la data de 25.04.2019.

La 09.09.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La 20.12.2019 recurentul a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu, iar la 06.01.2010 intimata a depus, la rândul său, punct de vedere la raport, susţinând că recursul este inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Autorul căii de atac a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 255/Ap. /28.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Aşadar, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În cauză s-a dedus judecăţii o cerere vizând anularea parţială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., în ceea ce priveşte modificarea structurii organizatorice a societăţii, prin înlocuirea funcţiei de vicepreşedinte executiv - director general adjunct, ocupate de reclamant, cu cea de membru al Directoratului - director, cu consecinţa diminuării remuneraţiei sale de la echivalentul a 6 salarii medii brute pe societate la nivelul de 5 astfel de salarii, constatarea revocării reclamantului fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, prin hotărârea nr. 1/21.02.2017 a Consiliului de Supraveghere al pârâtei şi obligarea acesteia la achitarea către reclamant, cu titlu de daune-interese, a unei sume echivalente cu contravaloarea brută totală a remuneraţiilor la care ar fi fost îndreptăţit, în calitate de vicepreşedinte executiv - director general adjunct.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând daunele-interese echivalente cu contravaloarea brută totală a remuneraţiilor la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit, în calitate de vicepreşedinte executiv - director general adjunct, Înalta Curte subliniază, în dezacord cu instanţele devolutive, că acesta se află în raport de dependenţă nu cu pretenţia de a se constata revocarea reclamantului fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, aşa cum pare la o primă vedere, ci cu primul capăt de cerere; acordarea despăgubirilor, în limita şi în cuantumul pretinse de autorul demersului judiciar, depinde în mod direct de anularea parţială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., prin care s-a modificat structura organizatorică a societăţii, funcţia de vicepreşedinte executiv - director general adjunct, pe care o ocupa recurentul, fiind înlocuită cu cea de membru al Directoratului.

Aceasta, întrucât recurentul-reclamant a solicitat să fie obligată intimata la plata echivalentului contravalorii remuneraţiilor la care ar fi fost îndreptăţit nu în calitate de membru al Directoratului, ci în calitate de vicepreşedinte executiv - director general adjunct (funcţie înlocuită prin hotărârea din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A.).

Or, dacă petitul privind daunele-interese ar fi fost accesoriu capătului de cerere privind constatarea revocării fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, întinderea despăgubirilor ar fi trebuit să fie raportată la veniturile pe care recurentul le obţinea din această din urmă calitate, iar nu din cea pe care o avusese anterior.

Aşa fiind, în condiţiile în care soluţionarea ei depinde de soluţia dată capătului de cerere principal vizând anularea hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese este una accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la cererea principală, prin care s-a solicitat anularea parţială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Prevederile Legii nr. 31/1990 a societăţilor recunosc, în regulă generală, numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a legii menţionate mai sus, care stabileşte că hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni născute cu ocazia înmatriculării ori în perioada funcţionării societăţii sau în soluţionarea unor acţiuni prin care se urmăreşte aplicarea unor sancţiuni [e.g.: art. 60 alin. (1), art. 132 alin. (9), art. 223 alin. (31) şi art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990] sunt supuse numai apelului.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că filosofia Legii societăţilor este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Este adevărat că Legea nr. 31/1990 nu reglementează expres modalitatea în care hotărârile Consiliului de Supraveghere pot fi atacate în justiţie.

În acest context, trebuie subliniat că potrivit art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 hotărârile pronunţate în litigiile vizând anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor sunt supuse numai apelului.

Aşa fiind, pentru identitate de raţiune, nici hotărârile pronunţate în litigiile privind anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a Consiliului de Supraveghere nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanţă.

Acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului; în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Nici solicitarea recurentului-reclamant de a se constata că a fost revocat fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, prin hotărârea nr. 1/21.02.2017 a Consiliului de Supraveghere al intimatei-pârâte nu deschide calea de atac a recursului, pentru că, distinct de faptul că legea nu recunoaşte directorului revocat posibilitatea de a ataca hotărârea prin care a fost revocat, admisibilitatea acţiunii în constatare este subordonată promovării unei acţiuni în realizare, prin care să se pretindă despăgubiri pentru revocarea intempestivă; o atare cerere s-ar fi putut constitui, cel mult, în cauza acţiunii în despăgubiri.

Cum însă, în concret, recurentul-reclamant nu a pretins despăgubiri pentru revocarea sa din calitatea de membru al Directoratului, aşa cum s-a reţinut mai sus, ci a înţeles să le raporteze la remuneraţia la care ar fi fost îndreptăţit, în calitate de vicepreşedinte executiv - director general adjunct (ceea ce a condus instanţa supremă spre concluzia, argumentată în cele ce preced, că ultimul capăt de cerere se află în raport de accesorietate cu primul), Înalta Curte ia act că niciuna dintre solicitările autorului demersului judiciar nu conturează o acţiune care să poată fi soluţionată printr-o hotărâre judecătorească supusă şi căii de atac a recursului.

Legea instituie reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, iar semnificaţia liberului acces la justiţie nu este aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Textul art. 129 din Constituţia României nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii.

De aceea, Înalta Curte constată, în considerarea tuturor argumentelor expuse, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De aceea, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil şi, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 255/Ap. /28.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.